Destin de învingător: Andreea Lichi și portretul din spatele unui „Suflet de porțelan”

Destin de învingător: Andreea Lichi și portretul din spatele unui „Suflet de porțelan”

 

„Din poziția prezentului, tot ce am trăit înainte de accident face parte din categoria ‹‹cele mai frumoase amintiri››. Chiar dacă nu îmi dădeam seama, pot spune că atunci am trăit adevărata fericire pentru că aveam totul. Să ai totul nu înseamnă să ai bani sau lucruri materiale. Să ai totul înseamnă să fii sănătos, să te dai jos singur din pat, să mănânci cu mâna ta, să deții controlul asupra corpului tău și să îi ai pe cei dragi aproape.”

 

                           Cu lacrimi în ochi, așa am parcurs o mare parte din „Suflet de porțelan”, povestea unui copil pe care viața și-a propus să-l pună la încercare într-un mod nemilos, aș spune eu. Andreea Lichi vorbește din suflet, dar cu o stăpânire de sine cum rar ți-e dat să vezi. Își spune povestea în cuvinte simple, dar pline de tâlc, sperând să atingă fiecare suflet. De fapt, acesta e mesajul cu care, practic, am făcut cunoștință cu Andreea, imediat ce am întors coperta, „un mesaj care se referă la impactul emoțional pe care îl poate avea cartea și la relația dintre mine și el, relația autor-cititor. Dacă reușim să ne conectăm și rândurile mele reușesc să scoată de la cititor chiar și un simplu gest, o apreciere, un zâmbet, o speranță, un gând bun, un impuls, pentru mine e mai mult decât suficient”, mi-a explicat ulterior. Și-a transformat durerea într-o lecție pentru oricare dintre cei care cred că se află la capătul puterilor, chiar și-atunci când au, poate, cel mai de preț dar și clișeic mod de a spune că ești cu adevărat bogat: sănătate.

                        Andreea Lichi e puterea exemplului, dar și drama unei secunde care poate fi fatală. Victimă a unui accident rutier, Andreea spune că azi, dacă ar putea da timpul înapoi, ar folosi acea secundă cu mai multă decizie în privința deciziilor sale. În „Suflet de porțelan” vorbește despre o agonie continuă, pe care nu a mai resimțit-o de-abia după trei ani și jumătate de la accident, atunci când a reușit „să nu se mai privească cu silă, să slăbească 25 de kilograme și să-și dea o șansă în speranța de a-și găsi acele momente care să îi facă bine”. A ales să studieze psihologia din dorința de a deveni un sprijin pentru sufletele încărcate și încercate și de a le ajuta ca împreună să descopere calea spre lumină și speranță. Totuși, nu i-a fost prima alegere, din clasa a V-a, medicina devenindu-i ideal, „ideal care, din cauza, accidentului a rămas doar o dezamăgire, doar un vis neîmplinit ce mă va urmări întotdeauna. Deși am cochetat cu medicina și după accident, în ciuda multor bariere, am înțeles, în final, că trebuie să știu când să mă opresc. Am înțeles că deși viața mi-a dat atâtea suferințe, nu va veni acum să își ceară scuze și să mă lase să fac lucrurile așa cum mi le doresc. Așa că m-am oprit, am căzut și m-am ridicat din nou. Și am ales psihologia. M-am gândit că dacă nu voi putea fi un medic de o anumită specialitate, măcar voi fi un doctor de suflete.”

                       Într-un cuvânt, Andreea se descrie ambițioasă, „căci de aici pornesc dorința de reușită, puterea și curajul”. În cele mai dificile momente și-a spus că trebuie să reziste. Dacă nu pentru ea, măcar pentru părinți. Și își amintește citatul care o motivează- „conștiința de sine este darul suprem pe care viața ni-l oferă” (Yalom), dar și imaginea acelor copii pe care i-a cunoscut în spital, care nu mai vorbeau, dar trageau de ei pentru o respirație în plus. „Dacă ei pot, eu nu am niciun motiv să renunț!”. Andreea rămâne un copil normal, deși atipic, dintr-o familie în sânul căreia a resimțit din plin dragostea și grija de a nu avea nevoi, un artist în devenire cândva (căci Andreea era membră a unui ansamblu de dansuri), care și-a făcut dintr-o încercare pentru care n-are niciun fel de explicație o veritabilă ambiție. Datorează totul părinților, singurii ei prieteni, de altfel. Totuși, Andreea nu-i uită pe cei care „au pus o cărămidă la ceea ce e azi”, oameni care, deși nu o cunoșteau, au reacționat și ajutat la mediatizarea cazului său.

                      Născută în anul 2000, sub semnul zodiacal al învingătorului, reflectat cu prisosință prin tot ceea ce a trăit fizic și psihic, Andreea găsește putere să zâmbească sincer și să emane acea stăpânire la care tindem cu toții. Dacă ar putea fi protagonistă a unei cărți sau a unui film, i-ar plăcea să fie un personaj dintr-un roman sau film de dragoste, unde ar putea trăi cea mai frumoasă poveste de dragoste. Momentul de liniște e atunci când e doar ea și ale sale gânduri sau când citește o carte. Da, are doruri despre care mi-a vorbit pe larg în interviu…

Alexanda Gugiuman, Revista InSociety: L-ai blamat vreodată pe Dumnezeu pentru ceea ce ți s-a întâmplat?

