Neurochirurgul Eben Alexander recunoaște chiar el în cartea „Dovada lumii de dincolo” că n-a crezut niciodată povestirile pacienților care reveneau la viață după o lungă perioadă de comă. Le punea pe seama medicamentelor sau a oricăror date științifice. Asta până s-a aflat chiar el în ipostaza de a fi un pasager spre lumea de dincolo de nori, o lume din care a revenit când nimeni nu se mai aștepta, familia și medicii fiind aproape la un pas de a lua decizia de a-l deconecta de la aparate pentru că nu mai era nimic de făcut…

Cartea „Dovada lumii de dincolo” începe cu un prolog din care aflăm că dr. Eben Alexander a fost pasionat de avioane de mic copil. Își imagina că poate să zboare. Și cu cât reușea să se înalțe un pic, cu atât își dădea seama și mai mult că totul depinde de el în viață, că numai prin forțele proprii poate să atingă infinitul de neatins, doar imaginat.

Pasiunea pentru aviație n-a trecut. A urmat cursuri de planorism și de parașutism. Orice salt cu parașuta i se părea ceva de nedescris în cuvinte, o senzație pe care reușești să o înțelegi doar dacă o experimentezi. Iar unul dintre salturi a rămas în amintirea neurochirgului Eben Alexander fiindcă a fost la un pas de moarte. „Cum de a reușit?”, a fost inclusiv întrebarea lui. O întrebare la care părea că a găsit răspuns în toți anii dedicați explorării și înțelegerii creierului uman. Totuși, „îmi dau seama că adevăratul răspuns este mult mai profund . A trebuit să trec printr-o metamorfoză completă a vieții mele și a viziunii asupra luminii ca să întrezăresc răspunsul”, spune încă de la începutul cărții.

„Când creierul tău este absent, și tu ești absent. Ca neurochirurg, am auzit, de-a lungul timpului, multe povești ale unor oameni care au avut experiențe stranii, de obicei după ce au suferit un stop cardiac: povești despre călătorii în locuri cu peisaje misterioase, minunate; despre convorbiri cu rude moarte- ba chiar despre întâlniri cu Dumnezeu însuși. Istorisiri minunate, fără doar și poate. Dar, în opinia mea, toate păreau pură fantezie”, asta ar fi spus neurochirurgul Eben Alexander înainte de a fi chiar el în comă și de a trăi toate cele despre care pacienții i-au povestit.

Cum a început totul

Neurochirurgul Eben Alexander povestește cum a simțit dureri la spate. A pus totul pe seama unei gripe ale cărei simptome nu trecuseră pe deplin. A făcut o baie fierbinte, durerea a mai trecut. Doar că a doua zi, durerea a coborât și mai tare. Când s-a dus spre baie, tot pentru a face o baie fierbine, aproape că a fost săgetat. Nu s-a mai putut mișca și a cerut ajutor soției, care abia se trezise. Chiar dacă aceasta îi făcuse un masaj, durerea nu ceda. El era aproape paralizat. Și n-a durat decât câteva minute până să intre în stare de inconștiență. Și așa a rămas timp de șapte zile…

„În următoarele șapte zile, m-am prezentat în fața soției și restului familiei doar în formă corporală. Nu-mi amintesc nimic din această lume din timpul acelei săptămâni și a trebuit să adun de la alții acele părți ale istorisirii de față care s-a petrecut în perioada în care am fost inconștient. Mintea mea, spiritul meu- sau cum vreți să numiți partea centrală, umană din mine- dispăruse.”

La spital, în urma mai multor investigații, s-a stabilit că totul a pornit de la o infecție cu E.coli. Aceasta atacă creierul, principalele funcții vitale. Organismul era atacat. Reacțiile pacientului nu erau controlate și n-aveau nimic din ceea ce ar fi scris la manual în mod obișnuit. Forma de meningită pe care o manifesta dădea peste cap totul. De altfel, înainte să intre în inconștiență, neurochirurgul Eben Alexander a avut doar trei cuvinte de zis, ca un țipăt de ajutor și disperare- „Doamne, ajută-mă!”. Au fost ultimele sale cuvinte înainte de a deveni inert.

Lumea de dincolo

În capitolul cinci din carte intrăm în „Lumea de dincolo”. O lume pe care, Eben Alexander s-a gândit să o numească „tărâmul vederii cu ochi de râmă”. Prima senzație era de întuneric. Un întuneric vizibil, cum mărturisește, alunecos, ca un „jeleu murdar”. Și deși totul era neclar la început, ușor-ușor, obiectele încep să capete sens și formă.

Senzația nu era deloc liniștitoare. „Pe măsură ce conștientizarea mea se ascuțea tot mai mult, mă apropiam inexorabil de panică. Oricine sau orice eram, locul meu nu era acolo. Trebuia să plec. Dar unde să mă duc?”, relatează dr. Eben Alexander în „Dovada lumii de dincolo”. Și chiar în timp ce își punea această întrebare, a apărut ceva nou în tot acel întuneric rece, despre care neurochirurgul spune că „dacă m-aș strădui câtă viață aș mai avea de trăit, n-aș reuși niciodată să-i fac dreptate acestei entități care se apropia acum de mine… n-aș reuși nici pe departe să descriu cât de frumoasă era!”.

