Oricât de mult am iubi ceea ce facem, avem nevoie de pauze. Pentru asta sunt concediile, zilele libere și… pauzele. Chiar dacă s-ar putea aplica în aproape orice gând sau activitate, când spun că-i bine să-ți iei o pauză, referindu-mă la mine, mă gândesc la www.insociety.ro . A fost o pauză lungă. Mult prea lungă, ar spune unii, însă… îi rog p acei „unii” să facă ei cum știu mai bine și să ne scutească pe noi, restul, de sfaturi nesolicitate. Nu-i aroganță, ci e rezultatul acelui „je m’en fische” la care am lucrat mult. O fi nesimțire, habar n-am, dar cui îi pasă, atâta timp cât mie-mi creează o liniște pe care nu mi-aș fi imaginat vreodată că mă va cuceri definitiv și voi face orice pentru a nu-mi scăpa (cam ca-n viață, când ne scapă lucruri, oameni și situații din cauza încăpățânării pe dos înțeleasă).
Acum un an, pe vremea asta, după câteva luni în care viața ni s-a dat cu totul peste cap, deveneam parte din mai multe proiecte care știam că-mi vor consuma timpul și energia. Mi-am asumat o pauză „de InSociety”, chiar dacă în pandemie reușisem să scriu mai mult decât m-aș fi așteptat. Era o pauză de la InSociety, dar nu era o pauză de la scris, că doar în definitiv rămân omul care îmbracă ideile în așa fel încât să transmită emoție și să atingă suflete prin cuvinte. Adică specialist comunicare, copywriter sau povestitor mai bine zis pe scurt, la INTRO MEDIA AGENCY. Și uite-așa… acea pauză de o lună a devenit o pauză de aproape un an în care n-am mai simțit nevoia să fiu la fel de activă pe www.insociety.ro . Am căutat mereu acel moment în care să spun „mă apuc de treabă serios”, însă nu. Mereu apăreau alte urgențe, alte proiecte care urcau ca prioritate. La urma urmei, când niște afaceri mici sau mari se-ncred în tine și-și lasă în seama ta întreaga comunicare, parcă responsabilitatea nu-i de neglijat și te obligă să-ți concentrezi toată energia să le fie lor bine.
Nici acum n-aș avea timp să revin la aceeași frecvență, doar că… am pus atâta suflet în proiectul www.insociety.ro, încât n-aș putea să-l știu într-un sertar, așteptând parcă să găsesc cheia pentru a-l elibera. Nu promit că voi scrie zilnic, dar promit că voi începe să caut iarăși oameni faini, care au povești. Poate că am fost împinsă de la spate să-mi spun că pauza s-a încheiat, dar nu-mi pare rău. Câteva discuții din ultima vreme m-au făcut să cred din nou că InSociety merită încă o șansă din partea mea. Cine știe, poate chiar încă niște ediții tipărite, n-am de unde ști ce-mi aduce viitorul pe care-l văd învăluit în mister și incertitudine pentru simplu fapt că doar prezentul ne este garantat. Dar nu despre asta sunt aceste câteva rânduri, ci despre un o întoarcere la acele lucruri care m-au făcut să zâmbesc tâmp chiar și-n cea mai jlnică zi, despre aprecieri sincere și cuvinte care-și alină inima când simți că pământul îți fuge de sub picioare, despre un proiect cu o fundație solidă, la care a contribuit în toți anii fiecare contributor în parte și care, indidfernt de cât de tare va fi vântoasa, nu se va destrăma. Da, aceste rânduri poate sunt despre mine și un proiect care i-a făcut pe mulți să mă cunoască drept „Alexandra de la InSociety”, chiar și-atunci când Alexandra era în spatele multor alte proiecte cu care se „juca” în voie prin cuvintele pe care alții le citeau. Și le citesc în continuare, de fapt. Și da, aceste rânduri sunt și despre disciplina pe care vreau să mi-o impun pentru a termina și romanul care a adunat deja câțiva ani de când stă în sertar și care a primit deja „girul” editurii Neverland, doar-doar l-oi termina de scris. În minte-i știu inclusiv finalul. În scris a fost o pauză.
