În 2021, la Tokio, la finalul meciului care l-a scos din cursa pentru o medalie olimpică, Vlad Simionescu impresiona milioane de inimi prin lacrimile vărsate sincer, mai mult de furie că n-a fost să fie. Vedeam un uriaș aproape prăbușit. A fost de ajuns o clipă de neatenție și un procedeu-surpriză al adversarului pentru ca Vlad să privească deja spre Paris- 2024, ultima șansă de a intra în galeria medaliaților olimpici…

Contents
Alexandra Gugiuman, www.insociety.ro: Vorbești mereu de visul de a avea o medalie la Jocurile Olimpice, porți visul olimpic cu tine inclusiv prin tatuajele cu cercurile olimpice…Totuși, ai pierdut la Tokio, deși ai studiat adversarul foarte bine. Spuneai că te-a surprins cu o mișcare pe care nu o făcea de obicei… a fost oarecum o scăpare?Ce înseamnă, de fapt, tot studiul unui adversar înainte de un meci, cum ajungi să îi cunoști pe toți și cât timp cere o asemenea analiză? Judo-ul nu este un sport mediatizat la noi. Asta chiar și-n condițiile în care președintele Federației Internaționale de Judo este un român, Marius Vizer. De ce se-ntâmplă acest lucru și cât de dificil ți-a fost ție, ca sportiv, să-ți găsești modele într-un sport fără un PR puternic?Spuneai că judo-ul te-a ales pe tine, nu invers. Ce oferă judo-ul față de alte sporturi?Cât de greu e astăzi să îți direcționezi copilul să facă un sport de peformanță? Ce s-a schimbat față de perioada în care ai început tu, când cluburile sportive aveau baze, nu se punea problema ca părinții să vină cu bani de acasă ca să susțină performanța copilului?Dar crezi că ultimele rezultate ale României înregistrate la înot, canotaj, atletism, tenis de masă… crezi că e cumva ca un ciclu care se repetă, începem ușor-ușor să scoatem capul în lume la nivelul la care o făceam cândva? Nu știu dacă bazinul de selecție mai e atât de ofertant ca înainte…Din ce-mi spui, înțeleg că extrem de importantă e echipa din spatele sportivului și că sportul presupune azi o abordare multidisciplinară…Spuneai că mulți antrenori ți-au spus că ai capacități pentru a fi în primii cinci din lume. Ai avut performanța de a fi numărul opt mondial. Dar ce i-a lipsit lui Vlad Simionescu să ajungă numărul unu mondial?Ai ales să reprezinți clubul Politehnica Iași, cu toate că ai fi putut alege oricare alt club din țară sau chiar din străinătate, oferte au fost. De ce?A dezamăgit Iașul în acțiunea de a-și susține sportivii de înaltă performanță pe care-i are? Lista nu-i lungă…Dacă tot vorbim despre dezamăgire… hai să clarificăm situația tensionată care există între tine și cei din Federația Română de Judo, situație care te-a și adus în postura de a fi nevoit să-ți găsești singur finanțare pentru a merge la competiții, unde reprezinți România. Te-ai gândit să faci tu primul pas spre împăcare?Ești o persoană directă din fire, care spune ceea ce are de zis. Ai regretat vreodată ceva ce ai spus cu voce tare, deși puteai ține pentru tine?Cu așa palmares, ai o medalie preferată?Ai avut o copilărie marcată de antrenamente și cantonamente, plecat departe vreo zece luni pe an. Ce anume abia așteptai să faci când te întorceai acasă?Provii dintr-o familie de foști sportivi. Ce ai preluat de la părinții tăi și… ai simțit vreodată că și-ar fi dorit să nu te faci și tu sportiv? Știm prea bine că părinții au tendința aceasta, tocmai pentru a-i scuti pe copii de unele suferințe, greutăți.Se spune că sportul este despre fairplay… ai simțit vreodată invidie din partea colegilor? Sau poate tu, la rândul tău, ai avut vreodată senzația de invidie față de alții? Inclusiv ca invidie pozitivă, care să te motiveze să îți dorești să fii mai bun…Spre final, al vrea să vorbim despre pasiunea ta pentru istorie, pentru daci și despre faptul că faci parte din Asociația Culturală Geto-Dacii din Moldova. Când ți-ai descoperit pasiunea pentru istorie, cum ai început să fii membru al Asociației și cum îți mai ajunge timpul ca să faci și asta?Organizezi o competiție pentru copii, a bifat deja câteva ediții. De ce o cupă dedicată juniorilor și ce te motivează să faci și asta?

