O fotografie de ieri, din urmă cu 8 ani, mi-a adus aminte de o primă dragoste: baschetul. De fapt, dragostea care mi-a furat inima, timpul, grijile și tot ce am însemnat eu, ca adolescent. Aveam 12 ani. Eram în clasa a șasea, iar într-o după-amiază, în timp ce am rămas peste orele de curs cu câteva colege de clasă pentru repetițiile la dans (puneam în scenă o melodie de-a trupei Andre, nu mai rețin care anume), la un moment dat, se deschide ușa clasei. Intră jovială profesoara de sport Nadia Crihan, însoțită de Angela Gogol, fostă baschetbalistă și antrenoare de baschet. Încep să povestească despre o selecție la baschet, dna Angela pune ochii pe una dintre fetele mai înalte și pleacă, asta după ce ne spune oricum că poate veni oricine. Ajung acasă și povestesc. Deja, mama strâmbă din nas știind prea bine că dna Angela i-a fost antrenoare și lu’sor-mea cu mulți ani în urmă și nah, echipa s-a destrămat. În fine, în ziua preselecției, clar îmi spune că orice, numai nu baschet. Plâng, dar nici că am tupeu să mă duc singură la sala CSM. Totuși, am bocit și pesemne că asta a făcut-o pe mama să mă ducă, totuși, într-o altă zi, asta după ce îmi povestiseră colegele cum a fost… și din acel moment până în clipa în care am împlinit 18 ani, viața mea de adolescent a însemnat un program de școală dimineața, antrenament pe la ora 16, venit acasă și făcut teme, ieșit afară etc. Șase ani, doar cu o scurtă întrerupere din cauza unor probleme medicale. Iar pentru asta sunt două nume care ne-au făcut să iubim baschetul și să nu ne plângem de program: Angela Gogol și Emilia Măgurean, cea care ne-a preluat definitiv la scurt timp și ne-a făcut „fetele ei”.

                     Lăsând acest preambul care probabil că nu interesează pe nimeni, n-am să pozez acum în vreun martir al sportului, căci de la 18 ani și mai ales după ce am terminat și facultatea, cu greu m-am mai urnit să fac sport. Totuși, de ceva ani, îmi dau seama ce au însemnat acei ani de sport de performanță și sute de meciuri jucate și zeci de competiții bifate:
• organizare și responsabilitate. Da, nu-i ușor pentru un copil să știe că de trei ori pe săptămână are antrenament, iar la un moment dat, chiar și zilnic. Nu mai zic de cantonamente… dar toate antrenamentele sunt pentru a progresa, pentru a te perfecționa.
• cum să treci peste o înfrângere. La nici nouă luni de când mă apucasem de baschet, țin minte că eram la prima mare competiție: minibaschet. Am pierdut medalia de bronz la un punct. A fost un eșec pe care trebuia să-l transformi într-o ambiție să fii mai bun data viitoare. Da, sportul te învață să faci asta și nu de puține ori, mai ales la competiții, ești nevoit să uiți înfrângerea de dimineață ca să poți câștiga meciul de după-amiază.
• spiritul de echipă și capacitatea de a colabora pentru un scop comun. Competiția dintre membrii echipei e doar la antrenament, acolo unde trebuie să demonstreze că e mai bun decât alt coechipier și merită să fie în primii cinci sau prima schimbare. Pe teren, când porți același tricou, toți sunt o ECHIPĂ! Nu contează dacă în vestiar te-ai certat cu x sau y sau că nu te suporți cu nu știu care, că doar caracterele sunt diferite. E un singur scop pe teren: victoria de echipă, nu performanța individuală, chiar dacă la final îți numeri și punctele înscrise. Dar pentru punctele înscrise, a fost nevoie de o pasă, de o schemă, nu ești de unul singur într-o echipă! (poate ar trebui să-mi aduc aminte mai des asta) Cu alte cuvinte: în fața lumii e ideea de unitate, rufele se spală în vestiar, cu ușile închise.
• capacitatea de a face față presiunii. Imaginați-vă un meci în deplasare, acolo unde ești huiduit în permanență. E ca în meciul online (haterii). Și tu trebuie să îți vezi de drum, de joc, fără să-i bagi în seamă dacă te înjură, dacă se iau de tine fără să te cunoască. Tot vacarmul dintr-o sală de sport înseamnă rezistență la stres și presiune!
• capacitatea de a primi critici în sens constructiv. Când antrenorul sau coechipierii îți spun că ai greșit la atacul x sau y, nu te superi, admiți că au dreptate și asta înseamnă că ești mai atent data viitoare, nu o iei personal și spui că ei au ceva cu tine!
• sănatate. Evident, sportul te menține sănătos. Și chiar și atunci când te accidentezi, nu-i un capăt de țară, o iei de la capăt. Suferi, dar îți revii.
• prietenie. Cea mai bună prietenă a mea mi-e fostă colegă de echipă. Am jucat pe aceeași parte, eram „team”. Și chiar dacă nu ne-am dat seama de asta chiar atunci, iată că-s mai bine de 18 ani de când ne știm, am trecut împreună prin suferințe și bucurii și dincolo de terenul de sport și nu ne-am despărțit.
• ambiție. Da, ambiția de a ajunge în vârf, de a fi mai bun.
• viziune de ansamblu. Totul e viziune în baschet, mai ales când ești coordonator de joc și ești cel care, „de sus” are imaginea de ansamblu.
• capacitatea de a-ți asuma riscul. Și-aici mă refer la acele atacuri în care decizi să joci „de unul singur”. Sau decizi să ai o aruncare de 3 puncte, e riscul pe care ți-l asumi. De fapt, orice aruncare la coș e o presiune.
• meciul nu se termină decât la ultimul fluier al arbitrului. Da, oricât de mare ar fi avantajul echipei adverse sau al tău, până la ultimul fluier, joci. Nu te da bătut niciodată e perfect pentru sport.

                               Și cred că aș mai putea completa lista cu o sumedenie de alt motive, dar mi-e că plictisesc. Nu vreau decât să înțelegeți, mai ales părinții care azi manifestă o protecție exagerată față de proprii copii, că sportul chiar face bine. Pe noi nu ne-au speriat nici țipetele antrenoarei, căci acum, la drept vorbind, trebuie să ai voce ca să te auzi printre urletele din tribună, nici rigurozitatea antrenamentelor, nici competiția… nimic! Pe noi ne-a unit sportul și, în mare măsură, deși nu ne-am dat seama atunci, sportul chiar ne-a dat lecții de viață de care ne-am lovit la maturitate.

Author