Andreea Lichi: Să fii convinsă că am avut milioane de întrebări și sute de mii de momente în care m-am urât pe mine și tot ce era în jurul meu. Am avut momente când nici lumina zilei nu o mai suportam. Însă, nu m-am certat niciodată cu Dumnezeu. Însă, nici răspunsul multora „Tu ai fost aleasa/ Dumnezeu are un plan cu tine” nu e de înțeles pentru o adolescentă de 14 ani și nici acum, la 20 de ani, nu sunt împăcată cu răspunsul ăsta. Cu toate astea, să știi că mereu I-am mulțumit pentru că a avut și are grijă de părinții mei și cumva încearcă să încline balanța, să îmi dea anumite momente din care să îmi găsesc un rost. Atunci când nu mai sper, mă întorc în trecut sau mi-e greu să depășesc o situație, apare ceva care îmi mai dă putere și reușesc să-mi continui drumul.

Când ți-ai spus că vrei să pui pe hârtie povestea ta, ce ai avut în minte?

Andreea Lichi: A fost modul meu de a mă elibera de zecile de emoții pe care le-am trăit fără să îmi doresc. Aveam nevoie să vorbesc cu mine. Să-mi spun poate tot ce nu mi-am spus vreodată. Am scris cartea și pentru că atunci când suferința m-a lovit, poate dacă aș fi știut sau citit o poveste similară, nu m-aș mai fi simțit singurul om din Univers. Nu vreau să fiu înțeleasă greșit, nu am scris cartea ca să mă victimizez sau eventual să mă glorific, ci am scris-o ca pe un îndemn. Un îndemn la reușită, la determinare, la curaj, dar și un îndemn la a nu mai judeca după aparențe, un îndemn la empatie, conștientizare, la a avea răbdare și a asculta. Cartea poate să îți dea un impuls, să te facă să crezi în dorințele tale și să îți dai seama că tu ai toate resursele necesare pentru a ajunge acolo unde îți dorești, iar piedicile pe care le întâlnești nu îți pot sta în cale, ci sunt doar mici eșecuri ce te înalță spre succes. „Suflet de porțelan” te trece prin toate stările Universului, dar când ajungi la final eu consider că vei avea un zâmbet pe buze și vei crede și mai mult în tine.

Cum a fost „Suflet de porțelan”?

Andreea Lichi: Până acum am doar feedback-uri pozitive. Deși este o carte care te răscolește și te trece prin toate stările, mesajele primite de la cititori mi-au dat de înțeles că este și o carte foarte apreciată, din care s-a înțeles esența, iar cei care au citit-o au învățat să se aprecieze mai mult, să vadă viața cu alți ochi, iar curajul le-a devenit cel mai bun prieten. Mi-au cerut și următoarea carte.

Visezi? Și la propiu, și la figurat… ce anume visezi?

Andreea Lichi: Visele mele sunt tare frumoase! Mă visez mergând, dansând și într-o stare foarte bună. Visele de genul acesta îmi plac enorm și mă ajută uneori. Măcar în somn sunt cu adevărat fericită. De când am avut accidentul, doar de 2-3 ori am visat că era și scaunul cu mine, în rest, în vise sunt doar eu, așa cum eram odată. De partea cealaltă, visez să ajung un psiholog de calitate pentru cei cu sufletul încărcat.

 

Mereu folosesc această întrebare în interviurile mele: de ce îți este dor, Andreea, și ce definiție i-ai da dorului?

Andreea Lichi: Mi-e dor de libertate, de libertatea pe care mi-o dădea independența. Mi-e dor să alerg, să dansez, să mă ridic din pat și să-mi încep rutina așa cum vreau. Mi-e dor de momentele în care râdeam și mă bucuram cu toată ființa mea. Mi-e dor de spectacolele în care eram pe scenă și simțeam emoția la fiecare pas. Mi-e dor de tot ce a însemnat viața mea până în dimineața zilei de 27 martie 2014. Aș defini dorul ca o luptă. O luptă continuă ce te urmărește toată viața, ce te chinuie pentru că nu poți câștiga ce-ai pierdut deja, dar, pe de altă parte, este și semnul umanității, al vitalității. Ne dăm seama că nu suntem de piatră, că simțim și ne pasă. Este un mod de a deveni mai ancorați în realitate. Un mod de a aprecia ceea ce avem și iubim.

„Mai devreme sau mai târziu așa ajungem toți. Neputincioși în fața sorții. Și rămânem doar o amintire. O amintire de care trebuie să ne îngrjim pe parcursul vieții.”. Sunt cuvintele tale, Andreea. Tu ce fel de amintire crezi că vei fi?

Andreea Lichi: O amintire care cu siguranță va trezi emoție, doar că sper ca acea emoție să fie pozitivă. Mi-aș dori să fiu o amintire plăcută, cel puțin asta construiesc acum în jurul meu.

