Dacă mâine nu ar mai fi, câte regrete ai lua cu tine?

Dacă mâine nu ar mai fi, câte regrete ai lua cu tine?

                  Nu știu câți dintre noi ne-am spus sincer ce-avem pe suflet. Acum sau dintotdeauna. Totuși, „dacă mâine nu ar mai fi, câte regrete ai lua cu tine?”, cam așa suna un articol de pe blogul vechi (prin 2017 scris și pe care-l redau mai jos). De-aș putea da timpul înapoi, mi-ar plăcea să retrăiesc unele întâmplări cu mintea și atitudinea de acum. Am învățat în toți acești ani un lucru fantastic: să exprim din tot sufletul orice gând, fără să mă gândesc la ce ar urma. E dovadă de asumare, o asumare pe care de-abia când o ai cu adevărat și când știi exista cine ești în cel mai vulnerabil punct, vei putea fi sincer pe deplin. Dar… într-o lume a măștilor, cine mai știe să aprecieze sinceritatea?

                 În goana după ceea ce ne lipsește uităm să fim recunoscători pentru ceea ce avem. De fiecare dată când vorbim cu Dumnezeu, îi spunem „Dă, Doamne!”. Ceea ce pentru noi e puțin e bogăție pentru alții. Sunt câțiva ani de când am început să mulțumesc, chiar și atunci când suflet îmi plânge. Faptul că deschid ochii dimineața, că pot să văd ce e în jur (mi se pare cumplit să nu vezi!), că merg pe picioarele mele, că am reușit (atât cât am putut eu) să fac câte ceva (nimeni nu face umbră Pământului, fiecare contribuie cu cât poate la tot ce înseamnă viață!), toate, dar absolut toate sunt motive pentru „sunt recunoscător” și „mulțumesc”.

                 Am spus deseori că suntem generația pe repede-nainte. Eu chiar cred că oamenii erau mai fericiți când n-aveau atâta tehnologie care ne dezumanizează. Nu ne mai vedem pentru că e mai simplu să dai un mesaj, n-avem timp pentru că alergăm după lucruri materiale care, într-o secundă în care nu mai putem fi, devin… nimic. Ați auzit vreo persoana să spună că „n-am timp pentru că citesc, dansez, mă plimb?”. Eu, nu. Adică toți spunem că n-avem timp pentru că “am treabă”. Treabă care ne transformă în roboți aproape. Suntem prea răniți pentru a mai iubi cu toată ființă și fără teamă, prea ocupați să facem lucruri pentru suflet, prea fără răbdare pentru a mai aștepta. Vrem totul, dar fără a face prea multe eforturi. Ah, și aproape întotdeauna vina e la celălalt pentru că, nu-i așa, să accepți că ai greșit, să ceri iertare e semn de asumare și cunoaștere. Cam asta e “generația pe repede-nainte”. Ne-am depărtat prea mult de lucrurile simple. Și e mai trist faptul că după doi ani de pandemie acuș, oamenii au devenit mai stricați decât fructele. Nu o spun eu, o spun psihologii care aproape că nu mai fac față programărilor.

                Revenind la rândurile din 2017, cam așa sunau:

„Azi aș îndrăzni să privesc dincolo de regrete și-aș vrea să iau cu mine bucuria zilelor ce mi-au fost hărăzite. Să fim plini de regrete nu-i deloc o soluție. E o încărcătură pe care o purtăm cu noi, fără să ne dăm seama că de ne-am spune întotdeauna ceea ce simțim, altfel ne-ar fi existența…

Se-ntâmplă să ducem o viață și să nu trăim.

Nu trăim clipe, ci irosim momente.

Ne irosim pe noi, cu gândul că altcineva ne-ar face fericiți.

Ne irosim așteptându-i pe alții, fără să avem habar că alții se irosesc aștepându-ne pe noi.

Gonim înspre fericire cu iluzia că știm cum arată când, de fapt, n-am atins-o decât cu frânturi de împlinire și numai pe alocuri.

Ne e teamă în vremuri în care barierele ar trebui să ne fie ultimele griji.

