Era în clasa a IV-a în momentul în care a fost copleșită de emoția pe care i-a dat-o aprecierea primită de la învățătoare. Eleva și copila Nuami Dinescu a știut răspunsul la o lecție și a fost suficient ca toată lumea să o privească altfel decât până atunci. I-a plăcut sentimentul din acea clipă și așa și-a făcut promisiunea că de acum înainte va învăța temeinic. Nu neapărat pentru aplauze, ci mai mult pentru ea, pentru propria stare de bine. Totuși, nu așa a început visul ei de a deveni actriță…
Legătura cu actoria are în spate un episod mai puțin fericit. O suferință din dragoste. Avea 18 ani când a aflat pur întâmplător că iubitul ei de atunci avea să se căsătorească cu alta peste două săptămâni. Una bogată, pe care familia i-o găsise. N-a făcut scandal. De altfel, Nuami Dinescu mărturisește că ea nu s-a certat niciodată cu nimeni. Mereu a închis ușa cu demnitate, fără a o trânti, fără a jigni.
În povestea de dragoste de atunci, nuanța romantică a fost și mai pronunțată. Nuami îi dăruise iubitului un medalion dintr-un sâmbure mare de migdală, pe care să îi poarte la gât. Și i-a zis că atunci când se va sfârși iubirea lor, să nu facă altceva decât să-i aducă medalionul înapoi. Atât a fost.
„Eu am mers la teatru pentru că eu căutam ceva pentru sufletul meu, veneam după o dezamăgire în dragoste.”, mărturisește actrița Nuami Dinescu.
Era o tânără de numai 18 ani, singură în București, rănită. Nu știa pe ce drum să o apuce, până într-o zi în care s-a întâlnit cu un prieten care era într-un cor, la Ansamblul Artistic al CC. El i-a povestit despre trupa de teatru. Cumva, nu era străină de interpretare, că pe atunci cam erai obligat să te pregătești pentru Cântarea României, însă niciodată nu s-a gândit că ar putea să fie actriță. Mai ales că din familia cu patru fete în care a crescut, ea era cea care chiar se amuza de sora care îl imita pe Charlie Chaplin.
„Aptitudinile erau, dar eu nu le vedeam. Și pentru că eu eram după o dezamăgire în dragoste, acel prieten mi-a zis că este acolo unde cântă el este și o trupă de teatru. M-am dus, mi-au dat să citesc un text din Caragiale și mi-au zis să vin a doua zi cu o poză, pentru legitimație. Așa am intrat. Primul spectacol a fost din unul din Caragiale, Articol 420, și era foarte mișto, cu o femeie care se jelește. Eram o trupă de amatori, dar din trupa aia s-au desprins George Ivașcu, Cornel Scripcaru, Dan Profiroiu. Era ca o pepinieră. Și după asta a urmat un spectacol din „La lilieci”. Mi-am dat seama că ăsta e drumul. Atunci a fost căutarea mea.”
În tot acest timp, Nuami Dinescu avea și un loc de muncă stabil. Suda. Asta până când colegii și-au dat seama că sudura nu e chiar treabă de femeie și au mutat-o într-un birou. Astfel, viața ei era împărțită între serviciu, meditații la diferite materii și teatru. Doar că acolo, la teatru, acolo se simțea cel mai bine… Actrița spune făsă să stea pe gânduri că scena nu îți oferă nimic, însă ceea ce se întâmplă cu tine în momentul în care ajungi pe scenă e greu de explicat în cuvinte.
„Scena nu îți oferă nimic. E vorba de ceea ce se întâmplă cu tine când intri în lumea asta. În primul rând, e vorba despe un talent și o flacără cu care te naști. Eu făceam multe lucruri, că voiam să învăț. Dar aveam o neliniște în mine. M-am liniștit când am mers la scenă. Nu neapărat pe scenă, ci când mi-am dat seama că eu am posibilitatea să trăiesc multe vieți făcând personaje, că te poți îmbogăți citind cărți, jucând în spectacole. Vieți care nu au nimic în comun cu tine și cu felul de a fi. Eu, de fel, sunt un om foarte timid. Iar pe mine, meseria asta m-a salvat!”
Timidă și introvertită. Așa se descrie Nuami Dinescu. N-ai zice. Și se mai definește cumva, într-un mod în care doar un artist o poate face- „sunt un om pe niște scări”… Au fost multe momente în care a simțit timiditatea ca pe o povară. De exemplu, dacă îi plăcea de cineva, nu făcea nimic. Aștepta. „Nu știu să fac pași. Dacă se prindea bine, dacă nu…”, afirmă cu zâmbetul pe buze. Și încă mai există o fărâmă din acea fată în interiorul ei.