Ești parte din noua generație. Sunt obișnuită cu imaginea copilăriei celor din generația mea sau mai mari. Tu cum îți amintești copilăria?

Adreea Lichi: Cu multă bucurie și zile foarte lungi. Zile în care ieșeam afară, cam de pe la 9 dimineața, ne adunam toți după ce ne antrenam plămânii strigând după fiecare, căci nu mergeam să batem din ușă în ușă, ci ne strigam de la sol, din fața blocului, iar pentru cei ce stăteau de la etajul 4 în sus, ne trebuia antrenament serios, și abia ne lăsam strânși de părinți după ora 22. Atmosfera ne-o întrețineau vecinele și bătrânele de la scara C sau „babele”, cum le spuneam noi. Dacă ne întreba ceva cineva vara după ora 18 spuneam că „Mergem la bănci să stăm cu babele”. Alergam, ne îmbrățișam, râdeam, ne jucam, aveam totul și era atât de bine! Nu cunoșteam suferința și credeam că problemele sunt atunci când nu îmi permiteam o păpușă nouă. Am avut o copilărie tare faină și nu regret nimic din perioada aceea. Regret doar că la un moment dat am renunțat la oamenii care mă iubeau cu adevărat.

Să presupunem că îl ai în față pe cel care a provocat accidentul. Ce i-ai spune, știind că ani la rând n-a avut curajul să își ceară iertare?

Andreea Lichi: Nu știu ce i-aș putea spune, atâta timp cât el nu-mi spune nimic. Să nu mă înțelegi greșit, nu e vorba de orgoliu aici. Sunt un om deschis și întotdeauna am lăsat de la mine, chiar și mai mult decât a trebuit, doar ca să fie bine. Însă, în cazul de față, oricum aș gândi, nu există niciun argument în favoarea lui. Nici pentru ce s-a întâmplat atunci, dar mai ales pentru atitudinea din acești aproape 7 ani. M-au întrebat mulți și cum de doarme noaptea. Nu știu să răspund nici la întrebarea asta. Poate că greșesc sau efectiv astfel de persoane, cărora le bate vântul prin conștiință, sunt peste puterea mea de a le înțelege.

După toată experiența, care sunt lecțiile pe care le-ai învățat?

Andreea Lichi: Lecția prevenției, a atingerii, a cuvântului și cea a sufletului sunt cele mai importante lecții pe care viața mi le-a predat într-o manieră egoistă, pentru că nu mi-a dat șansa să îmi „refac” temele. Le-am învățat pe parcurs, pe repede înainte, doar că eu nu mă mai pot folosi de ele. Pot doar să le dau altora exemplul și să promit să fiu un îndrumător calm, atent și răbdător ce va împărtăși cu atenție fiecare lecție.

„Am fost arătată pe stradă chiar și cu degetul. E frustrant ca la fiecare pas să fii privit cu milă, să fii privit ca un om inferior. Nu am nevoie de milă și nici un om inferior nu mă consider, realizările mele dovedesc contrariul.”

 

Cum ai găsit forța de a rezista tuturor suferințelor?

Andreea Lichi: Era singura soluție salvatoare, iar la mijloc nu eram doar eu, ci și părinții mei. Dacă lăsam durerea să mă învingă și renunțam la mine, practic renunțam și la părinții mei. Însă ei nu au renunțat nicio secundă la mine, iar pentru asta nici eu nu aveam și nu am niciun drept să o fac.

Se spune că din cauza greutăților întâmpinate și modul „diferit” de a fi al unora dintre noi fie emani bunătate, fie o răutate sau frustrare interioară. Tu ce răspândești, Andreea?

Andreea Lichi: Eu îmi doresc să transmit curaj, putere și voință. Știu că viața e cumplit de grea, dar mai știu și că putem găsi raze de lumină care să ne croiască drumul spre momente frumoase și benefice nouă. Însă, totul stă în puterea noastră și în felul în care privim lucrurile, apoi acționăm. Dacă vrei să aduci bucuria în viața ta, crede-mă că ai să și reușești. Trebuie doar să vrei!

Cum ai primit invitația de a fi model Atipic Beauty? Ce ți-ai spus atunci?

Andreea Lichi: M-am bucurat enorm și mi-am spus că și frumusețea mea exterioară merită o șansă. Mult timp m-am neglijat și nu mi-a mai păsat de cum arăt, pentru că nu mai vedeam nimic bun în mine. Atipic Beauty e momentul în care mă simt frumoasă, dar e și momentul în care transmit celor prezenți din frumusețea interioară.

Ce le-ai spune celor care azi își spun că „nu pot”?

Andreea Lichi: Să nu își dea singuri sentința. Să încerce și să se uite la cei din jurul lor. Nu la aceia ce au mai mult, ci la cei ce au mai puțin. Așa își vor da seama cât de norocoși sunt și că pot orice.

***cartea poate fi comandată de pe https://www.libris.ro/suflet-de-portelan-andreea-lichi-LIB978-606-029-278-4–p20459817.html ***

sursa foto: arhiva personala Adreea Lichi