Un geamantan cu vise și o desagă încărcată cu doruri ce se resimt din clipa în care se trece imediata linie a graniței care delimitează străinătatea de Acasă… Lacrimi, suspine, dar și multă speranță. În ce? Poate nici ei nu știu, dar din convingere că va veni ziua în care se vor întoarce definitiv, își îndeasă totul într-o valiză din care nu lipsește nicicând credința. E sumarul prin care au trecut milioanele de români care și-au spus că „lumea largă” le poate oferi un trai mai bun decât țara care le-a dat identitate. Vorbim despre un trai mai bun pentru care sacrificiile nu-s puține, dar par o monedă de schimb echitabilă pentru aceia care au ales ca „acolo” să le devină „acasă”. Cam astfel s-ar putea scrie și povestea doamnei Valentina Mihaela Pascal, azi psiholog în cadrul Centrului de Cultură și Tradiție Italiană-Română din Torino. A plecat din România în anul 2013, lăsând în urmă 11 ani de activitate didactică și un dureros proces de trei ani, încheiat cu succes într-un final, o „luptă” dusă cu directorul instituției de învățământ unde era titular. „Problema care mă macină până în ziua de astăzi este faptul că nimeni nu a mai putut să îmi ia gustul amar creat de acei trei ani în care mă simțeam abandonată, trei ani în care băteam pe la porțile Inspectoratului, Ministerului și sindicatelor pentru a-mi găsi dreptatea și cerând disperată demiterea acestui director dictator din funcție, atât timp cât era pe rol cu un dosar de urmărire penală pentru abuz în serviciu!… Nimeni nu a făcut-o, fapt care m-a zdruncinat enorm… Mă luptam cu morile de vânt pentru că așa era «sistemul»”, mărturisește Valentina Pascal.
După două divorțuri, un copil din prima căsătorie, o carieră în domeniile educație și psihologie clădită cu multă muncă și nu cu puține sacrificii, pornită la îndemnul duhovnicului său, episcopul Calinic Botoșăneanul, al cărui secretar personal și tehnoredactor al cărților semnate la acea vreme de Preasfinția Sa a fost, Valentina Pascal mărturiseşte: „Pentru mine este o onoare să fiu pe pagina de gardă ca tehnoredactor al tezei de doctorat a Preasfinției Sale Calinic Botoșăneanul, «Tanatologie și nemurire», capodoperă care tratează moartea din trei puncte de vedere – teologic, medical și filosofic, de altfel, lucrare premiată de Academia Română”. A lucrat cu copiii hipoacuzici, încercând să le aline suferințele și să-i facă să nu resimtă presiunea și răutatea societății care îi arăta cu degetul pe cei cu dizabilități în loc să găsească soluții potrivite pentru a-i integra în activități curente, care să le insufle acel sentiment al firescului ce le lipsește… De la acești copii și-a luat energia în fiecare moment în care se simțea descurajată și tot de la ei a învățat lecția determinării și a curajului. Până să ia decizia de a se muta definitiv într-o țară străină, Valentina Pascal a profitat de vacanțele de vară pentru a vedea ce înseamnă să muncești în străinătate, departe de casă, fără a avea vreo problemă în a schimba stiloul cu mătura, după cum ea însăși afirmă. Astfel, s-a „călit” în Germania, la cules de căpșuni, în Elveția, ca baby-sitter, în Grecia, unde a fost cameristă la un hotel, dar și în Italia. A împins-o nevoia de a-i oferi copilului un trai fără lipsuri, dar și nevoia de a-și demonstra că oricât de multe piedici i-ar pune viața, Dumnezeu o va ajuta întotdeauna să găsească drumul care trebuie. Toate aceste experiențe i-au fost provocări, dar și mărturia vie a faptului că nimic nu e imposibil, dar nici nu vine fără sacrificii.
„Oriunde am plecat, am luat cu mine în mica valiză icoana Maicii Domnului, costumul popular, pozele cu familia și cu al meu copilaș și bineînțeles, sacul de dor și lacrimi în spinare, pornind la drum. Pe traseu, mă împovăram și mai tare cu cel din urmă, și mai târâiam și unul cu bunătate, din care dădeam în stânga și în dreapta fără să fac ceva personal pentru mine… Mă dedicam altora, aflând mai apoi că aici, în Italia, se numea voluntariat. Alții veneau și vin în străinătate să facă bani, eu nu am știut să fac decât doar cât să pot duce o viață decentă și să pot să îmi ajut familia. Am renunțat la vatră pentru a începe o nouă etapă cu mai multe necunoscute!”
