Mama mea e specială… sigur, veți spune asta că pentru fiecare, mama e specială, dar nu, mama mea s-a născut de două ori, practic: pe 11 noiembrie 1949 și încă o dată pe 9 decembrie 2017, zi care a fost la un pas să fie ziua în care mama n-ar mai fi fost… Puțini știu că atunci, în timp ce eu vorbeam la telefon la o altă fereastră din casă, mama mea cădea de la etajul 2 de la bloc și doar un miracol a făcut să treacă cu bine peste o încercare care a fost la un pas să ne schimbe viața… atunci am înțeles că mama e cea mai puternică ființă, că s-a luptat cu dureri groaznice vreme de măcar una-două luni, timp în care i-am fost alături și am învățat-o din nou să meargă, să râdă, să se bucure de viață. Atunci a fost momentul în care mi-am zis că nu mă voi mai plânge de vreo durere minoră de cap, spate sau orice altceva pentru că-mi voi aminti suferința prin care a trecut în acea perioadă… Atunci am înțeles „palma” pe care Dumnezeu mi-a dat-o ca să mă trezească la realitate și a funcționat o vreme, de ce să mint… Revenind la mama… Mama nu e o femeie cu studii. Are doar șapte clase și alte câteva cursuri de perfecționare la locul de muncă de la Antibiotice, fabrică la care a lucrat o viață (de la 16 ani) și de la care s-a pensionat „la pachet” cu o sumedenie de boli. Cu toate acestea, mama și tata au fost cei care ne-au spus mereu să învățăm ca să ajungem oameni mari, că ei nu au avut această posibilitate (bine, mama recunoaște că nici nu prea i-a plăcut cartea :)) ) și ne-au ținut în tot felul de școli dorite (pe mine, în vreo două facultăți, de tati îmi spunea mereu că și la 50 de ani, tot studentă voi fi :))) ). Mama a fost un copil care a crescut fără tată, personaj care n-a recunoscut-o, așa că a crescut cu „handicapul” liniuței în dreptul tatălui… știind asta, mereu am stat „departe” de bărbați. Îmi imaginam suferința mamaiei care s-a chinuit în vremuri grele să-i ofere o copilărie care să acopere acele întrebări apăsătoare de genul „cum îi cheamă pe părinții tăi, cu ce se ocupă etc”. Doar am bănuit că așa a fost, mama nu ne-a vorbit niciodată despre aceste experiențe, însă a divinizat-o pe mamaia, îngerul căruia îi mulțumesc mereu pentru tot ceea ce primesc de la viață și căruia mă rog pentru fiecare dorință. Așa simt eu… că mă aude și înțelege de oriunde.

 

Mama e cea care nu mi-a spus niciodată „n-ai voie să faci asta”, iar când a făcut-o, și-a cerut scuze mai apoi: s-a întâmplat când aveam 15 ani, era ianuarie, un viscol puternic afară, iar eu voiam în Qvinta :))). A zis că nu mă lasă pentru că sigur nu voi găsi taxi înapoi, i-am zis că a înnebunit, că afară e o vreme superbă și ea vede nămeți. M-a lăsat să merg, dar ce, credeți că m-am mai dus? Din ambiție am stat acasă. Mama e cea care tot la 15 ani m-a lăsat să plec singură la mare, cu gașca, fără să mă conducă la gară să vadă cu cine plec. A avut încredere dintotdeauna. Și tot mama e cea care țipa de la geam, când eram mică, să vin în casă și eu îi ziceaa „mai stau 5 minute”, 5 minute care se făceau vreo 60 în realitate. Dar nu se supăra… Mama e cea care nu m-a întrebat niciodată de note, în schimb, singura dată când a mers la liceu pentru mine a fost când a trebuit să ia diplomele de la final, după bacalaureat, și a fost felicitată pentru rezultatele mele. Și nu, mama n-a dat nici măcar o palmă în mine, așa cum auzeam de la alți copii că fac părinții lor cu ei…

Tot mama e cea care n-a venit niciodată la un meci de baschet avut pentru că n-a vrut niciodată să fac baschet doar pentru că și sor-mea practicase același sport și nah, la vârsta majoratului s-a încheiat „cariera”, dar și pentru asta îi mulțumesc! Nici tata n-a venit, el suferea că nu am vrut la handbal. :))) Mama mea e cea care când mă sună, își cere scuze pentru că are impresia că mă deranjează din treburi și tot mama e cea care, acum ceva ani, când am ajuns acasă puțin ciupită și cu o pătură pe mine (din mașină luată) i-a zis lui tait că sunt doar obosită.

*mamaia și mama

Anyway… sunt multe amintiri de la mama, cea care mi-a zis că n-am fost neapărat un copil dorit (e drept, veneam la o distanță de 12 ani față de frate-miu și 9 ani față de sor-mea, deci clar am fost o „greșeală”), dar… „n-a avut încotro”. Cred că treaba asta se vede și în faptul că nici nu prea avem poze de când eram mică, deși știu că niște albume vechi s-au rătăcit prin cine știe ce cutii sau poduri.

Mama nu ne-a pus restricții niciodată, n-a avut pretenția să-i zicem „matale” și nici „sărut-mâna”. De fapt, mama mi-a zis că mă iubește de-abia după incidentul de care am amintit la început, iar acum, dacă îmi spune, o întreb dacă este ok. Eu cu mama am vorbit cu „fată”, țipăm una la alta, ne facem reproșuri și ne împăcăm. Mama e cea care rar mi-a zis că e mândră de mine, dar mi-a zis mie, nu în fața lumii, dar nici nu vreau să mă laude în fața lumii, ci e suficient să o știu eu și atât. Mama a fost dintotdeauna bună și da, recunosc, mi-e teamă de ziua în care nu voi mai avea cui spune „mama”. Oh, și câte aș mai putea povesti…

Mulțumesc, mami! Mulțumesc, tati! Sunteți ai mei și cât timp veți fi în viață, știu sigur că voi mai putea fi copilul cuiva în fiecare zi! N-am fost cea mai unită familie, dar știu că în momentele cu adevărat grele, n-au contat certurile și orgoliile dintre noi. Chiar nu contează nici faptul că ții la „băiet” (frate-miu, care mereu ne „lua fața” cu un ghiocel de 8 Martie, deși noi ne speteam cu cadourile) mai mult decât la mine și Marce! :)))))

La mulți ani, mama! Azi, onomastic, pe 11 noiembrie- de ziua ta de naștere-, pe 9 decembrie (deși n-aș fi vrut acea zi pentru care le suntem recunoscători pe deplin medicilor de la Urgențe și medicului Eva de la Neuro, care de aproape doi ani se îngrijește impecabil de mama ori de câte ori ajunge pe patul de spital)  și pe 8 martie!!! Te iubesc mult, chiar dacă nu ți-o zic, dar las scris aici, mărturie! Ah, dar să știi că tot îmi pare rău că nu am luat de la tine ochii albaștri…

Author