La vremea la care trebuia să zboare, Constellation era noua bijuterie a celor de la Air Frace. Zborul F-BAZN din 27 octombrie 1949 a decolat de pe aeroportul din Paris, dar n-a ajuns niciodată la destinația, la New York. În insulele Azore, pilotul pierde frecvența cu turnul și din alte câteva neînțelegeri de comunicare. Avionul se prăbușește. Muntele Redondo își primește ofranda. Un accident aviatic cu nu mai puțin de 48 de morți. Printre aceștia, și Marcel Cerdan, campion mondial la box și iubitul lui Edith Piaf, dar și tânăra speranță a muzicii, celebra violonistă Ginette Neveu, eleva lui George Enescu.
Tehnica jurnalistică, în care ne sunt relatate poveștile pasagerilor, se îmbină într-un mod armonios și aproape insesizabil cu vocea narativă a autorului. Constallation nu e o simplă tragedie aviatică. Nu e un simplu accident aviatic. E acel semn de întrebare care multă vreme n-a dat pace gândurilor celor care și-au îngropat morții. „Ce-ar fi fost dacă?”, s-au întrebat mulți. Unul dintre ei, Edith Piaf. Celebra cântăreață care multă vreme s-a considerat responsabilă pentru moartea iubitului ei, celebrul boxios Marcel Cerdan. L-a grăbit. L-a obligat cumva să vină mai repede în America, de dragul ei. Îi era dor. Mult prea dor ca să mai aștepte. În ultima clipă, agentul i-a făcut rost de bilet pe acest zbor. N-a avut răbdare să-l aștepte venind cu vaporul. A fost hazardul. A fost destinul. A fost ignorarea tuturor semnelor care spuneau să nu facă această călătorie acum. A fost… nici nu mai contează ce a fost. După moartea lui Marcel Cerdan, Edith Piaf a căutat în zadar să-i vorbească. Nu reușea să-i întâlnească sufletul. „Sunt distrusă. Inima mi-a fost smulsă, strivită. Aș vrea să mor, dar mi-e teamă că dacă mă sinucid, nu am să-l găsesc!”, mărturisea artista unul prieten foarte bun.
În elaborarea romanului său, Adrien Bosc merge dincolo de simpla răsfoire a unor documente. Ajunge chiar el pe muntele Redondo. Vrea să simtă drama. Merge acolo unde a fost consemnat acest celebru accident aviatic. În fapt, el însuși e măcinat de o serie de întrebări la care n-are răspuns. Și aflăm asta din ultimele rânduri ale romanului, când ne mărturisește deschis că de la vârsta de 11 ani a început să se îndoiască de ziua sa de naștere. Părinții l-au afundat și mai mult în îndoială, n-au știut să-l lămurească. Așa că a mers la clinică și a analizat registrele. Era 20 ianuarie. Era capricorn. Pune totul pe semnul constelațiilor.
„Pe ponton, cu inima strânsă de singurătate și absență, îmi imaginam accidentul, acest avion și pe pasagerii săi ca pe niște imagini transpuse din întâmplare și coincidențe. Orice poveste e un pretext. În ultimii doi ani, n-am crezut decât din rațiune în semne, în steaua norocoasă, m-am pierdut în ele, numai povestea acestor vieți prizoniere ale destinului în carlinga unui Constellation îmi putea răspunde la întrebări. Trebuia să ajung în Azore ca să înțeleg rezonanța intimă a acestor bărbați și a acestor femei care trăiseră și iubiseră.”
Destinul apare din primele pagini, atunci când ni se vorbește despre „domnia oamenilor grăbiți”, în care „nu mai suportăm durata, nu mai știm să fertilizăm plictisul”. Artistul Bernard Boutet de Monvel, fost pilot, unul dintre cei mai mari ilustratori și caricaturiști ai vremii, ne este înfățișat ca un om dintr-o lume aristrocratică, aproape apusă. Elegant și rafinat, e un gentleman până la capăt. Zborul de la finalul lunii octombrie ar fi trebuit să fie ultimul său zbor… numai că, gentilețea dusă la extrem l-a făcut să-i cedeze de bunăvoie locul unei actrițe care avea prea multe bagaje. „Politețea spiritului nu este altceva decât o formă de eleganță!”, i-ar fi spus. A considerat că o amânare nu-i va schimba de fapt cu nimic programul, dar că s-ar simți mult mai stingherit dacă nu ar ajuta-o și ar face-o să piardă avionul… la nici măcar o zi distanță, avea să afle că o amânare nu i-a dat programul peste cap, dar i-a salvat viața. Destinul care, în cazul lui Marcel Cerdan, deși un superstițios când venea vorba despre meciuri, n-a mai avut câștig de cauză… întâlnind o ghicitoare, boxiorul nu-i dă nicio atenție când aceasta îl avertizează cu privire la faptul că trebuie să evite călătoriile pe calea aerului, mai ales vinerea. Ba mai mult, buna sa prietenă îi povestește un vis urât, o presimțire care avea legătură cu Cerdan. O evită și pe aceasta. Biletul de avion ajunge la el, cu mari eforturi.
„Nimeni nu poate fugi de destinul său!”
După impact, echipajele de salvare se mobilizează s-ajungă la fața locului. În zadar. Răspunsul este unul singur: nu există supraviețuitori. Cadavrele sunt preluate și identificate. De la capitol la capitol, autorul ne aduce în atenție povestea fiecăruia… Muntele Redondo se transformă într-un loc de pelerinaj, unde oamenii vin să vadă urmele acestui dureros accident aviatic. Localnicii nu ezită să fure lucrurile pasagerilor morți. Tragicul și comicul situației se întrepătrund. La un moment dat, un echipaj de poliție dă buzna în casa unui bătrân care cânta de zor la o chitară. Recuperează arcușul, dar îi lasă moșului un obiect extrem de prețios și niciodată găsit, după cum aflăm mai spre finalul cărții, vioara Stradivarius a lui Ginette Neveu. De altfel, de numele lui Ginette e legată și cea de-a 49-a victimă a celebrului accident aviatic. Nu era pasager, dar era o mare fană de-a sa care, la auzul veștii că avionul s-a prăbușit, s-a sinucis. Abia aștepta să se delecteze acordurile viorii lui Ginette. Moartea a fost un șoc. N-a putut rezista. Când mama lui Ginette a fost chemată să identifice cadavrul, a refuzat. A susținut că nu e fiica ei. Așa era. O încurcătură din cauza rochiilor a făcut ca alt cadavru să-i fie înfățișat. Blestemul rochiei roșii și al rochiei verzi. S-a rezolvat. Totuși, cadavrul fratelui lui Ginette, cel care mereu o însoțea, n-a fost niciodată identificat. Cel mai probabil, sufletul său se odihnește în locul de pe muntele Redondo, acolo unde există un mausoleu al pasagerilor necunoscuți. Familiile își plâng morții. Oamenii își plâng eroii… până și înmormântările relatate sunt pline de tâlc. Toate sunt legate de un accident aviatic.
„Dar dacă i-a sosit clipa pilotului?”, un alt gând care nu face altceva decât să ne împingă și pe noi să ne punem întrebări. Destinu-i unul singur pentru fiecare în parte. Coincidențele nu sunt simple conincidențe. Mai degrabă sunt steaguri roșii pe care dacă le evităm în mod intenționat, s-ar putea să nu mai putem face nimic. Ori chiar nu mai putem face nimic dacă ți-a fost scris ceva anume?