Dacă ar fi să mulțumească pentru tot ceea ce a reușit să clădească în cei cinci ani de când trăiește printre românii din Torino, Valentina Pascal își îndreaptă recunoștința înspre elevii și părinții Centrului de Cultură și Tradiție Italiană-Română din Torino, președinta Centrului, profesor Elisabeta Cioată Burduja, omul care la nici o lună distanță de când era în Italia, a primit-o cu brațele deschise, recunoscându-i studiile și oferindu-i calitatea de psiholog și consilier educațional în cadrul Centrului. Apoi, fiind numită membru în Consulta Femminila din Consiliul Regional Piemonte din partea Partidului Fratelli d’Italia, a reușit să vorbească mai ușor autorităților italiene despre valorile, problemele și nevoile românilor. Pentru acest fapt le mulțumește doamnei deputat Augusta Montaruli și domnului consilier Maurizio Marone. Și, cel mai probabil, lista ar putea continua…
Alexandra Gugiuman, revista InSociety: Vă e dor de catedră?
Valentina Mihaela Pascal, psiholog: Off, apăsătoare întrebare, dar da, mi-a fost. Vorbesc la trecut pentru că între timp, prin activitățile Centrului, nu mai resimt acel dor atât de puternic, însă pe 15 septembrie 2013, adică în anul în care am decis să mă stabilesc în Torino și ziua în care știam că în România începea anul școlar, eram cu un mop în mână și cu trei diplome universitare în buzunar. În drum spre casă, mi-am cumpărat singură un buchet de flori, imaginându-mi că îl primisem de la „elevii mei imaginari”. Atunci am conștientizat riscul la care mă adusese această schimbare radicală din viața mea… Îmi lipseau elevii mei dragi în prima zi de școală și buchetul de flori.
Cum vă amintiți momentul în care ați ajuns într-o țară străină? Povestiți-mi puțin despre acele începuturi despre care ați amintit în debutul dialogului nostru…
Valentina Mihaela Pascal: În primele minute, după ce am intrat pe ușa apartamentului cu o cameră, închiriat cu o lună înainte de a veni în Italia, nu am reușit decât să zâmbesc, dezarmată și tristă. Știam că venisem în întâmpinarea acestui moment cu febrilitate, dar anticipam și ceremonialul devastator, căci știam că de a doua zi, diplomele trebuiau uitate într-un sertar, iar munca era la „mop și mătură”. Gândurile ce trebuiau spuse și-au tocit încet muchiile, s-au șlefuit, au căpătat rotunjimile alunecoase ale sferelor sau ale lamelor de apă ce curg îndoite, pe praguri. Zi de zi, istovită de muncă fizică, dar cu gândul la cea academică, mă cuprindea o emoție și mai amară. Și așa mă încleștam, privindu-mă adeseori cu revoltă, neîncredere și imputație în oglindă. Noroc că vedeam, oglindindu-se zâmbind, prietenul cel mai fidel, eu însămi adică. Îmi ziceam „O, Doamne, dă-mi răbdare!”.
Ați resimțit presiunea italienilor vreo clipă?
Valentina Mihaela Pascal: Nu, nicio clipă. Şi cred că nu a fost pentru că știam clar la ce anume venisem. Cine pleacă cu traista la drum și nu știe încotro să o ia și pentru ce, e mai bine să nu treacă de poartă nici măcar până în uliță. Niciodată nu m-am plâns de faptul că acest popor m-a umilit sau blamat. Aceste lucruri sunt cazuri izolate care, de fiecare dată, au mai mulți factori perturbatori la baza conflictelor etnice. Calitatea pe care o am într-un partid politic de aici, despre care aminteam anterior, mi-a permis să organizez o conferință internațională pe tema violenței împotriva femeilor, dedicată femeilor românce în mod deosebit, numită sugestiv „Amare con inteligenza, prevenire la violenza” („Iubind inteligent, prevenim violenţa”), în colaborare cu Poliția din Satu Mare.
„Extrem de dificil e să o iei mereu și mereu de la capăt. Muncile ocazionale pe care ești obligat să le faci pentru a te putea întreține, cum e și cea de badantă, pe care o fac 90% din femeile noastre venite în Italia, e o muncă fluctuantă, pe durate întrerupte de cele mai multe ori de decesul persoanei asistate. Și atunci o iei iar de la capăt cu alte reguli, fiind nevoit să te adaptezi altei familii, altor reguli, altor tabieturi, uitând fix de ale tale.”
