Scriitoarea Alexandra Gheorghe: „Când am semnat prima carte, am simțit că voi trăi veșnic!”

Scriitoarea Alexandra Gheorghe: „Când am semnat prima carte, am simțit că voi trăi veșnic!”

 

„Nu trebuie să știm nimic despre viață, trebuie doar să o trăim. Liniștea nu se arată, se simte. Iar dragostea… ah, dragostea este de fapt viață. Cred că abia atunci simți că trăiești, când lași prostia, emoția și durerea ei să te cotropească.”, mărturisește Alexandra Gheorghe, tânara scriitoare care a reușit să-i cucerească pe oameni cu scrierile în care vorbește despre viață și trăiri pe care e imposibil ca fiecare să nu le fi experimentat.

 

               Alexandra Gheorghe vindecă suflete. Paradoxal, când era mică, își dorea să fie medic, însă profesional, direcția i-a fost cu totul alta. În shimb, prin ceea ce reușește să transmită pri scris, mulți oameni îi spun că e „medic de suflete”, ceea ce nu e chiar departe de adevăr. Alexandra, uneori, scrie cu pasiunea unei inimi zdrobite, deși viața ei e o liniște continuă. De fapt, tocmai această liniște, acest echilibru dintre minte și suflet îi este sursă de inspirație- „închid ochii, las muzica să mă apropie de poveste, scriu primul cuvânt, apoi vin următoarele patru zeci de mii…” .

                Și-a asumat să scrie un gen de literatură consumat pe furiș, cândva, de publicul larg și a făcut din erotism un subiect firesc, nicidecum unul care să te facă să roșești. Ar fi chiar culmea, având în vedere vremurile pe care le trăim… e la fel de dezinvoltă ca în scris și în viața reală, iar asta pentru că libertatea o ajută să-și înțeleagă corpul și mintea. E spontană, nicio zi nu seamnă cu alta, îi plac călătoriile și să fie iubită. Nu e de mirare, căci are alături un om alături de care a crescut și a învățat să se accepte așa cum e, un om care i-a fost alături de și care, de câte ori s-a împiedicat, el a ajutat-o să se ridic… „o iubire care acum s-a maturizat”, cum îl numește Alexandra.

                    Că va fi nemuritoare, acesta i-a fost primul gând pe care și l-a spus atunci când a scris primul rând. În definitiv, așa este, căci un scriitor va dăinui pe vecie chiar și în cea mai prăfuită bibliotecă dintr-un colț uitat de lume.

„Am simțit că oamenii au nevoie de libertate, să se exteriorizeze și să înțeleagă sentimentele. Cititul ne scapă de temeri, antrenează mintea, deslușește emoțiile, iar dacă ar fi să recomand câteva cărți dragi mie, acestea ar fi ‹‹Dama cu camelii››, ‹‹Secretele succesului››,‹Femeia la 30 de ani››”.

                   Absolventă a Facultății de Jurnalism, Alexandra spune că nu s-a regăsit în direcția în care a urmat studiile. Motivul? Nu îi plac piedicile, paravanele, ipocrizia și minciunea. Așa că s-a regăsit acolo unde se poate exprima cu pasiune o femeie „sensibilă, care trăiește și se hrănește cu adevăr și iubire”, adică în scris. Dacă ar fi fost să fi făcut altceva, i-ar fi plăcut să fie dansatoare, adică să danseze și să zboare pe scenă.

                S-a născut la poalele munților Ceahlău și iubește cu fiecare părticică a corpului și a minții tot ce ține de orășelul natal de care îi e legată și amintirea care o face oricând să zâmbească: „în adolescență (perioadă pe care Alexandra o definește drept cel mai frumos vis pe care l-a trăit), ne strângeam o gașcă mare de îndrăgostiți ai naturii și urcam pe muntele Ceahlău. Vreo douăzeci, treizeci de suflete, cu rucsace în spinare urcam muntele fără să ne pese de viața care va urma. Ziua o petreceam urcând, iar noaptea, ne odihneam trupurile alături de un ceai cu rom. Amețeala își spunea repede cuvântul, iar curajul creștea. Cântam, ne distram, vorbeam tare. Părăsisem cabana și am ales platoul liniștit din spatele ei. Acolo, cântecele în cinstea muntelui, din glasul unor copii nevinovați, încercau să îl mângâie, când, deodată, vreo două lanterne cu lumini puternice încep să ne lumineze chipurile pe rând. ‹‹Unde vă credeți de cântați așa, în codru?››, rostește unul dintre ‹‹stăpânii muntelui››. În codru, da… în codru ne aflam și nimeni nu putea să ne înțeleagă, poate doar el… A urmat o porție bună de râs și bineînțeles nimeni nu a putut să ne oprească distracția și buna dispoziție.”, povestește Alexandra Gheorghe.