Nuami Dinescu este un om cald. Are o blândețe în privire și-n vorbă care te cucerește. A crescut la țară și are toate amintirile vii, ca și cum s-ar fi petrecut ieri. E miloasă. I se rupe sufletul de orice animăluț neajutorat și are mulți ani de când se implică în tot felul de cauze. Nu are averi, spune că ea a împărțit toți banii câștigați cu părinții ei. De altfel, și-a iubit părinții foarte mult. Aproape că i-a divinizat. E un melanj între cei doi. A luat timiditatea și oratoria de la tatăl său și simțul practic e moștenit de la mama sa, cea care era de o bunătate ieșită din comun, nu vorbea niciodată pe nimeni de rău. N-are regrete în ceea ce îi privește. Le-a cam zis tot ce a avea de zis la momentul potrivit. Știau cât de importanți sunt pentru ea și asta a contat.
„Cum am început să fiu atașată de animale? Așa am crescut acasă… tata, care niciodată nu și-a încălzit mâncarea, când i-au îmbătrânit câinii, le făcea orez cu lapte, așa cum credea el. Mama era mai iubitoare de pisici. Tata, de câini… apoi, după ce mie mi s-a întâmplat povestea de la 27 de ani, adopția nu era o soluție pentru că omul cu care eram atunci a zis că nu e pregătit să adopte copii și nu poți să faci asta, nu poți să obligi pe nimeni. Și s-a făcut transferul de afecțiune. Dar cumva spiritul matern, dorința de a pune ceva la loc… Când iei un câine de pe stradă, trebuie să îți faci niște calcule. Ești responsabil de viața lui.”
„Povestea de la 27 de ani” e un episod trist pentru Nuami Dinescu. A văzut moartea cu ochii. A scăpat, însă prețul plătit a fost aă afle că nu va putea să aibă copii niciodată. Vestea a dărâmat-o la propriu. A plâns „de i-a crăpat sufletul” și a intrat într-o depresie crâncenă. Pur și simplu nu putea să vadă copii nici la televizor. Despre acea perioadă, Nuami Dinescu își amintește că a suferit ca un câine- „nu am înțeles de ce mi se întâmplă mie. Drept să-ți spun, n-am privit întâmplarea ca pe o lecție și nu am învățat nimic”.
Cum ai știut că e depresie, mai ales că în acele timpuri, prea puțini îl cunoșteau și și mai puțini aveau curaj să-l folosească?
NUAMI DINESCU: Eu am știut tot timpul. Plus că noi, în facultate, făceam psihologia actorului. Și eram 30 de studenți cărora profesorul ne-a pus pe masă niște teste. Și din tot punctajul acela, eu am avut nota cea mai mare la anxietate, depresie și tendinda de suicid.
Te-ai întrebat care erau motivele?
NUAMI DINESCU: Așa te naști. De asta și neliniștea din mine…
Ai reușit între timp să depășești depresia, să găsești acea liniște pe care nu o aveai, să nu mai fii o persoană anxioasă?
NUAMI DINESCU: Nu mai sunt atât de… mi s-a zis că am o hipersensibilitate. De fapt, neliniștea din mine mă făcea să nu îmi găsesc locul niciodată. Sunt depresivă în continuare pentru că nu te vindeci. Nu sunt într-o depresie dintr-aia din care nu te poți ridica din pat, dar am o depresie mică. Vine pe lângă mine, o simt… Sunt situații în care îți dai seama că ești neputincios, deși știi cum să reacționezi. Eu am început să fiu atentă. Pentru că în meseria asta lucrezi cu tine, cu emoțiile tale. Așa lucrezi în actorie. Eu sunt fericită când lucrez!
Cum a fost viața într-o familie cu patru fete? Povesteai despre nepoata pe care ai crescut-o ca pe copilul tău. Cu tot ce s-a întâmplat în viața ta, a fost cumva vorba și de latura maternă?
NUAMI DINESCU: A fost de vis. Eu eram destul de aspră, că eram cea mai mare și aveam senzația că trebuie să am grijă de ele. Îmi amintesc tot, cum copiii se jucau afară și pe mine mama nu mă lăsa să ies, să pierd vremea. Mama îmi dădea ceva de făcut mereu. Eu m-am vindecat crescând-o pe nepoata mea. Țin minte că atunci când am plecat cu emisiunea la mare, s-a agățat de gâtul meu și mi-a zis „nu pleca, nu pleca!”. Iar eu am plecat de acasă și i-am simțit mâinile în jurul gâtului cât am stat acolo, trei zile. Ea e mare acum. Ea are alte păreri, eu altele. Nu ne-am certat.