„Mi se face pielea ca de găină pentru că mi-ai adus aminte. A fost un moment foarte emoționant. Într-adevăr, sunt lipsuri ca peste tot. Suntem o țară care, din păcate, nu pune preț pe sportivi, dar trebuie să fim realiști, să înțelegem că noi suntem principalii actori acolo, lucrurile care se întâmplă sunt urmările acțiunilor noastre… nu pot să spun că mi-a lipsit ceva, mai ales că știu că eu trebuie să dau totul pe saltea, indiferent de situație. A fost un moment emoționant pentru că mi-am dorit să ajung în block-ul final, e ceva deosebit să ajungi atât de sus la Jocurile Olimpice. Dorința a fost pe măsură, dar, din păcate, adversarul a fost cu o secundă mai bun decât mine.”, își amintește Vlad Simionescu.

                  Vlad a învățat să-și asume și eșecul în întregime încă de la o vârstă fragedă. Asta pentru că majoritatea antrenorilor pe care i-a avut de-a lungul vremii nu i-au fost antrenori în adevăratul sens al cuvântului. Își justifică afirmația prin amintirile pe care le are de când era mic. A crescut cu replici de genul „tu ești de vină, tu ai fost de vină” și tocmai acest lucru l-a făcut să-și dea seama că mai util i-ar fi fost să aibă alături un om care să-l sprijine și la eșec, nu doar la victorie. A înțeles că acel om va fi întotdeauna el, a început să fie mai realist și pragmatic și să își asume că victoriile și înfrângerile fac parte în egală măsură din viața unui sportiv.

 

„M-am maturizat de devreme și singur. Și singur am reușit să ajung la performanțele astea. Am mulți antrenori din afară care m-au întrebat de multe ori de ce nu sunt în primii cinci din lume la ce calități am. Nu am avut ce să le răspund pentru că răspunsul ar fi fost un pic cam dur. Dar vorbele lor mă motivează să merg la antrenament și să fac totul cât pot de bine. Chiar și la cel mai înalt nivel, antrenorul are un rol foarte important. Contează pentru că e unul dintre pionii principali în ecuația sportivilor de performanță. Cu cât antrenorul este mai bun, cu atât sportivul devine și el mai bun pentru că are de unde să acumuleze informații și să devină mai bun…”

 

                   Vlad Simionescu este singurul sportiv ieșean care a ajuns la Jocurile Olimpice de la Tokio. Cu toate astea, îi e greu… în prezent, Vlad încă e nevoit să-și susțină financiar de unul singur participările la competiții și devine din ce în ce mai dificil. Dar e un lucru care-l ambiționează și mai tare. Le mulțumește celor care cred în el și-n rezultatele pe care le poate avea și-l susțin, însă e nevoie de mult mai mult… Ziua lui Vlad începe la 5.30 dimineața. În jurul orei 6.30 e deja la sală, începe primul antrenament. Are o pauză de câteva ore la prânz și apoi, pe la 18, are al doilea antrenament. La 22-23, deja adoarme. E un program cu care s-a obișnuit. Nu programul i se pare dificil, ci faptul că de multe ori se antrenează cu adversari care nu sunt de la categoria sa- „e complicat, tocmai de aceea trebuie să compensezi, să faci mai mult, să îi ajungi pe cei de afară. Sunt stagii de pregătire, sunt locuri unde te poți antrena cu ceilalți, dar sunt stagii, vorbim de câteva zile…”.

