Cânta pe străzi. Cea care avea să devină un veritabil simbol francez și o „mitologie”, așa cum au numit-o unii, și-a început cariera pe stradă. Numai că o făcea ca și cum era pe cea mai cunoscută scenă din lume. Până într-o zi… Era anul 1935, intersecția străzilor Troyon și Mac-Mahon, când Louis Leplée, nimeni altul decât managerul cabaretului Le Gerny’s, s-a oprit în fața lui Edith Piaf și i-a făcut o invitație: să vină să dea o probă pentru că e păcat ca talentul ei să fie irosit pe străzi. A mers, a dat proba, a luat și a început să cânte vinerea, pentru numai 40 de franci. Așa a început totul…

Edith Piaf s-a născut pe 19 decembrie 1915. Tatăl său era acrobat. Mama sa i-a abandonat pe amândoi la scurt timp după ce s-a născut Edith. Așa că a fost crescută de bunici. A stat multă vreme în rulotele în care locuia tatăl său atunci când avea contracte de onorat, când era plecat cu circul. S-a gândit mereu că tatăl ei nu o iubea pentru că nu era afectuos. A îmbrățișat-o de două ori. Iar la opt ani, Edith Piaf a înțeles o dovadă reală de iubire- tatăl său a observat-o că se uita aproape tânjind la o păpușă. N-avea atunci banii necesari ca să o cumpere. Dar a făcut tot posibilul ca a doua zi să i-o dăruiască. Așa a înțeles că tatăl ei o iubea, numai că o iubea în felul lui.

La prima apariție pe scenă, i-a trecut prin minte să renunțe

Îi trebuia un nume de scenă. I-au spus Vrăbiuța. Vrăbiuța Piaf. Nu de alta, dar Micuța Vrabie era deja luat. Și mama sa a cântat în același cabaret. Oricine se putea gândi că n-a fost mâna destinului, ci că Louis se plimba pe-acolo trimis fiind de mama ei. O ipoteză acceptabilă în situația în care mama s-a n-ar fi părăsit-o și n-ar mai fi știut nimic de fiica sa de ani buni.

În prima sa reprezentație, prezentarea lui Louis a fost brutală. A spus lumii fix cum a stat întâmplarea. Și a aratat-o publicului cu cuvinte nu tocmai ok- „fără machiaj, fără ciorapi, cu o rochiță de doi lei…”. Era adevărat ce spunea, numai că modul ar fi descurajat pe oricine. Inclusiv pe ea, care s-a gândit să renunțe, doar că și-a amintit că „nu face parte din grupul celor care renunță.

„Dificultatea, dimpotrivă, mă stimulează și, tocmai atunci când mă cred învinsă, găsesc, nu știu unde, forța care-mi permite să continui lupta. Am rămas, așadar (…) tatăl meu, cu siguranță, îmi dăduse gustul pentru cântat, însă Leplée a făcut din mine o cântăreață.”, precizează în cartea „Edith Piaf, Roata norocului”.

Ca artistă, deși avea un talent vădit, n-a fost menajată de răutăți. Oamenii cu portofelele grase aveau impresia că-și pot permite orice. Chiar și cei care o apreciau au batjocorit-o când au simțit că pot face asta.

Micuță, Edith Piaf nu era fără apărare. Louis i-a fost mereu alături pentru a o consola și a-i da cele mai bune sfaturi- „când știi ceea ce îți lipsește, poți oricând să obții acel lucru. E doar o chestiune de voință și de muncă. Iar în cazul tău, sunt liniștit. Îl vei obține!”.

Șocul a fost când protectorul ei, Louis, a murit. I s-a spus în față că va ajunge să cânte din nou pe străzi

Moartea lui Louis i-a arătat cât de răi pot fi oamenii. Toți știau ce talent remarcabil era, dar n-au avut milă și i-au spus fără menajamente că va ajunge să cânte din nou pe străzi. Prietenii s-au împrăștiat. Presa scria minciuni. Louis a fost asasinat. Edith Piaf s-a prăbușit la propriu. Era anchetată. Lumea a început să se distanțeze. Nici nu conta că autoritățile nu stabiliseră încă nicio cauză, n-aveau nicio ipoteză. Mulți s-au repezit să o acuze. Nefondat, doar pentru că puteau.

„Cum să fac să fie palpabilă această impresie de vid absolut, de irealitate, care te lasă inert, mut, străin unei lumi exterioare, desființată într-o secundă? (…) Îi vedeam fără să-i văd cu adevărat, îi auzeam vorbind, însă nu înțelegeam ce spuneau. Eram ca o vie moartă.”