Alexandra Gugiuman, INSOCIETY: Îți mai amintești prima suferință din dragoste?

Alexandra Gheorghe: Normal… mi le amintesc pe toate. Chiar și pe ultima…

De ce suferim?

Alexandra Gheorghe: Pentru că este nevoie. Durerea și suferința deslușește. În romanul motivațional pe care urmează să-l lansez în toamnă, „Fă-ți defectele perfecte”, am scris despre acest subiect.

Cum ar fi arătat viața ta, dacă nu ar fi fost să scrii?

Alexandra Gheorghe: Tristă…

Ca scriitor, în România, se poate trăi?

Alexandra Gheorghe: Dacă muncești mult și cu pasiune, se poate trăi din orice meserie.

Ai avut vreo teamă anume când ai început să scrii literatură erotică?

Alexandra Gheorghe: Da, am avut teama că oamenii nu vor înțelege ce îmi doresc să transmit. Dar, spre surprinderea mea, cititorii mei au rezonat perfect cu povestea ”amantelor„.

De ce avem o judecată bazată pe concepțiile celor din jur?

Alexandra Gheorghe: Pentru că dăm voie oamenilor din jur să ne construiască. Suntem educați într-o oarecare măsură după zicalele de genul „nu ne facem de râs”, „ce o să zică lumea…”.

Deseori, dacă scrii la persoana întâi, oamenii confundă ceea ce expui în scris cu propriile trăiri. În ceea ce te privește, care e proporția dintre cele două?

Alexandra Gheorghe: Nu este nicio proporție. În artă, proporțiile foarte rar se nimeresc. În artă, sufletul și pasiunea decid. Scriu la persoana întâi pentru că îmi doresc să fiu cât mai aproape de cititor.

De ce ne e teamă să vorbim despre sex?

Alexandra Gheorghe: Teamă? Mai există oameni cărora le este teamă să atingă acest subiect? Unii îl consideră un păcat, iar eu mereu zic, păcat este să îl ignori. Nu cred că este vorba despre teamă, ci pur și simplu despre educație, cultură, înțelegere și aprofundare cu sinele. În momentul când accepți că ești om iar sexul, dragostea, iubirea și durerea fac parte din tumultul acesta numit viața, atunci depășim teama de a o trăi.

Ai tăi, ți-au citit cărțile?

Alexandra Gheorghe: Nu știu.

Alexandra Gheorghe este încă o fetiță care de multe ori a refuzat să se maturizeze. Trăiesc simplu, iubesc natura, emoțiile, îmbrățișările și liniștea. Când nu mă vede nimeni, scriu sau plâng. De ce? Pentru că doar în intimitate mă pot descărca.”

Arată prezentul așa cum ți l-ai proiectat în urmă cu ani?

Alexandra Gheorghe: Poate mai bine.

Dacă ai da timpul înapoi, ai schimba firul epic al propriei vieți?

Alexandra Gheorghe: Nu. De ce? Știu că sunt mereu nemulțumită, dar viața pe care am trăit-o până acum a construit femeia de astăzi, iar eu sunt mândră de ea.

Mereu nemulțumită…

Alexandra Gheorghe: Aș putea să scriu o carte despre acest subiect. Veșnic nemulțumită, deși simplitatea și libertatea mă caracterizează. Oare de asta sunt atât de nemulțumită mereu?

Ce te-a motivat să rămâi în România?

Alexandra Gheorghe: Probabil au fost ocazii să plec, dar eu le-am ocolit de fiecare dată. Nu vreau să plec din țara mea. Nu este ușor să fii scriitor în România, dar sunt sigură că nu îmi va fi deloc simplu să trăiesc printre străini, să-mi rup rădăcinile și iubirile. Ce mă motivează să râmân aici? Locul care mă sfințenște, dragostea pentru patrie și nemurirea ei.

Te-ai regăsit, Alexandra?

Alexandra Gheorghe: Ne regăsim de-a lungul anilor în oamenii pe care îi întâlnim, în locuri, în adevăr și în acceptare.

Ce animal ți-ar plăcea să fii?

Alexandra Gheorghe: Un cal sălbatic.

„Trăiesc așa cum simt și-mi las instinctul să mă ghideze. Aș transmite fiecărui tânăr în parte să iubească, să muncească cu pasiune și să nu-și lase soarta călcată în picioare de greutatea ipocriziei și a neștiinței.”