             Vlad Simionescu a urcat pentru prima dată pe podium la vârsta de opt ani. La Roman, la primul concurs de judo la care a participat, a câștigat medalia de aur. Îmi spune că a fost un moment încurajator, dar chiar și în situația în care nu s-ar fi întors cu medalie atunci, tot ar fi continuat să facă judo. Ba chiar e convins că ar fi tras și mai mult de el pentru că „e frustrant să te întorci acasă de la o competiție și să vezi cum toți colegii au medalii, mai puțin tu”.

 

                În 2015, după o accidentare urâtă, Vlad Simionescu a crezut că-și va încheia cariera sportivă. Nu mai găsea nici motivație, nici putere. Până într-o zi în care a văzut o fotografie cu o sportivă pe care o admira. I se vedeau cicatricile de la genunchi, dar ea nu renunțase. A fost momentul în care și-a spus că dacă ea poate, poate și el și și-a reamintit că accidentările fac parte din viața oricărui sportiv. Și așa a revenit . De Jocurile Olimpice de la Londra își leagă cea mai frumoasă amintire. Avea numai 21 de ani. Când a intrat pe stadion, la defilare și a văzut întreaga atmosferă, de-abia atunci l-au trecut toate emoțiile și a înțeles că toată munca din spate nu a fost în zadar. Din acel moment, când ceva nu-i iese la antrenament, se gândește la momentul Londra.

 

                 Vlad Simionescu este un om cu suflet de aur. Nu de puține ori nici n-a stat pe gânduri atunci când i s-a cerut ajutorul. Și-a scos la licitație mai multe kimonouri, dar și accesoriile pe care le-a primit fiecare membru al lotului României care a participat la Jocurile Olimpice de la Tokio. Cea ma recentă licitație s-a încheiat de curând, când Vlad a obținut 3000 de euro pe kimonoul cu care a concurat la Tokio. Licitația a fost organizată pentru Andreea Lichi, o tânără imobilizată în scaun rulant după un accident auto. Întreaga sumă a ajuns în contul Andreei, pentru un tratament pe care îl face în SUA, în urma căruia speră să-și recapete mobilitatea.

 

„Primul lucru care mă face să răspund pozitiv la aceste acțiuni, fără să mă gândesc la lucrurile pe care pot să le dau mai departe, e faptul că am luat contact cu persoane cu dizabilități de când eram mic, căci mama e kinetoterapeut la un centru de persoane cu dizabilități și mergeam la ea la serviciu și vedeam cum copiii se chinuiau să lupte ca să aibă o viață mai bună. Sunt conștient că lucrurile la care renunț sunt mai importante pentru unii. De un kimono de la Olimpiadă mai pot face rost, mă mai calific la o Olimpiadă. Sunt lucruri la care pot să renunț pentru a face un bine mai mare altcuiva. Sentimentele, empatia față de oameni și de problemele fiecăruia mă fac să reacționez astfel. Oricât de normali am vrea să fim, cred că trebuie să avem un pic de empatie față de cei care nu sunt bine, față de cei care au probleme.”

 

                 De-a lungul timpului, Vlad Simionescu a fost și contestat, ca oricare alt sportiv care atunci când nu a mai dat randament la capacitate maximă. Consolarea sa stă în faptul că acei oameni care comentează de pe margine nu au fost niciodată în situația sa, n-au trecut prin ce a trecut el, sportivii în general. Publicul vede doar produsul finit, spune Vlad, fără să se gândească măcar o clipă câte sute de ore de antrenament și câte sacrificii stau în spatele unei victorii ori a unui eșec. Pentru tot ce a reușit până acum, Vlad Simionescu mulțumește tuturor câte un pic: familiei, că l-a susținut mereu, antrenorilor de la început pentru că i-au arătat frumusețea acestui sport, prietenilor și sponsorilor fără de care n-ar putea fi la competiții. Toată viața i-a fost un sacrificiu, dar unul asumat. Pentru visul de a avea o medalie olimpică, nimic n-a fost prea mult pentru Vlad Simionescu. Visul de a avea o medalie olimpică e și ceea ce l-a făcut să nu cadă în extrema cealaltă, să se țină departe de tentații. „O noapte pierdută înseamnă că ai șters cu buretele o săptămână de antrenamente și trebuie să o iei de la capăt!”, îmi explică Vlad. A fost mereu conștient că atunci când a ales performanța a ales să renunțe și la viața extrasportivă. Totuși, în curând, Vlad se va căsători cu Ana, fostă jucătoare de volei la Penicilina Iași și căpitan al echipei naționale de junioare. A contat mult că și ea era sportivă și i-a înțeles stilul de viață și programul.

