Thomas Leoncini este membru laic al Sinodului mondial al tinerilor. Numirea a făcut-o Papa Francisc, în 2018, an în care au scris împreună „Dio è Giovane”. Autorul a reușit prin „Bărbatul care voia să fie iubit și motanul care s-a îndrăgostit de el” să deschisă o ușă. Ușa spre propriul sine, adică partea din noi de care fugim aproape fără să ne dăm seama.

Peripețiile într-o lume imaginară ale lui Christian, eroul principal al romanului, nu fac altceva decât să răscolească cititorul. Acesta din urmă îi devine însoțitor pe tot parcursul călătoriei. Toate personajele întâlnite pe drum sunt lecții pentru tânărul Christian. Transformarea sa se face treptat, pe măsură ce primește mesaje anonime, dar cu tâlc. Un subiect abordat fantastic și delicat, care mi-a amintit de „Scrisorile secrete ale călugărului care și-a vândut Ferrari-ul”.

Toate bogățiile pe care și le imagina drept succes și valoare nu mai reprezintă nimic pentru el la finalul unei aventuri pe un munte. Un munte care nu e altceva decât refugiu pentru alți oameni de succes, care și-au dat seama că tot ceea ce credeau ei că înseamnă liniște nu erau decât lucruri efemere…

„Va sosi momentul în care veți înțelege că, în ciuda acestei plăți generoase, frumusețea vieții se află în altă parte, nu în excesul de bani, ci în acele lucruri pe care nu le-a inventat omul și pe care toți pot să le admire, regăsindu-se în frumusețea lor. Motivul pentru care trăim nu e de găsit în lumea pe care a construit-o omul, ci în cea creată înainte de apariția lui.”

Tranzacția imobiliară fabuloasă, sentimentul de neîmplinire și începutul transformării

Christian este un tânăr de succes. Așa se consideră până să ajungă să încheie tranzacția vieții. Omul de afaceri texan îi semnează un cec cu mult peste suma la care el s-ar fi gândit că ar putea să o obțină pe respectiva proprietate. Christian îl admiră pentru bogăție, numai că texanul începe să-i vorbească despre altceva… îi deschide calea spre spiritualitate, spre acele lucruri cu adevărat valoroase și care n-au nicio legătură cu banii.

Christian nu înțelege prea bine tot ce i se spune, pune relaxarea aceasta pe seama faptului că omul nu mai are nicio grijă, e un om foarte bogat. Pleacă mulțumit spre casă, doar că începe să își pună întrebări. Începe inclusiv să primească mesaje scrise de mâini invizibile. Toate au un scop. Obosit, caută să se odihnească. Îl trezește zgomotul pe care îl face un motan apărut de nicăieri parcă. Christian îl ia, îl hrănește și așa îi devine camarad.

Totuși, motanul care îl va însoți nu e chiar o prezență întâmplătoare… în drum spre casă, îi revine o amintire cu o pisică, de când era doar un puști. Pisica îl salvase de la moarte pur întâmplător. N-a povestit nimănui pățania. Doar că deodată și-a amintit-o.

„Eu sunt viața mea, dacă mi se pare greu de suportat, înseamnă că mi-e greu să mă suport pe mine însumi. Uită-te la cei de jos: oamenii își sunt necesari unul altuia, dar scopul lor e să fie triumfători asupra celor mai slabi decât ei. Dacă ar înțelege că lupta e interioară și că acel <afară> e doar o consecință, viața lor s-ar schimba drastic.”

Christian începe transformarea. O observă inclusiv pe vecina care îi admiră grădina. I-a mai spus-o, numai că el n-avea urechi pentru așa ceva… La toate astea se adaugă și întâlnirea cu bunul său prieten, care și el începe să-i vorbească despre lumea din interiorul nostru.

„Cu cât te afunzi mai tare în viața de zi cu zi, cu atât devine mai palpabilă absența uneia dintre activitățile cele mai neglijate ale timpurilor noastre: introspecția.”