Puterea familiei și conexiunea care l-a ținut în viață. Viața demnă de film a neurochirurgului și explicația figurii feminine care l-a însoțit în lumea de dincolo

Distruși de durere și neputincioși, membrii familiei neurochirurgului Eben Alexander i-au stat la căpătâi doar cu speranța că un miracol se va întâmpla. În acele momente, era ținut strâns de mână. Sora sa cea mică a avut grijă să nu îi dea drumul nicio clipă. Și tocmai acea strângere de mână în care se regăsea toată speranța acelui „totul va fi bine” a ținut în funcțiune o legătură despre care se știe cât e de vitală…

„Oricât mi-am dorit să cred în Dumnezeu, în rai și viața de apoi, când am crescut, deceniile petrecute în lumea științifică riguroasă a neurochirurgiei universitare au pus serios sub semnul întrebării ideea existenței unor astfel de lucruri. Conform neuroștiinței moderne, creierul creează conștiința- mintea, sufletul, spiritul sau cum doriți să numiți acea parte invizibilă și intangibilă din noi, care ne face cu adevărat să fim ceea ce suntem- iar eu mă îndoiam foarte puțin că era corect.”

Inclusiv povestea de viață a neurochirurgului e una de scenariu de film. A fost adoptat. Și el, și încă o soră. Tatăl său a fost chirurg militar și un om profund spiritual. Nu tatăl biologic, ci cel care l-a adoptat. Adopția nu i-a fost niciodată ascunsă. Nicio clipă nu s-au făcut diferențe între copii și toți au fost sprijiniți în orice vis ar fi avut. Iar visul lui Eben Alexander avea la bază stima pentru tatăl său: voia să devină neurochirurg.

Culmea, a aflat mai târziu că tatăl său biologic a fost aviator în Vietnam. Ceea ce l-a făcut să lege piesele de puzzle. Pasiunea lui pentru aviație avea acum o explicație. Și-a cunoscut întreaga familie de sânge, părinți și frați biologici, în 2007. A aflat că a fost iubit și de ei, doar că numai un cumul de experiențe și întâmplări nefericite l-au ținut departe de aproape 50 de ani…

Iar la câteva luni de la externare, aflat în fața unei fotografii care o avea pe una dintre surorile sale biologice, care nu mai e în viață, și-a dat seama că acea figură feminină nu-i deloc străină. Era chipul angelic care l-a însoțit în călătoria sa. Lumile lor s-au întâlnit. Ei s-au cunoscut. Iar ea i-a spus mereu „ești iubit, te vei întoarce!”.

Poarta, sentimentul că nu era singur acolo și înțelegerea sensului: tot ce contează e iubirea, esența tuturor lucrurilor

Pe parcurs ce înainta spre necunoscut, i se dezvăluiau noi făpturi și obiecte. Poarta amplă. Acel sentiment că nu e singur. Apariția fetei care i-a spus cu toată căldura că nu are de ce să se teamă, că e iubit și prețuit pentru totdeauna și că nu are cum să facă nimic greșit a fost ca un semn că ceva neobișnuit se petrece. În plus, l-a liniștit siguranța cu care aceasta i-a zis că se va întoarce la un moment dat…

Toate întrebările pe care și le punea pe parcursul călătoriei aduceau răspunsuri prin explozii de culoare, lumină, dragoste și frumusețe. Erau răspunsuri care nu veneau printr-un limbaj obișnuit, cunoscut, ci mai degrabă faptic. Răspunsuri care declanșau în Eben Alexander credințe care, în mod obișnuit, i-ar fi luat ani întregi să le înțeleagă și tot nu le-ar fi acceptat cu toată convingerea. Acum nu mai era deloc așa… asta pentru că înțelegerea avea loc direct, fără niciun fel de nevoie de a-i fi explicate lucruri, fără să fie nevoie de convingere.

„Iubirea este, fără îndoială, baza tuturor lucrurilor. Nu o iubire abstractă, greu de înțeles, ci acea iubire obișnuită, pe care toată lumea o cunoaște- acea iubire pe care o simțim când ne uităm la soțul/ soția sau copiii noștri ori chiar la animalele noastre. În forma ei cea mai pură și mai puternică, această iubire nu este nici geloasă, nici egoistă, ci necondiționată. Aceasta este realitatea realităților, adevărul incontestabil de glorios al adevărurilor, care trăiește și respiră în esența a tot ceea ce există sau va exista vreodată și nimeni nu va putea, nici pe departe, să înțeleagă cine și ce este dacă nu știe acest lucru și nu-l încorporează în toate acțiunile sale”, explică dr. Eben Alexander în momentul în care își dă seama că iubirea este rezumatul întregii existențe.