Alexandra Gugiuman, www.insociety.ro: Vorbești mereu de visul de a avea o medalie la Jocurile Olimpice, porți visul olimpic cu tine inclusiv prin tatuajele cu cercurile olimpice…

VLAD SIMIONESCU: Da, vreau să cred că la Jocurile Olimpice de la Paris, din 2024, voi atinge apogeul carierei și voi veni acasă cu o medalie olimpică. Visul olimpic e visul suprem. Pentru acest vis încă îmi mai găsesc motivația. Tatuajul cu cercurile olimpice a fost primul făcut, imediat după Londra. Am considerat că e un simbol care trebuie să rămână mereu cu mine. Celălalt tatuaj are legătură tot cu sportul, e un desen care subliniază principiile din judo- tenacitate și modestie- și cam tot ce reprezintă Japonia per ansamblu.

Totuși, ai pierdut la Tokio, deși ai studiat adversarul foarte bine. Spuneai că te-a surprins cu o mișcare pe care nu o făcea de obicei… a fost oarecum o scăpare?

VLAD SIMIONESCU: Nu știu dacă a fost o scăpare, dar a fost o surpriză pentru că el nu face atacuri pe acea parte, mai ales atacul respectiv. Pierdusem un concurs pe un atac pe acea parte, probabil că antrenorul său a văzut acest lucru, a înțeles și l-a pregătit pentru asta. E foarte dificil să stai să anticipezi toate mișcările. Tu știi care-s punctele tale vulnerabile, dar nu tot timpul le poți bloca. Din păcate, de această dată m-a surprins cu o chestie nouă, pe care nu a mai făcut-o la niciun alt stagiu de pregătire. Doar am mai avut multe dispute cu el. A pregătit meciul altfel, miza era foarte importantă și acest lucru s-a văzut.

Ce înseamnă, de fapt, tot studiul unui adversar înainte de un meci, cum ajungi să îi cunoști pe toți și cât timp cere o asemenea analiză?

VLAD SIMIONESCU: Nu știu dacă aș putea să estimez timpul, ideea e că tot timpul trebuie să studiezi adversarii și trebuie să îi urmărești pentru că baza, la fiecare adversar în parte, o știi, dar mereu sunt momente când apar sclipiri. La Olimpiadă, cumva ai timp să stai să pregătești toți adversarii, linia se trage cu una-două luni înainte de competiție și știi cine vine, știi care e lista, ai timp de studiu. La campionatele mondiale, altfel stau lucrurile… vin 80 de sportivi, e mai greu. Așa, la Olimpiadă, poți pune în aplicare planul tactic mult mai ușor și să faci partea de studiu.

 

„Am avut o perioadă în care am cochetat și cu sportul de echipă, numai că nu cred că aș fi dat același randament dacă aș fi rămas să practic sportul de echipă. Îmi place să câștig, sportul individual pune toată responsabilitatea rezultatului pe umerii proprii.”

 

Judo-ul nu este un sport mediatizat la noi. Asta chiar și-n condițiile în care președintele Federației Internaționale de Judo este un român, Marius Vizer. De ce se-ntâmplă acest lucru și cât de dificil ți-a fost ție, ca sportiv, să-ți găsești modele într-un sport fără un PR puternic?