„Eu nu sunt genul care bagă bățul prin gard. Nu sunt genul Lăpușneanu- „dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau”. Dacă eu te simt că vii cu brațele întinse spre mine, vin și eu să te îmbrțișez. Dacă nu, nu. Nu m-am certat niciodată în viața mea cu nimeni. Că am fost eu cel rănit sau altcineva s-a simțit rănit de mine, eu mi-am luat bagajul și am plecat. Nu am trântit ușa niciodată. Sunt oameni cu care nu simt nevoia să lămuresc lucrurile. Dacă tu n-ai înțeles, ce să-ți mai zic eu?”
Acum, seara, ce-ți spui când te uiți în oglindă?
NUAMI DINESCU: Îmi spun un text pe care l-am citit în Cațavencii cu mult timp în urmă: „băi, Mata Hari, ce te-ai îngrășat!”.
„Cu ce ar trebui să rămânem și să punem în buzunar? NU trebuie să nimic. Și trebuie să cauți acele lucruri care nu îți dau nodul acela în gât. Nu trebuie să te duci la job dacă nu îți place. Eu mi-am asumat asta. Eu sunt propriul meu stăpân. La urma urmei nici nu știi când trece timpul, când îți trece viața. E liniștea ta, fericirea ta… seara, când tragi linie, ce faci? Că toate le faci pentru tine și liniștea ta. Rămâi cu emoțiile, cu întâlnirile… eu o să plec foarte bogată de la tabăra asta!”, spune Nuami Dinescu, iar tabăra la care face referire e tabăra BRANDFLUENCE by Revista Biz, unde am și făcut acest interviu și despre care am scris aici.
Cumva, din ce mi-ai povestit, înțeleg că actoria a intrat în viața ta pur întâmplător, după acea dezamăgire în dragoste. Atunci, mulți ți-au spus că vei muri de foame din actorie…
NUAMI DINESCU: Eram într-un loc, aveam un loc de muncă, chiar dacă sudam. Numai că eu nu voiam să fac asta. Am aflat că se pune în scenă o piesă- „Proștii sub clar de lună”, la Reșița. O punea în scenă regizorul cu care eu lucram la ansamblu. Și mi-a zis că vrea ca eu să o interpretez pe Ortansa. Ea era o femeie frumoasă. Mi-a zis că el vrea să o interpreteze altfel, că Ortansa nu e frumoasă, doar i se pare că e frumoasă. Și e ridicolă în tot comportamentul ei. Am dat concurs, am luat, am plecat la Reșița. Nu pot să spun că nu a fost nasol… am avut o garsonieră în Reșita, dar mai aiurea a fost la Brașov. Eram la un teatru pe autofinanțare și noi făceam spectacole și luam salariu 30%. Și pe ăia ni-i opreau pentru chiria casei. În perioada aia, ai mei m-au înțeles. Nu m-au obligat niciodată cu nimic, m-au lăsat să fac ce vreau eu. Colegii mei mi-au zis că o să îmi fie greu, deși vedeau că nu sunt fericită acolo, unde lucram la sudură. Dar am zis că eu vreau mai mult. Am vrut mai mult pentru mine, ca să îmi fie mie bine. Dar atunci când mi-era greu, mă duceam la teatru și plecam de la teatru alt om.
E mai greu sau mai simplu acum să devii actor?
NUAMI DINESCU: Este și mai ușor, dar e și mai greu. E mai greu dacă vrei să ajungi să faci actorie, să faci și film, și teatru. E un drum mai lung, mai anevoios… și pentru asta trebuie să te supraverifici că ești talentat. Că dacă n-ai talent de la Dumnezeu, e la revedere! Muncești ca un câine, dar vei ajunge un actor mediocru, care va juca sau nu, treaba lui. E mai simplu pentru că de câțiva ani avem rețele de socializare și poți să spui niște texte faine și lumea să te placă. Pentru că acum există multă celebritate și multe vedete fără să facă nimic. Și la un moment dat, te vede cineva și te place.
E o chestie cumva ca un of când vezi pe cineva care nu are un bagaj așa solid, dar reușește să capteze atenția?
NUAMI DINESCU: Nu. Pentru că e fiecare e cu drumul lui în viața asta. E fiecare cu șansa lui.