Mi-ați povestit despre comunitatea de români în care sunteți implicată. Dar aș vrea să vorbim un pic despre acțiunile comunității și realizările de până acum.
Valentina Mihaela Pascal: COLANA DEI GEMELLAGGI („Salba de înfrățiri”) e unul dintre proiectele importante și are în vedere mai multe înfrățiri. Prima localitate pe listă a fost Stațiunea balneară Tășnad cu o alta stațiune termală renumită din nordul Italiei, Acqui Terme, înfrățire încheiată cu succes în acest an. Urmează alte trei, pe listă a fost și Iașul, însă am avut un eșec neașteptat din partea administrației locale chiar în ultima săptămână a semnării actului de intenție prin neprezentarea părții române. O poveste pe care am simțit-o ca o umilință personală, dar și a românilor care și-au dorit o punte de legătură între cele două mari cetăți, centre academice, universitare și culturale, cum sunt Iași și Torino. A fost un gest nediplomatic, intenționat probabil, căci ne-au anunțat cu trei zile înainte de semnare că nu va veni nici măcar un delegat din partea Iașului.
La nivel național, s-a găsit sprijin la nivelul Ministerelor de specialitate pentru proiectele întreprinse?
Valentina Mihaela Pascal: După patru ani în care am tot încercat să accesăm fonduri pentru diferite proiecte a căror finanțare a fost ratată la diferențe infime, dar care au făcut diferența, de un punct, de exemplu, anul acesta, Ministerul Românilor de Pretutindeni a finanțat centrului un prim proiect. Probabil a fost necesar ca și noi să arătăm perseverență și continuitate în munca noastră, astfel încât să avem ce arăta…
Să înțeleg că autoritățile din România încep să înțeleagă nevoia de a dezvolta proiecte pentru românii din străinătate?
Valentina Mihaela Pascal: Observ o schimbare în bine a Ministerului Românilor de Pretutindeni, iar vizita ad-hoc a ministrului Natalia Intotero la Centrul de Cultură și Tradiție Italiană- Română din Torino a fost de bun augur pentru că am putut arăta cu adevărat pasiunea cu care ne implicăm în acțiunile dezvoltate, evenimente făcute cu gândul la cei de acasă și cu sufletul împăcat că acest „puțin” ajută atât de mult la păstarea tradițiilor noastre strămoșești și la educarea copiilor noștri în spirit românesc. Uniți ne țin faptele și devotamentul pentru semenii noștri.
Resimt românii dorul de țară?
Valentina Mihaela Pascal: Enorm, mai ales în preajma sărbătorilor și mai ales când tu muncești fără să ai liber de sărbătorile tale legale. De cele mai multe ori, ne îndepărtăm de valorile tradiționale tocmai din aceste motive… Nu mai ai calendar, ești într-o continuă corvoadă lucrătoare și asta macină în străfundul sufletului.
Ce anume își doresc românii de aici? Vorbim, totuși, despre una dintre cele mai mari comunități românești din Diaspora.
Valentina Mihaela Pascal: Susținere din partea autorităților românești, nu doar vizite în campaniile electorale. În aproape toate primăriile românești s-au înființat birouri pentru Diaspora, însă funcționarii nu prea știu ce să facă, nu cunosc ceea ce cu adevărat se întâmplă în Diaspora. Evenimente și acțiuni haotice, nimic corelat cu nevoile reale. Le plac laurii, însă puține sunt cazurile când sunt pe merit, când într-adevăr există implicare.
Vorbim de anul 2019. Cu ce noi proiecte în plan?
Valentina Mihaela Pascal: Aici, departe de casă, nu prea îți faci planuri… Totuși, un obiectiv principal ar fi procesul migălos și birocratic anevoios al recunoașterii studiilor și diplomelor noastre, ale românilor. O simplificare a procedurilor în acest sens chiar e unul dintre obiectivele acțiunilor pe care ni le-am propus pentru anul care urmează.
Dacă ar fi să reveniți în țară, ce ați face?
Valentina Mihaela Pascal: Mi-ar plăcea să am posibilitatea să înființez un centru turistic de sanogeneză pentru persoanele cu deficiențe din țările europene, care să aibă posibilitatea să viziteze în mod organizat zona noastră, Bucovina, și să beneficieze pe perioada șederii de tot confortul și ospitalitatea noastră românească.
2 comentarii