VLAD SIMIONESCU: A fost greu, modelele au început să apară mai degrabă când am început să scot rezultate. Când am primit convocarea la lotul de cadeți, am simțit că duc sportul la nivel de performanță prin ceea ce fac! Atunci am început să mă documentez, să urmăresc competiții de seniori și să mai „fur” câte ceva de la ei… până la vârsta de 14 ani nu pot să zic că am avut modele. După prima convocare la lot, am început să văd oamenii de afară și să îmi placă așa mult încât să spun că eu ca ei vreau să ajung! Cât despre mediatizarea judo-ului, cred că e mai degrabă o chestiune ce ține de strategie și multe sporturi sunt în această situație. La nivel internațional, domnul Marius Vizer face lucruri deosebite.

Spuneai că judo-ul te-a ales pe tine, nu invers. Ce oferă judo-ul față de alte sporturi?

VLAD SIMIONESCU: Da, aparent, am avut calitățile necesare pentru judo. Totul mi se părea simplu și când ceva e simplu, atunci începe să-ți și placă. Am avut o perioadă în care am cochetat și cu sportul de echipă, numai că nu cred că aș fi dat același randament dacă aș fi rămas să practic sportul de echipă. Îmi place să câștig, sportul individual pune toată responsabilitatea rezultatului pe umerii proprii. Cât despre ceea ce oferă judo-ul… în primul rând, te disciplinează. E un sport complex, care modelează caractere.

Cât de greu e astăzi să îți direcționezi copilul să facă un sport de peformanță? Ce s-a schimbat față de perioada în care ai început tu, când cluburile sportive aveau baze, nu se punea problema ca părinții să vină cu bani de acasă ca să susțină performanța copilului?

VLAD SIMIONESCU: Incredibil de greu. Din păcate, sistemul s-a degradat, susținerea sportului nu prea mai e. Avem exemple recente cu premieri, dar astea sunt la nivel înalt. Într-adevăr, la cluburile școlare, altele erau bugetele înainte, se investea în sport, erau baze… acum, ori nu mai sunt, ori sunt aceleași ca în urmă cu 20 de ani. Automat, cluburile nu mai au aceleași finanțări, de aceea e și dificil să faci sport de performanță, e nevoie să vină și părinții cu bani de acasă. În momentul în care ajungi la înalta performanță nu mai contează sacrificiile făcute, important este să ajungi acolo…

Dar crezi că ultimele rezultate ale României înregistrate la înot, canotaj, atletism, tenis de masă… crezi că e cumva ca un ciclu care se repetă, începem ușor-ușor să scoatem capul în lume la nivelul la care o făceam cândva? Nu știu dacă bazinul de selecție mai e atât de ofertant ca înainte…

VLAD SIMIONESCU: În primul rând, azi, prea puține sunt federațiile care mai fac selecție. Cred că lucrurile acestea se întâmplă pentru că oamenii au început să înțeleagă că sportul a evoluat și începem și noi să evoluăm, punem acent pe medicamentație, pe recuperare, pe pregătirea specifică… cum eram noi obișnuiți acum 15 ani, cu multă muncă și atât, acum nu-și mai are rostul, e o știință întreagă la mjloc, sportul a evoluat.

Din ce-mi spui, înțeleg că extrem de importantă e echipa din spatele sportivului și că sportul presupune azi o abordare multidisciplinară…

VLAD SIMIONESCU: Echipa contează foarte mult. Sportul de înaltă performanță a evoluat foarte mult în ultimii 10-15 ani. În afară, toată lumea beneficiază de preparator fizic, de un doctor, un psiholog, un nutriționist și lucrurile acestea contează pentru că fiecare are rolul lui și fiecare e ca o cărămidă pusă într-un zid care se construiește. Sportivul trebuie să execute tot ce i se spune… de asta contează așa mult echipa. Drept exemplu îl avem pe David Popovici. Acum, toată lumea a conștientizat cât de importantă este echipa din jurul unui sportiv. Dar trebuie să existe o chimie între toți. Toți trebuie să se înțeleagă unul pe celălalt și să nu forțeze lucrurile mai mult decât ar trebui.