Nu va fi o chestie efemeră?
NUAMI DINESCU: Depinde de el cum își construiește viața și ce vrea el să facă. E mai ușor din acest punct de vedere, că ai alte mijloace la dispoziție față de ce am avut noi.
A fost greu să ții pasul cu evoluția vremurilor mai ales în domeniul tău, să te adaptezi fără prea mare efort?
NUAMI DINESCU: Eu mă adaptez la situații, la oameni. Nu sunt legată. Am niște valori la care țin. Nu vreau să mă expun într-un reality show, nu vreau să câștig bani din viața mea, din povești din viața mea. Este modalitatea mea de a mă proteja ca om. Vreau să fac bani din capul meu, din talentul meu, din ce știu eu sa fac.
Ai simțit vreodată, odată cu trecerea anilor, că vârsta este un dezavantaj? De exemplu, dacă ne uităm la americani, la emisiuni, sunt mulți prezentatori care erau și acum 25 de ani. Și oamenii îi urmăresc în continuare…
NUAMI DINESCU: Este și o chestiune de management. Media noastră a luat toate lucrurile proaste din afară. Ei nu își țin oamenii de o anumită vârstă pentru că au milioane de fete tinere care arată bine. Excepție fac câțiva. Dar e o problemă de management. Pentru că ei au implementat treaba cu „publicul cere”. Nu, publicul nu cere nimic. Publicul consumă ce-i dai. La nivel de management, ai noștri urmăresc doar profitul pe termen scurt. Publicul nu cere. Publicul încheie pe nemestecate ce-i dai. Pe lângă toate fake-urile, uită-te la TVR Cultural, face audiențe.
„Diferența între mine și restul oamenilor e că am avut norocul să fac o meserie care îmi place și să pot trăi din asta. Dar am muncit. Și nu m-am îmbogățit. N-am casă, dar pentru mine nu înseamnă nimic. Nu am simțit că ăsta e scopul meu în viață, să fac averi. Eu vreau să fiu fericită, atâta tot!”
Cum au fost anii în care toată lumea te știa de la televizor, te știa drept Tanța și mai puțin ca actrița Nuami Dinescu?
NUAMI DINESCU: Păi și acum e la fel și mă enervează rău chestia asta. Între timp, am prezentat emisiuni, am făcut parodii, am prezentat reality-show-uri, am făcut niște personaje în două seriale. Dar probabil că acel personaj era atât de puternic… Dar să știi că în afară de bucurie, nu am simțit nimic. Nu m-am simțit niciodată diferită. Am venit cu un bagaj, mi-a fost greu. Să nu ceadă careva că e ușor să te trezești la 6, să te duci să muncești cu șorțul de sudură și de la 18 încolo să te duci la meditație la franceză, la gramatică și la literatura română. Și apoi să dai castinguri și să nu intri, să dai la institut și să nu intri. Că eu am venit cu un bagaj mare în spate și când am intrat în televiziune, eu am intrat într-o chestie pe care nu am conștientizat-o foarte bine unde va ajunge. Eu am luat-o așa, vom lucra 2-3 luni și asta e… Nu am vrut să mă las să pierd legatura cu cine eram eu și cu realitatea cu pământul pe care calc. Eu am avut această conștiintă tot timpul. Am știut că e un proiect care se termină și eu trebuie să fiu la fel.
„În emisiunea lui Teo am fost fericită pentru că fiecare zi era ca un spectacol la care eu nu plăteam bilet. Pentru că veneau toate vârfurile în emisiune și pentru că aveam acel moment de la început, de improvizație. A fost o perioadă frumoasă, doar că m-a îngropat un pic. Pentru că după emisiune m-a costat foarte mult. Oamenii nu voiau să lucreze cu mine pentru că spuneau că sunt brand. Dar eu nu mă vedeam brand, eu eram un actor care face roluri.”
Cât a durat perioada asta în care ai fost refuzată din cauza unor astfel de scuze?
