„Am vrut să scriu o carte al cărei sfârșit să ofere speranță. Omenirea are mare nevoie de speranță, de povești despre bine.”, spune Narine Abgarian, autoarea romanului „Din cer au căzut trei mere”.
„(…) și uite ce voiam să spun/ cel mai tare doare că orașele mor exact în ziua în care le părăsim- pentru un timp sau pentru totdeauna, ele se închid cu toate zăvoarele, se umplu de praf și cenușă, se transformă într-o iluzie, într-o nălucire/ dăm fuga înapoi- fiice și fii rătăcitori- sărind și țopăind, cu inima gonind nebunește/ acolo unde nu mai e nimeni de mult/ ne-a luat prea mult să creștem/ ne-a luat prea mult să alegem grâul de neghină/ cel mai tare doare că nu poți să-i îmbrățișezi pe cei care n-au mai putut să te aștepte”, sunt cuvintele cu care se încheie romanul „Din cer au căzut trei mere”. Sunt cuvinte care dor prin adevărul rostit, cuvinte care ne pun pe gânduri, cuvinte care ar trebui să ne facă să schimbăm ceva…
„Din cer au căzut trei mere”, de Narine Abgarian, prezintă viața satului armean. Fiecare personaj e atent conturat. Fiecare întâmplare este relatată în așa fel încât să țină cititorul în suspans și să-l facă să-și dorească să afle mai multe. Nu scapă nimic. Nici traiul simplu, nici nenorocirile care se abat peste sat, nici bucuriile minore care-i mai fac pe oameni să zâmbească din când în când.
Toți își așteaptă sfârșitul după ce toți au un trecut greu încercat. Și cu toate astea, la final, apare speranța. O licărire care îi face să tresalte și să privească lumea cu optimism, cu voința de a-i cere Domnului și mai mulți ani de acum înainte.
Acțiunea se petrece în Maran. Simbolistica e puternică. Începutul derutează și învăluie cititorul într-o oarecare tristețe: Anatolia sângerează fără să înțeleagă de ce și așa crede că vine moartea. Nu vrea să deranjeze pe nimeni, așa că își pregătește toate cele pentru înmormântare, le lasă la vedere și se pune în pat, chircită de durere, spaimă și o oarecare liniște dată de gândul că va pleca pe lumea cealaltă…
Și cât timp durează agonia asta, povestitorul ne introduce în viața satului din Maran. Ne spune istoria fiecărui membru din micuța comunitate în care n-au mai rămas decât bătrânii. În vârf de munte nu mai urcă nimeni, nu se mai întâmplă nimic. Totuși, n-a fost întotdeauna așa. Doar că războiul, foametea, seceta și alte dezastre și-au pus amprenta asupra sătucului.
Anatolia e o femeie citită. Are 58 de ani, dar este cea mai tânără locuitoare din Maran. Are o poveste de viață tristă. S-a căsătorit mai mult de nevoie. Știa că nu va fi fericită, visul n-avea cum să mintă. Și blestemul chiar și-a făcut efectul. Era cât pe ce să fie omorâtă în bătaie de soț. A fost salvată ca prin minune, însă în urmă, soțul nemernic a lăsat dezastru. Totul i-a fost distrus. Inclusiv cele mai dragi amintiri. Inclusiv cărțile la care ținea atât de mult.
Rămasă singură și fără aproape nimic, a luat-o de la zero. S-a obișnuit cu gândul că nu poate avea copii, așa că a început să se dedice copiilor din sat, folosindu-se de cărțile atât de dragi. Asta până în clipa în care din cauza frigului și a nenorocirilor, cărțile au fost distruse. Brusc, lumea s-a prăbușit peste ea.
Anatolia spune povestea multor femei de la sat care-și poartă cu demnitate poverile. Nu s-a plâns niciodată și a fost un om bun. Toată saga care ni se înfățișează până în capitolul final, când firul epic ia o întorsătură neașteptată, pare desprinsă inclusiv din realitățile de azi. E posibil ca gândul cititorului să facă mici comparații cu satul de noi, cu bătrânii care par resemnați și nu fac altceva decât să aștepte…
Anatolia, în pofida vieții grele, rămâne un om bun. Blândețea sa pălește. Și când nu se așteaptă nimeni și mai mult dintr-o nechibzuință pusă pe seama gândului că oricum va muri în câteva zile, acceptă o cerere în căsătorie. Aici începe prima dâră de speranță… Anatolia vede în Vasili genul de bărbat de care ea nu a avut parte. Afectuos, tandru, grijuliu. S-au gândit să-și ducă bătrânețea mai ușor. Numai că miracolul se întâmplă. Când toată lumea se gândea că Anatolia își așteaptă sfârșit, vine vestea care dă peste cap întreg satul: Anatolia este însărcinată.
Acest final neaștepat, deloc lipsit de peripeții, e ca o victorie asupra timpului. Speranța, copilul care vine pe pământ în mod neașteptat, îi pune în gardă pe toți. Deodată, nimeni nu se mai gândește la moarte, ci toți au același gând- că au de crescut și educat un copil, acest suflet care e ca un elixir pentru veșnicie.
„Din cer au căzut trei mere” nu se lasă din mâini. Cititorul este captivat de viața oamenilor, de firul epic, de poveștile personajelor. Când citești pagină cu pagină, te gândești la vremurile pe care le-au trăit alții. Tot ce se povestește acolo e cât se poate de real. Generațiile de dinaintea noastră au cunoascut toate aceste nenorociri. Și uite-așa, revenind în prezentul atât de simplu pentru mulți dintre noi, apar întrebările, gândurile, dorința de a schimba ceva și de a omeni și onora pe toți cei care au fost înaintea noastră. De dragul istoriei, pentru prezent și viitor, pentru o lume mai bună, plină de speranță, în care bine învinge.
