Împietrită în fața durerii, așa m-am simțit privind sculptura „Rugăciune” a lui Brâncuși, expusă în perioada asta la Iași, în cadrul festivalului Sacrum, la Muzeul Mitropoliei. Un spațiu care reușește să exprime și mai bine mesajul „Rugăciunii”.

Împietrită de emoții, așa cum m-am simțit și când am privit „Cap de copil”. În urmă cu 11 ani aproape, la Strasbourg, am privit prima dată „Rugăciune”. O copie dăruită de statul român Consiliului Europei. De atunci m-a fascinat simplitatea și profunzimea lucrării geniului sculpturii.

Față în față cu originalul m-am aflat abia acum… și am stat față în față cam zece minute. Aproape că nu-mi venea să plec.

Mi-am dat cât timp am considerat că am nevoie pentru a simți întocmai mesajul „Rugăciunii” lui Brâncuși

Am privit „Rugăciune” cu inima. Am privit atent detaliile. Mâinile femeii îngenuncheate mi-au atras privirea prima dată. Apoi, privirea.

Durerea exprimată prin femeia care se roagă se simte. E o femeie cu trup zvelt, tânără, cu mâini ciuntite. Inclusiv privirea îi este schimonosită.

Sunt detalii prin care maestrul Brâncuși a dorit să surprindă dramatismul, amărăciunea și prăbușirea celei care i-a comandat lucrarea- o tânără văduvă, din Buzău, care a dorit o amintire pentru soțul trecut la cele veșnice mult prea devreme.

Postura îngenuncheată și ușor aplecată, asemenea unei rugăciuni, întruchipează unicul mod în care un om copleșit de tristețe mai poate să-și găsească alinarea. Și anume, prin rugăciune și credință. O rugăciune spusă în liniște, cu smerenie și gândul că Cel de Sus ascultă și mângâie.

Viziunea revoluționară a lui Brâncuși a dus la forma finală a statuii. O statuie turnată în bronz, de o dimensiune mai mare decât ar fi fost în realizată tânăra văduvă. O lucrare care, din câte se spune, a fost punctul de plecare a ceea ce a urmat pentru Brâncuși.

Povestea de iubire care a inspirat „Rugăciune”

La începutul secolului al XX-lea, în Buzău, tânăra Eliza Seceleanu se îndrăgostește nebunește de Petre Stănescu. Ea, fată de moșier. El, avocat. Totuși, deși pare că erau din aceeași clasă socială, averile difereau. Motiv, în acele vremuri, de a face tot posibilul pentru a împiedica o posibilă idilă și apoi căsătorie. Ceea ce s-a și întâmplat.

Tatăl Elizei s-a împotrivit acestei iubiri. Fata se răzbună plecând la mănăstire. Amenință că va alege straiele monahale în cazul în care nu îi va fi permisă căsătoria cu alesul inimii sale. Moșierul e înduplecat și dă mâna fetei tânărului avocat.

Tragedia lovește la numai cinci luni de la căsătorie: Petre Stănescu se îmbolnăvește și moare. Eliza e sfâșiată de durere. Vrea să cinstească memoria soțului cu un monument funerar care să îi exprime sentimentele. Îi este recomandat sculptorul Brâncuși. Lucrarea urma să ajungă la Buzău tocmai de la Paris.