„Un suflet care nu avea nimic de pierdut”, așa s-a simțit Eben Alexander în tot timpul cât a călătorit în lumea de dincolo

Pe acele tărâmuri, titlurile nu contează. Ești un simplu suflet rătăcitor pe drumul spre acasă. Eben Alexander avea doar afirmația că se va întoarce acasă. Numai că n-avea garanția. Nicio asigurare nu i se părea suficientă. În plus, el spune că acolo a simțit că n-are nimic de pierdut. Ceea ce l-a făcut să accepte circumstanțele toate în întregime. Acest fapt i-a permis să experimenteze întreaga ființă cosmică.

„Eul nostru cel mai adevărat și mai profund este complet liber. Nu este compromis de acțiunile noastre trecute și nici preocupat de identitate sau statut. El înțelege că nu are nevoie să se teamă de lumea pământească și, prin urmare, nu are nevoie să se contruiască prin faimă sau avere ori cucerire. Acesta este adevăratul eu spiritual pe care trebuie să-l recuperăm într-o zi.

Cum ne apropiem de acest eu spiritual veritabil? Manifestând iubire și compasiune. De ce? Pentru că iubirea și compasiunea înseamnă mult mai mult decât noțiunile abstracte pe care mulți dintre noi credem că le reprezintă. Sunt reale. Sunt concrete. Și alcătuiesc însăși textura tărâmului spiritual.”

Întoarcerea din lumea de dincolo. Curcubeul, chipurile văzute, ideea că nu ești niciodată singur și puterea rugăciunilor

Ca să înțelegi întreaga sa experiență pe deplin, povestirea cărții nu e suficientă. E poate doar acel cârlig care să te facă să vrei să citești mai mult, să afli și să interpretezi chiar tu cele relatate.

Călătoria neurochirurgului poate să-ți ridice semne de întrebare, e în regulă. Dar vine tocmai din experiența unui om al științei care s-a îndoit toată viața tocmai de ceea ce a trăit pe propria piele.

„Fiecare dintre noi este profund cunoscut și îngrijit de un Creator care ne prețuiește mai presus de capacitatea noastră de a înțelege. Această cunoaștere nu trebuie să mai rămână niciun secret.”

În toate zilele în care a fost în comă, medicii au încercat imposibilul pentru a-i trata meningita pe care o luase din Israel. I-au administrat medicamente patru zile la rând. Totul fără niciun rezultat. Familia extinsă venea la căpătâiul său.

La un moment dat, soția sa îi rostește o rugăciune. Și îi spune că e timpul ca el să fie vindecat, așa cum el a vindecat pe mulți. Și că e iubit. Acest din urmă mesaj „ești iubit” nu îi era deloc străin nici cât timp a rătăcit în lumea de dincolo. A fost chiar acel colac de salvare care îl făcea să creadă, așa cum i s-a și spus, că se va întoarce.

„În ziua în care porțile Raiului s-a închis pentru mine, am avut un sentiment de tristețe care nu semăna cu nimic din cele trăite vreodată. Emoțiile sunt diferite acolo sus. Toate emoțiile umane sunt prezente, dar sunt mai profunde, mai spațioase- nu sunt doar înăuntru, ci și în afară. E ca și cum, ori de câte ori ți s-ar schimba starea sufletească aici, pe pământ, vremea s-ar schimba instantaneu, odată cu ea.”

Și vremea chiar s-a schimbat atunci când Eben Alexander a deschis ochii. După zile în care a plouat, a apărut curcubeul. La capul său a recunoscut două chipuri care se rugau pentru el. Scepticul nu mai era sceptic acum și știa că rugăciunile i-au dat energie.

„Aceste rugăciuni mi-au dat energie. Acesta este motivul pentru care, așa de trist cum eram, ceva în mine a simțit o stranie încredere că totul va fi bine. Aceste ființe știau că trec printr-o tranziție și cântau și se rugau ca să mă ajute să-mi mențin o stare de spirit cât mai pozitivă. Mă îndreptam spre necunoscut, dar ajuns în acel moment, aveam o deplină credință și încredere că se va avea grijă de mine, așa cum îmi promiseseră însoțitoarea mea de pe aripa de fluture și Zeița infinit de iubitoare- că, oriunde m-aș fi dus, Raiul va veni cu mine. Va veni sub forma Creatorului, sub forma lui Om, și va veni sub forma îngerului- a îngerului meu- Fata de pe Aripa de Fluture. Eram pe drumul de întoarcere, dar nu eram singur- și știam că nu mă voi mai simți niciodată singur!
(…)
În sfârșit, am înțeles care era adevărata menire a religiei. Sau cel puțin care ar fi trebuit să fie. Eu nu doar credeam în Dumnezeu, eu îl cunoșteam pe Dumnezeu. În timp ce șontâcăiam spre altar ca să-mi iau cuminecătura, lacrimile șiroiau pe obraji.”