Muntele și întâlnirea din vârf

Fără să-și dea seama, Christian pornește într-o călătorie spre lumi nebănuite. E însoțit de Joshua, motanul care nu-l scapă din ochi nicio clipă. Nu le este teamă de nimic. Intră în necunoscut. Pe traseu, prin pădure, prin acest univers care n-are nicio legătură cu lumea „de jos”, adică lumea oamenilor pentru care bogăția se traduce prin bani și bogății materiale, totul pare diferit. Totul e liniște. Asta cu toate că totul este necunoscut.

„Trebuie să mulțumim celor care nu sunt ca noi. Datorită lor ne-am dat seama că avem o spiritualitate: întâlnind absența îți dai seama de prezență. Gândește-te cât de nefericiți sunt cei ascunși în propriul sine.”

Fiecare om pe care îl întâlnește pe munte îi oferă o lecție. O lecție despre propriul sine de care a fugit atât de mult. Oameni care în lumea de jos ar fi considerați de succes vin aici să se regăsească. Aici pot fi cine vor ei să fie. Tocmai de aceea, pe munte, niciunul nu-și spune adevărata identitate. Toți se prezintă cu numele de pe munte. Doar poveștile par trase la indigo: oameni bogați, care caută să fie bine cu ei înșiși, care-și dau seama că numai dacă te iubești tu pe tine vei fi capabil să iubești onest și pe alții.

„Putem fi iubiți numai când învățăm să ne iubim noi înșine; e foarte ușor să iubim pe altcineva, dar să ne iubim pe noi înșine e cu totul altă poveste (…) pentru a ne iubi pe noi înșine trebuie să ne acceptăm chiar și cu mâinile pline de arsuri.”

Christian continuă să urce pe munte fără să se teamă. Propriul sine îl cheamă. Brusc, nu mai simte teamă. E în universul său. Își dă seama că nu a mai verificat telefonul de ore bune, dar nici n-a simțit nevoia să o facă. De fapt, nici nu știe pe unde îi este. Apoi, ca și cum i s-ar fi aprins un beculeț, își dă seama că degeaba are sute de numere în telefon, aproape că nu apelează niciunul…

„Doar cine-și cunoaște lumea interioară se poate proteja. Impulsul spre autodistrugere se poate deghiza, nu ia doar chipul vertijului: una dintre cele mai obișnuite e iubirea toxică din relațiile disfuncționale.”

Tânărul nostru erou este atât de convins că trebuie să parcurgă întreg drumul, să ajungă în vârf, încât nu ține cont de avertismentul pe care îl primește: e primejdios să ajungi în vârf, nu ai tot ce își trebuie, doar motanul se poate aventura și e pregătit. Trece prin furtuni, merge pe terenuri alunecoase și la un moment dat pierde controlul. E salvat de o ființă pe care o zărise înainte să se pornească spre vârf. E tatăl său, cel care îi spune că acum e pregătit să se întoarcă acasă, că va fi vegheat întotdeauna. Tatăl său are întruchiparea lui Dumnezeu.

„Nu e întâmplător că nu te-ai gândit la Dumnezeu atât de mult timp: acolo, unde trăim, în oraș, Dumnezeu e un obicei al trecutului, uneori se întoarce sub formă de ritual sau sărbătoare.”

Cuvintele de la final

Când se trezește, Christian își dă seama că pentru prima dată este capabil să observe lucruri cărora nu le-ar fi dat importanță până acum. Începe să scrie, așa cum i s-a spus în călătorie… gânduri proprii, observații. Nu trebuie să aiba talent, ci trebuie doar să elibereze ceea ce observă. În sfârșit, după mult timp, Christian înțelege că de-abia acum e fericit. Și-a găsit propiul sine. Își ia motanul în brațe, îl sărută și scrie pe o hârtie ceva ce n-ar fi scris până să-și îmbrățișeze propriul sine:

„Răsărit
mi-ai apărut în fața ochilor precum apa în deșert
Soarele tău m-a orbit într-o clipă
și mi-ai vorbit cu fluvii de energie.
Norii nu-ți mai răpesc frumusețea
și-ți dau o nouă zi.
O zi
pe care tu ai vrut să mi-o dăruiești.”