„Consider că ieșenii au nevoie de sportivi care să îi reprezinte la cele mai înalte competiții. Speranța și dorința de a aduce rezultate pentru Iași m-au făcut să rămân aici.”

 

Spuneai că mulți antrenori ți-au spus că ai capacități pentru a fi în primii cinci din lume. Ai avut performanța de a fi numărul opt mondial. Dar ce i-a lipsit lui Vlad Simionescu să ajungă numărul unu mondial?

VLAD SIMIONESCU: Nu știu ce să zic, sunt multe lipsuri. Cred că aș fi putut ajunge dacă m-aș fi născut în altă țară.

Ai ales să reprezinți clubul Politehnica Iași, cu toate că ai fi putut alege oricare alt club din țară sau chiar din străinătate, oferte au fost. De ce?

VLAD SIMIONESCU: Eu apreciez foarte mult orașul Iași și consider că ieșenii au nevoie de sportivi care să îi reprezinte la cele mai înalte competiții. Speranța și dorința de a aduce rezultate pentru Iași m-au făcut să rămân aici. Au fost câteva oferte externe, dar le-am refuzat. Sunt decizii pe care le-am luat doar pentru că am vrut să aduc rezultate mari pentru Iași. Atunci aveam sportivi ieșeni cu rezultate și voiam să fiu și eu ca ei, să-mi aduc aportul în comunitate.

A dezamăgit Iașul în acțiunea de a-și susține sportivii de înaltă performanță pe care-i are? Lista nu-i lungă…

VLAD SIMIONESCU: Cred că orașul are capacitatea de a susține mult mai bine sportivii de înaltă performanță. Având în vedere că până acum au fost angrenate și mai multe echipe în competiții, e de înțeles cumva că banii sunt acolo, cheltuielile sunt mai mari. Dar, pe de altă parte, consider că și noi, cei de la sporturi individuale ar trebui să primim mai multă susținere pentru că Iașul poate să investească mai mult în sport în general și așa să ajungă mai sus în clasamente. Din păcate, Iașul nu ocupă deloc un loc bun în prezent.

Dacă tot vorbim despre dezamăgire… hai să clarificăm situația tensionată care există între tine și cei din Federația Română de Judo, situație care te-a și adus în postura de a fi nevoit să-ți găsești singur finanțare pentru a merge la competiții, unde reprezinți România. Te-ai gândit să faci tu primul pas spre împăcare?

VLAD SIMIONESCU: Consider că am făcut deja primul pas, a trecut deja cel puțin un an și jumătate de la cele întâmplate. Eu nu am nimic cu nimeni, doar mi-am exprimat niște păreri fără să vreau să deranjez pe cineva, m-am gândit tot în ideea de a face un bine sportului de înaltă performanță. Primul pas e făcut de mult timp.

Ești o persoană directă din fire, care spune ceea ce are de zis. Ai regretat vreodată ceva ce ai spus cu voce tare, deși puteai ține pentru tine?

VLAD SIMIONESCU: Eu cred că nu poți să regreți pentru că în momentul în care spui ceva, e o asumare totală din partea ta… eu am încercat să îmi spun părerea într-un mod cât mai corect. Nu mai e cale de întorcere, sunt lucruri asumate.

Cu așa palmares, ai o medalie preferată?

VLAD SIMIONESCU: Toate medaliile sunt importante. Medalia pe care o apreciez cel mai mult e medalia de la Campionatul European de Tineret, unde am reușit să iau argint. Atunci a fost cel mai plăcut pentru mine. Era un concurs de obiectiv, mi-a ieșit, mi-a rămas în minte și mereu îmi aduc aminte de acel moment.

 

Ai avut o copilărie marcată de antrenamente și cantonamente, plecat departe vreo zece luni pe an. Ce anume abia așteptai să faci când te întorceai acasă?

