Măi, mai am un of. Despre care am mai spus: bolnavii care au o boală psihică.
De ce ascundem sub preș treaba asta? De ce ne este rușine să spunem că da, avem o boală psihică? De ce nu e aceeași „rușine” și la alte boli?
Sunt afecțiuni și afecțiuni și în psihiatrie. Unele sunt mai severe, că de asta ți se și permite să te pensionezi pe caz de boală. Altele îți permit să lucrezi, să te comporți absolut normal dacă ești sub tratament și urmezi recomandările medicale.
Știu ce zic când vine vorba despre boli psihice. Am scris despre asta aici. Și am scris în vară, când fratele meu a primit un diagnostic care ne-a pus sufletul la pământ pentru câteva zile. La aproape 50 de ani nu poți recupera un pacient bolnav psihic. Mai ales când boala nu e de acum, doar că abia acum s-a produs criza care ne-a pus în alertă. Îi poți controla comportamentul din medicamente, stil și mediu de viață. În familia mea au mai fost cazuri de psihiatrie de-a lungul timpului, cumva n-ar trebui să fim surprinși. Totuși, suntem. Încă suntem, deși am acceptat.
Ideea e că nu e ok să ascundeți că aveți o boală psihică în primul rând voi, pacienții. Nu e ok ca medicii s-ascundă diagnosticul din hârtii. Din punctul meu de vedere, dacă faceți asta, nu faceți altceva decât să induceți pacientului ideea că societatea îl va stigmatiza și ocoli, că nu mai are nicio șansă. E strict părerea mea.
Apoi, voi, cei cu afecțiuni care nu-s așa severe, în sensul că vă permit să munciți, fiți sinceri. Și vă zic de ce. De exemplu, dacă eu sunt un angajator și vii la mine și nu îmi spui că suferi, ba aduci și o adeverință de apt de muncă, eu te iau ca atare. Dar dacă aș ști că ai o afecțiune care nu îți permite un randament de 100%, poate aș înțelege și accepta.
Da, mi s-a spus că trăiesc într-o bulă și într-o lume ideală. Nu, mă uit ce se întâmplă în Italia, știu ce e acolo pentru că acolo trăiește jumătate de familie de vreo 15 ani acuș. În societățile civilizate, persoanele cu diferite afecțiuni sunt integrate, ajutate. Nu sunt arătate cu degetul, nu sunt considerate nu știu cum.
Sigur, e o diferență imensă de gândire.
La noi, încă mai râd unii când spui că ești în depresie. Pentru că ei nu înțeleg ce e aia și îți spun că ai prea mult timp liber. Că ei n-au timp de „prostii”.
Așa se întâmplă într-o societate care a stat decenii în beznă. Și îmi dau seama de beznă de fiecare dată când văd filme a căror acțiune se petrece în anii în care noi eram în comunism ori chiar imediat după ’90. Suntem în urmă. Tare în urmă.
Înțeleg că CAS decontează nu știu câte zile dintr-o lună, inclusiv la boli care trebuie să fie monitorizate câteva luni bune pentru a fi siguri de diagnostic. Eh, poate de aici ar trebui schimbată abordarea. Apoi, statul să vină cu ceva beneficii pentru cei care încadrează persoane cu afecțiuni psihice. Mă gândesc că altfel s-ar pune problema…
Vorbeam cu o fostă colegă. Medic psihiatru în Franța. A zis că s-ar întoarce, vrea să se întoarcă. Doar că e îngrozită de cât de în urmă suntem în privința acestor oameni care au nevoie de blândețe, suport, empatie și iubire.
Vă zic, e dureros și greu pentru familia pacienților, nu doar pentru pacienți. E tare greu să înveți să vorbești „pe limba lor”, astfel încât să nu îi lezezi. Să îi înțelegi. Să le arăți și să fie convinși că îi vei tine de mână pe tot parcursul călătoriei. E greu. Și asta pentru că numai ei știu ce lupte se duc în mintea lor. Și e groaznic să auzi cum e „realitatea lor”.
sursa foto reprezentativă: freepick.com
