Crăciunul lui 2023 a fost primăvăratic. Întâmpinat cu 14 grade-n Iași. Temperaturile din iarna din copilărie a arătat total pe dos. În fiecare an, fără excepție…

Amintirea cu iarna din copilărie

                             Când eram mică veneam în casă cu țurțuri la haine pe bune. Ningea de prin noiembrie și iarna din copilărie ținea până prin aprilie. Se închideau școlile din cauza vremii. Bucuria noastră. Dar nu se închideau o zi-două. Erau ani în care mai stăteam acasă chiar și o săptămână în plus. Recuperarea era doar pe hârtie, că niciodată nu ne-au chemat sâmbăta la școală și nici peste program nu am stat.

                              Apoi, pe trotuare era gheață. Bahluiul era înghețat. Așa am învățat să merg pe patine de gheață. Cădeam, mă ridicam, nici nu simțeam durerea. Nu mă gândeam că îmi puteam rupe vreun picior. Îmi amintesc doar că pe malul Bahluiului era zarvă de dimineață până în noapte. Eram toți cu sănii. Coboram, urcam, eram roșii în obraji și înfofoliți de ni se vedeau doar ochii. N-aveam echipamente de ski. Aveam câte două perechi de pantaloni și… la joacă. Aproape că era rușine să stai în casă când toți prietenii de la bloc erau afară. Bulgări, cazemate, toate erau parte din noi.

                           Generațiile de acum habar nu au cum a fost iarna din copilăria noastră. Bine, probabil că de-ar fi iernile la fel ca odinioară, tot n-ar mai fi atâția copii pe derdeluș. Atunci, așa arăta socializarea noastră. N-aveam telefoane, pe noi ne strigau mamele de la geam sau veneau după noi. Toți trăgeam de timp. „Mai stau cinci minute!” era răspunsul pe care părinții îl primeau des. Și cinci minute se făceau o oră.

                       Țin minte că mi se părea foarte tare să văd la TV cum arată Crăciunul în Australia. Voiam soare. În anii ăia, Australia era cumva de neatins. Nu îmi plăcea frigul, voiam soare. Nici acum nu îmi place frigul, dar parcă aș vrea un Crăciun alb. Chiar aici, în Iași.

                             Noh, așa a fost iarna din copilărie, copilăria anilor ’90. A mea, a ta, a multora.

Nu era iarnă fără un mozol

                                      Și nu poți vorbi de iarna din copilărie fără o amintire deloc plăcută: mozolul. Era coșmarul oricărei fete. Oricât ai fi fugit, tot aveai colegi drăguți care să te prindă la cotitură. Ei erau agresorii. Fetele, victimele.

                                       Pentru cei mai tineri, mozolul arăta cam așa: la finalul orelor, în drumul spre casă, ți se punea o piedică și așa erai doborâtă la pământ. Și atunci începea nebunia: erai acoperită cu zăpadă în așa hal de ajungeai țurțuri acasă. Când am scris treaba asta pe Facebook, mi s-a comentat că listele cu „victimele” erau făcute atent și cu mult timp înainte. De exemplu, erau preferate fetele care erau „tari în gură” cum s-ar zice, cele arțăgoase adică.

                                         Poate-mi explică și mie careva care a fost un astfel de agresor ce emoții trăia atunci, care era satisfacția mozolului. Că noi, fetele, n-aveam niciuna. N-am primit vreun răspuns mulțumitor. Doar de genul că erau manifestările vârstei.

                                      Și uite așa îmi amintesc un mozol de prin clasa a șasea sa a șaptea cred. Am așteptat cu alte câteva colege în clasă, după ore, chipurile să treacă pericolul. Colegii ne-o promiseseră. Noi, deștepte. „Lasă, că doar nu-s proști să ne aștepte vreo oră!”, ne ziceam noi. Și n-am plecat nici pe drumul știut, am înconjurat pe la Zimbru (noi învățând la Școala 3). Și când am crezut că e liber drumul, că pericolul a trecut… pleosc!

                                   Frate, nu știu de unde naiba au apărut colegii de clasă. Să ne înțelegem, mergeam în gașca. Pe principiul „scapă cine poate, dar una sigur e victimă”. Ce mai puteai să faci? Pentru fete, bucuria era că dacă îți luai mozolul, rar se întâmpla să fii victimă și a doua oară. Deci, măcar erai împăcată cu gândul că a trecut. Da, răceam după o astfel de ispravă. Dar cui îi păsa? Îți trecea. Nimeni nu avea ce să le facă… singurul răspuns era „așa e iarna”.

Început de ianuarie 2024, Iași: a nins abundent și au fost -16 grade. Fix ca în iarna din copilărie

                                    Mai întâi, lumea s-a înfuriat. Și-a strigat năduful în online. Și mi-am adus aminte un exercițiu pe care psihologul în momentul în care am făcut un atac de panică, într-o noapte în care vântul bătea cu putere și mie mi se părea că acoperișul blocului va fi smuls din temelii, că va cădea pe mașină, pagube alergătură, tot tacâmul.

                                  Exercițiul pornea de la o întrebare: poți să schimbi faptul că vântul bate puternic? Nu. Așa și cu zăpada… putem schimba faptul că ninge? NU. Poate altcineva în afară de natură să oprească zăpada? NU. Poți interveni tu pe străzi pentru a deszăpezi? Nu. Pot alții, dar nu tu. Poți să faci tu ceva? DA, să accepți că ninge. Și că ninsoarea va trece. Și să zâmbești.

                            Că ninge nu e singura ta problemă. Și nici singura zi din viață în care vei fi posomorât. Dar nu poți controla faptul că ninge. Poți doar accepta. Și dacă accepți, și reacția ta va fi alta. Noi suntem creatorii propriilor emoții și reacții.

                                   Și uite-așa, cu gândul că trebuie să accept că e frig de crapă pietrele, la vreo două zile distanță, mi-am pus ghetele în picioare, fes, fular, pulover gros, vestă și pantalonii de echitație și am pornit pe jos, prin zăpadă, pe un frig de -16 grade. Am mers Dacia-Pacurari și apoi până în Minerva și înapoi.

Am făcut mișcare. N-am simțit frigul, eu care-s aia care fuge de frig.

Am simțit zăpada scârțâind sub papuc.

Am simțit aerul rece care îmi spinteca fața roșie de la frig.

Am văzut chipuri senine, părinți cu copii cu sănii și copii făcând îngerași pe zăpadă.

Și am mai văzut copii care cărau bulgări.

Un copil încerca să-l doboare la pământ pe un altul, în zăpadă. Ca la mozol aproape.

Pietonii nu par așa crispați. Par chiar că au acceptat că e iarnă și iau ceea ce e frumos din aceste zile.

Am văzut și oameni de la Salubris, care făceau loc pe la treceri, spărgând zăpada. Respect, oameni buni, și mulțumim! Faceți o muncă fără de care ne-ar fi tare greu. Și iarna, la așa temperaturi, dar și în oricare alt anotimp în care strângeți după noi.

Am mers pe cărări bătătorite de alții înainte. Și când mai întâlneam un om care se dădea un pic deoparte sau aștepta să trec, îi mulțumeam și ne dădeam binețe.

A fost un exercițiu plăcut. Îl recomand oricui.