VLAD SIMIONESCU: Voiam să dorm, să nu mă trezească nicio alarmă. Se acumulau multe și aveai nevoie de reset. Când veneam acasă, continuam antrenamentele la club, dar erau mai ușoare, nu mai era aceeași încărcătură emoțională. Când faci parte dintr-un lot național, stresul e mult mai mare, trebuie să dai randament. Când vii acasă, e un moment de respiro, îți poți reîncărca bateriile pentru următorul cantonament. Nu-mi amintesc că o puneam pe mama să-mi pregătească ceva anume, nu aveam un fel de mâncare după care tânjeam. Mâncam orice, fără pretenții, că știm cum e cu mâncarea de la lot… n-avea gustul de acasă.

Provii dintr-o familie de foști sportivi. Ce ai preluat de la părinții tăi și… ai simțit vreodată că și-ar fi dorit să nu te faci și tu sportiv? Știm prea bine că părinții au tendința aceasta, tocmai pentru a-i scuti pe copii de unele suferințe, greutăți.

VLAD SIMIONESCU: M-ai blocat la această întrebare… ce-am luat? Cred că am luat caracterul de la amândoi, sunt firi puternice. De la mama, determinarea. De la tata, atitudinea. Am avut parte de susținere din partea lor, iar dacă ar fi avut aceste gânduri, în sensul de a nu-și dori să trec și eu prin ceea ce au trecut ei, nu mi le-au spus pentru că m-au lăsat pe mine să decid în totalitate. În momentele mai dificile, când m-am accidentat sau am avut parte de eșecuri, mi-au fost mult aproape, m-au susținut, deși am simțit că ar fi vrut să-mi spună „dacă nu mai merge, nu mai merge!”. Dar m-au lăsat pe mine să decid și de fiecare dată mi-au susținut decizia până la capăt.

Se spune că sportul este despre fairplay… ai simțit vreodată invidie din partea colegilor? Sau poate tu, la rândul tău, ai avut vreodată senzația de invidie față de alții? Inclusiv ca invidie pozitivă, care să te motiveze să îți dorești să fii mai bun…

VLAD SIMIONESCU: Nu m-am gândit niciodată așa. Ca motivație, da, au fost sportivi care m-au motivat, dar niciodată nu am fost invidios pe un coleg care s-a clasat mai bine decât mine sau a avut rezultate mai bune. Toți eram în sală, toți munceam, știam prin ce trece fiecare… ne bucuram că se câștiga medalie. Poate că la un concurs luam eu medalie, la altul, un alt coleg. Important este să ne sprijinim.

Spre final, al vrea să vorbim despre pasiunea ta pentru istorie, pentru daci și despre faptul că faci parte din Asociația Culturală Geto-Dacii din Moldova. Când ți-ai descoperit pasiunea pentru istorie, cum ai început să fii membru al Asociației și cum îți mai ajunge timpul ca să faci și asta?

VLAD SIMIONESCU: Pasionat am fost mereu de istorie, de arheologie, de săpături… mi s-a părut inteeresant să fii primul care le vede după mulți ani, mi-au plăcut filmele istorice, deși nu pot să spun că la școală am fost în vânt după istorie. Legat de Asociația Geto-Dacii din Moldova, am avut noroc că i-am văzut, am luat legătura cu ei și i-am întrebat cum decurg lucrurile și cum aș putea face parte și eu din echipa lor. Ca timp, e foarte complicat să merg la toate evenimentele, dar cum găsesc o portiță merg, pentru că e ceva special, mai ales când mergem în școli, se adună mulți copii, e plăcut și interesant.

Organizezi o competiție pentru copii, a bifat deja câteva ediții. De ce o cupă dedicată juniorilor și ce te motivează să faci și asta?

VLAD SIMIONESCU: Mi se pare normal să fie un concurs destinat copiilor, vreau să fie o motivație pentru ei, să fiu ca un model pentru ei, de ce nu? E bine să interacționezi cu ei, le dai încredere. Unii vin și spun că își doresc să fie ca mine, e un sentiment extraordinar, mă responsabilizează. Am o satisfacție foarte mare pentru că asta înseamnă că am făcut bine tot ce am făcut.

 

sursa foto: galrie personală Vlad Simionescu

 

 

Author