În sala de grupă nu ne vom înțelege de glasurile copiilor… veți auzi doar: „‹‹Hai să facem curse. Eu îl vreau pe Bucșă, dar Fulger prin ce cutie de jucării e?››, „E păpușa meeeaaa. Dă-mi-o, e a mea! Doamnaaaaaaa, fetița aceasta mi-a zis ca nu mai e prietena mea.”›› Însă, într-un loc liniștit, putem discuta ore în șir despre copii, educație, jocuri si distracție. Pe scurt, despre decurge o zi normală a mea la serviciu.

Înainte de toate, copiii trebuie să îți fie tare dragi… atât de dragi, încât să nu te saturi de ei nici în week-end, nici când îi întâlnești pe stradă sau în supermarket de îți vine mereu, instinctual, să le zâmbești și să îi dezmierzi. Apoi multă, multă răbdare, bunătate, iubire, iertare. Să fii bun și să ierți năzbâtiile pe care ei le fac, considerându-le simple acțiuni normale pentru ei. Atunci intervine educatorul, cel care le este și prieten totodată, și care închide ochii și își spune „calm, trebuie să fiu răbdătoare și să le explic unde au greșit.” De multe ori trebuie să fim ca ei, să dăm în mintea lor. De aceea, uneori, nu mă distingi în sala de grupă, căci sunt de-a lor, un copil printre copii. Dacă stai la catedră, i-ai pierdut. Nu numai că sunt gălăgioși, dar au nevoie să se simtă importanți, iubiți, să fie precum personajele principale din filmele lor.

Dacă întrebi cum mă simt după o zi de lucru, îți răspund astfel: bucuroasă, mândră, satisfacută sufletește, uneori stresată și agitată pentru că uzura este mare. De aceea, practic, programul nostru este de 5 ore. Al meu caz e mai special, 10 ore, având două grupe de copii la grădinița Excellence, la care activez de 4 ani. Da, sunt mândră de numărul mare de membri de familie pe care îi am: 45 de suflete!

Dacă ar fi să o iau de la capăt, tot educatoare aș fi și nu, nu mă întreb nici măcar în glumă „cine m-a pus să mă fac educatoare?”. Mă înclin în fața tatălui meu că m-a îndrumat. Cred cu desăvârșire că meseria aceasta nu stă bine pe orișicine. Nu îmi rămâne decât să nu stau cu mâinile la spate și să dau ordine, ci să fiu prietenă și să le insuflu frumosul către viață. Vreau ca cei mici ai mei să învețe să fie fericiți, în primul rând. Vreau să îi văd râzând și după o zi plină petrecută împreună, să îmi strige: „Doamna, ne vedem mâine!”. De cele mai multe ori, părinții unora îi așteaptă minute bune pe holurile grădiniței, copiii lor nesăturându-se să se joace cu prietenii, colegii lor, adică.  Aici e mulțumirea mea cea mare: copii fericiți la grădiniță, educator împlinit.

Când se desprind de mâna mamei, copiii apucă mâna educatoarei. Se simt singuri, în nesiguranță. Depinde de educatoare cum transformă lacrimile în zâmbete. „Ce mare lucru face o educatoare?”, se întreabă unii. Cred cu tărie că sufletul unui copil îl poți vindeca doar cu iubire.  Și mai știu ceva: ei m-au vindecat pe mine! Ei m-au învățat să spun „te iubesc!”. Ei m-au făcut să prind încredere, spunându-mi: „ce frumoasă ești astăzi!”, „părul tău e grozav, cu multe culori.”. Ei m-au învățat să zic: „mai învăț și eu de la voi, mai greșește și doamna.”. O educatoare câștigă mult atunci când nu face predici lungi, plictisitoare, ci are în vedere exemplul propriu, printr-o consecventă iubire, bunătate, adevăr, dreptate.

Ceea ce face o educatoare face cu sufletul, din suflet, pentru suflet. Dacă ar fi să descriu totul într-un cuvânt, cel mai potrivit ar fi DĂRUIRE. Dacă ar fi să descriu în mai multe cuvinte ce înseamnă pentru mine, ar suna cam așa: „aici, e lumea mea, universul meu. Toți copiii sunt soare pentru mine în fiecare zi și împreună creștem frumos.”.

 

 

sursa foto: arhivă personală

 

 

 

Author