Ce s-a întâmplat atunci cu Edith Piaf a fost o dramă. Nu era speriată că va rămâne fără bani. Știa cum e să n-aibă bani. Ce i se părea înfiorător era să rămână fără chef de viață. Iar ea ajunsese în acest punct odată cu pierderea celui care a crezut atât de mult în ea și i-a întins acea mână care avea să o salveze… Edith nu doar că își pierdea protectorul, dar trecea și prin drama de a-și pierde în 48 de ore propria fiică. Meningita a avut câștig de cauză și i-a luat copilul.

„Ce-mi mai rămăsese după moartea lui Leplée? Mă întrebam în zadar. Dragostea? Mă aflam încă sub efectul uneia dintre acele decepții care îți dau idei sinucigașe. Meseria mea? Nu mă mai interesa. Nu mai studiasem un cântec de săptămâni bune, nu mai lucram, nu îmi mai doream nimic. Mă aflam pe o direcție greșită și obosită, descurajată, fără forță, fără voință, simțeam cum decădeam treptat.”

Raymond Asso, omul care a făcut-o să renască și să strălucească

Când s-a întors la Paris, știa că fusese calomniată. Norocul ei a fost că Raymond Asso a acceptat să se ocupe de ea atunci când l-a sunat și i-a zis că vrea să se întoarcă de la Nisa. „Aveam nevoie să lupt!”, mărturisește Edith Piaf în carte.

Raymond Asso a compus pentru ea. Primul, un cântec ca o amintire- Mon Légionnaire. Și-a amintit de perioada în care s-a răzvrătit și a plecat de lângă tatăl ei, cu care a cântat de-atâtea ori pe străzi. Avea 17 ani. Așa s-a dus într-o campanie militară. Acolo a cunoscut un soldat. S-a îndrăgostit. Numai că iubirea asta n-a durat… în nici trei luni de când s-au cunoscut, a fost anunțată că el a murit în colonii.

La vie en rose, povestea cântecului care a cucerit lumea, America și câteva detalii despre ea

Cântecul pe care și-acum îl fredonăm, La vie en rose, are o poveste aparte. Scrisese textul și muzica, numai că a vrut să-l dea altcuiva. Doar nu putea să fie ea cea care îl semnează. Dar toți au refuzat-o. I-au spus ba că e o prostie, ba că nu o ajută pentru ea le-a refuzat cântecele de-atâtea ori… doar că, atunci când nu mai avea nicio speranță în acest sens, a găsit omul care să-l semneze. Ce a urmat apoi, a fost ireal: un succes mondial, un cântec tradus în vreo 12 limbi. Nu îi aparținea în mod real, dar avea acea mulțumire interioară și ascunsă că a scris acest cântec pentru Marianne Michel. Era 1945. De-abia la doi ani distanță, Edith Piaf a înregistrat și ea piesa.

N-a fost primită de americani așa cum s-ar fi așteptat. Nu din prima. Era diferită. Deloc împopoțonată. Era simplă, ceea ce pentru America, nu era deloc un avantaj. Americanii erau obișnuiți cu vedete sofisticate din Franța. Edith Piaf nu era deloc așa. Iar asta a fost subliniat perfect într-un articol apărut după o reprezentație, articol care a schimbat totul-

„Edith Piaf este cu totul altceva. E o mare artistă, a cărei voce pătrunde până în interior, dar în același timp e și o fătucă palidă, care pare să fi cunoscut foamea, să fi suferit în copilărie, căreia pare să-i fi fost mereu frică. E întruchirarea noii generații europene, cea pe care trebuie să o ajutăm…”, se arăta în articolul cu pricina.

În încheiere…

Cartea „Edith Piaf, Roata Norocului” e o clătorie boemă în lumea celei care ne-a lăsat o moștenire greu de egalat. A fost un destin trist, dar care a răzbit. Din ultimele pagini aflăm că și-a asumat viața rătăcitoare pe care o ducea prin faptul că șase luni putea fi într-un loc și alte șase luni în alt loc. Tocmai de asta s-a și despărțit de cel care i-a fost soț. N-ar fi conceput să fie un cuplu care se vede doar între zboruri.

Apoi, Edith Piaf ne mărturisește, în final, că e friguroasă, are oroare de „tirania orelor” și că îi place la nebunie cafeaua. Că e cochetă. Că poartă în casă pantaloni de flanelă și pulover. Că își așteaptă cu drag prietenii la masă. Și că are o colecție impresionantă de pălării. Cât despre Marcel Cerdan, marea iubire a lui Edith Piaf, care a murit în cel mai cunoscut accident aviatic (las aici un link cu articolul în care am povestit cartea care relatează acest accident), tocmai dispariția lui a făcut-o să se apropie și mai mult de Dumnezeu…

„Îmi cereți prea mult, mai bine să trăiesc decât să vegetez! Îmi place această deviză a președintelui Eisenhower, pe care am adoptat-o!”, sunt cuvintele cu care se încheie „Edith Piaf, Roata Norocului”.