NUAMI DINESCU: Am avut tot felul de proiecțele mici, dar primul care a fost mai important a fost în 2012. Atunci a fost un proiect foarte frumos, la Giga TV, dar mi-am dat seama că ei au avut doar bani de publicitate. Întârziau cu salariile. Și am plecat după trei emisiuni. Zvâcul a venit în 2016. Am stat mult. A venit când Ruxandra Ion cumpărase Happy Chanel. S-a asociat cu Antena și a făcut un reality-show care s-a numit „Dreptul la fericire”. Era totul într-o casă în care erau cinci fete care trecuseră prin situații foarte grele. Ele stăteau în locuința aceasta, noi le aduceam tot felul de invitați. Încercam să le arătăm că lucrurile se pot rezolva chiar dacă noi avem niște traume majore. A fost un reality pe care l-am filmat două luni și jumătate zi de zi. Am avut emisiuni în TVR, era Vara pe val. Dar au fost proiecte pasagere. După televiziune, am încercat să mă întorc în teatru, dar n-a mai fost chip. Adevărul este ca atunci când dispari, nu te mai cunoaște nimeni.
Ai scris inclusiv o carte pe care ai numit-o „Eu nu sunt Tanța”…
NUAMI DINESCU: Nu mai puteam cu Tanța de gât. Dar eu nu am vrut să se numească „Eu nu sunt Tanța”, dar editorul a zis că lumea tocmai asta așteaptă. În carte e o singură povestire în care vorbesc despre asta. În rest, în toată cartea eu vorbesc despre oamenii pe care i-am întâlnit, despre prieteni. Dar și despre oamenii pe care îi văd pe stradă. Am scris despre un nebun pe care l-am văzut la metrou, dar care nu arăta deloc a fi nebun. Era la costum, frumos. Și la un moment dat a început să vorbească cu șiretul lui. Acolo sunt povești despre oamenii care mi-au trecut prin viață și care m-au impresionat la modul bun. E o singură povestire este despre cum am început eu… Nu am prețentii de scriitor. Scriu binișor. Eu scriu așa cum vorbesc.
Dintre teatru, televiziune și film, care e cel mai aproape de suflet?
NUAMI DINESCU: Acum, film, să știi…
Cât de mult contează partea de film pentru brandul personal al cuiva? Dacă era invers, altul ar fi fost traseul?
NUAMI DINESCU: Nu, nu. Nu cred că are legătură cu întâietatea evenimentelor. Sigur că în momentul în care vii ca vedetă de film și vii să moderezi emisiuni, s-ar putea să iei mai mulți bani. Dar mulți actori de film nu se descurcă în fața camerei. Sunt lucruri diferite. La film nu te uiți în cameră. La emisiuni, mai ales la cele în direct, te uiți în cameră. Ești singură. Tu și operatorul. Și tu trebuie să vorbești cu camera și să îți imaginezi că se uită milioane de telespectatori. La film nu e așa. Sunt secvențe scurte, zici stop… reiei.
Dacă ai avea o superputere și ai putea să dai timpul înapoi, care ar fi acele momente în care ai vrea ca lucrurile să se întample altfel?
NUAMI DINESCU: Aș repara, dacă aș ști ce știu acum. M-aș apuca să îmi construiesc brandul în 2008. Habar nu aveam pe ce lume sunt. Aș căuta niște oameni care știu să construiască branduri, m-aș rebrandui ca actor. Atunci nu era ca acum. Asta pe plan profesional. Că personal, lucrurile au mers ca la toată lumea…
Există prietenii în lumea aceasta a televiziunii sau a actoriei?
NUAMI DINESCU: Dacă m-ai fi întrebat asta în 2018, aș fi zis că da. Acum spun că nu. Pentru că în branșa asta este atât de mult orgoliu și atât de multă vanitate, încât oameni foarte bine intenționati se trezesc într-un moment în care reacționează ca atunci când tu nu te știi agresivă, dar te trezești agresivă. Am încercat un spectacol cu o prietenă bună de-a mea, a fost oribil. Nu știu ce să îți spun, dar experiențele mele zic mai degrabă nu.
Ai reușit să rezolvi problema cu Divinitatea, în sensul că ai înțeles de ce Dumnezeu a luat niște oameni mult prea devreme?
NUAMI DINESCU: Încă discutăm… uneori, eu vorbesc cu Dumnezeu la fel cum aș face-o cu oamenii. Și-i spun: fă-mă să înțeleg, că la un moment dat sunt niște oameni buni și nu mi se pare în regulă să ni-i iei. Și nu, nu-mi spune că ne vedem în lumea cealaltă. Nu poți să lași toate leprele aici.
„Încerc doar să fiu un om bun, să nu spun NU când pot să ajut. Dar am început să spun NU atunci când simt să fac asta. Și dacă tu te superi, e treaba ta. Am sprijinit mereu oamenii care au vrut să facă ceva. Când nu mai ești, asta rămane după tine- că cineva ți-a cerut ajutorul și l-ai ajutat sau nu.”