Ne concentrăm atât de mult să fim altcineva, încât sunt momente în care uităm cine suntem noi.

Plângem când ar trebui să mulțumim.

Ne încruntăm când ar trebui să zâmbim.

Fă azi ce-ai vrea să faci mâine, chiar dacă ai fi putut să faci ieri.

Începe tu să fii așa cum i-ai vrea pe alții să fie.

Oferă, înainte să ceri.

Ajută, înainte să fii ajutat.

Spune azi ce n-ai avut curaj să spui ieri pentru că vei amâna și mâine. Ce suntem noi, la urma urmei?

Suntem simple marionete în mâinile destinului… nu suntem robotizați, dar nici nu suntem stăpâni pe propria existență.”

               

               Trăim cu atâta nonșalanță pentru viitor, dar ce gând efemer… Mâine va fi prea târziu pentru unii dintre noi, adică nu va mai exista. Iar teoriile cu „suntem tineri” nu mai țin. Și chiar așa e. În decembrie anul trecut, pe când mă întorceam de la Suceava spre Iași, mi-a scris F. Probabil voia să-mi spună ceva, însă eram la voln și-am zis că-i voi răspunde când ajung. N-am făcut-o, iar la vreo câteva zile distanță, mătușa lui F. anunța pe Fb că F. nu mai e. Un cancer galopant i-a curmat zilele. Nu știu dacă împlinise 35 de ani, dar era omul pe care-l știam de la preselecția pentru Miss, de la Facultate. A plecat imediat după licență în București. A lucrat ca PR, chiar cu unele vedete. De la el îmi luasem toate informațiile referitoare la ce înseamnă revista, întrucât și el avusese proiecte similare. M-a încurajat. Vorbisem și despre proiecte comune. Nu eram prieteni, doar cunoștințe. Adică nu ne-am făcut niciodată confidențe, am discutat doar aplicat. Oricum e irelevant… ideea în sine e că atunci, parcă am primit o palmă. Deja trecusem prin propriul proces de cunoaștere lăuntrică, acceptare și-acel „je m’en fische”, însă vestea cu F. mi-a adâncit și mai mult dorința de a face totul acum, fără amânare, de a spune ce am pe suflet pentru că numai așa, în caz că mâine nu va mai fi, să nu-mi pară rău. Și chiar nu mi-ar părea…

                 Și tot în același registru l-aș încadra și pe Ș. Parcă și-acum îmi amintesc când mi-a zis „am putea face un interviu”. N-am înțeles pe moment la ce se referea acea „poveste” despre care vorbea, îl vedeam un om zdravăm din toate punctele de vedere. Până într-o zi când, la fel ca-n cazul lui F., un anunț pe Fb urma să-mi dea răspunsul. El, cred că sub 30 de ani. Când ne dăm seama că-ntr-o clipită putem să nu mai fim… ce gând înfiorător! Înfiorător, dar și oarecum ca un ceas deșteptător, căci doar așa vom înceta cu orgoliile și vom lăsa sentimentele să zburde în direcția care trebuie. Fără temeri, fără regrete, fără pesimism. N-are sens să suspini doar în gând, când cuvintele rostite ți-ar putea aduce liniștea. E nevoie de asumare. E premisa de la care pleacă inclusiv curajul. Deci… „dacă mâine nu ar mai fi, câte regrete ai lua cu tine?”, răspunsul meu e simplu: timpul irosit în iluzii și așteptări. Dar nici măcar acest timp nu-l pot considera regret, ci doar o lecții ale vieții, fără de care n-aș fi ajuns să fiu omul cu gândirea lucidă de azi și cu o liniște-n suflet care nu se aude, dar se simte zi de zi, secundă cu secundă. Sunt recunoscătoare pentru tot, de la lacrimi la zâmbete și tot așa.

La final, las și o piesă dragă mie, care era atașată articolului din 2017:

https://www.youtube.com/watch?v=WiPiRokxIEY

sursa foto principala: pinterest.com

sursa foto interior articol: thrivecounselingdenver.com