„Mi-ar trebui o zi de 40 de ore pentru toate ideile mele trăsnite! Dacă aș putea, tot timpul aș crea ceva. Când eram mică, mi se spunea Lișman, adunam orice… De exemplu, am un set de cești care nu-mi place, mi se pare banal. M-apuc repede și-mi scot culorile, pictez sau aplic ceva, ori le sparg și apoi le lipesc. Cu foarte mulți ani în urmă îmi plăceau hainele decolorate. Și mi-am zis că ce, eu nu pot? Mi-am luat o sticlă de clor și am decolorat jumătate din casă. Tot timpul să meșteresc ceva!”

 

#poveșticumeșterișiartizani

               Călina Mihăilescu își spune „artizan de frumos” pentru că se hrănește cu tot ce-i frumos. Spune că a preluat de la mama sa dragostea pentru frumos, „mama fiind o femeie extraordinar de cochetă”. Spre finalul discuției noastre am aflat că mama Călinei locuiește în Italia de 19 ani și că e chiar membră a unei trupe de dans de acolo, cu care a mers la mai multe competiții internaționale. Recunoaște că încăpățânarea e moștenire de la tatăl său, însă n-o vede ca pe un defect, din contră- „n-aș face totul atât de bine dacă nu aș fi încăpățânată, nu m-aș ambiționa atât de tare să fac ceea ce fac acum!”.

                Călina Mihăilescu își amintește că de mică a început să se joace cu materialele. Mama sa avea o prietenă care era croitoreasă la Otiola. Aceasta îi aducea Călinei materiale ori de câte ori avea ocazia. Era ca un răsfăț, mai ales că micuța Călina era înnebunită să coase tot felul de haine pentru păpuși. De altfel, aceasta își amintește că și-a văzut un tipar în geamul magazinului Otiola. Era creația ei. O făcuse pentru păpușă, iar ideea a fost dusă la alt nivel… atunci, Călina a simțit că inima-i sare din piept. Era un copil care era mândru că-și vede creația în geam. A fost semnalul că are potențial. Azi, Călina vede cu alți ochi întâmplarea. Practic, își dă seama că a fost păcălită, că munca i-a fost furată. Dar nu-i pare rău. Când îmi povestește întâmplarea, o face zâmbind. Nu i se citește vreun regret, ci doar bucuria unei amintiri pe care o retrăiește cu la fel de multă emoție ca atunci.

 

„Copil fiind, eu nu mi-am dat seama că treaba asta e așa importantă și că, de fapt, mi-au furat munca. Eu eram atât de fericită că e creația mea acolo, încât n-am dat importanță că a apărut în geam…”

 

                  Fiecare obiect care-i iese din mâini e unic. Nu știe niciodată cum va fi produsul final. Orice îi poate fi inspirație. De exemplu, și-o cupă de cafea sau un pahar. Bucătăria ei arată ca laboratorul lui Dexter. Mereu trebuie să transforme câte ceva. Asta o face să fie fericită, mai ales că e un om care nu poate sta locului. De aceea, perioada în care a fost operată la mână a fost aproape imposibilă pentru ea. A plâns în prima zi. S-a văzut în situația de a depinde de cineva, de a nu putea face lucruri firești. Operațiile i-au fost lecții. A învățat să nu se mai plângă pentru chestiuni mărunte și și-a dat seama cât de important este să fii sănătos.

Pe lângă lumânări, Călina creează tot felul de obiecte, de la cutii de bijuterii personalizate până la globuri, coronițe, recipiente/ suporturi etc. Cel mai bine e să îi spuneți ce obiet vă doriți, iar ea vă spune dacă îl poate realiza. Oricum, e o provocare pentru ea!

 

„N-a fost cea mai grea operație, dar a fost ca o palmă. Nu mi-am putut folosi mâna în totalitate, mă simțeam neputincioasă. Era și perioada în care primeam comenzi pentru sărbătorile de iarnă. Am acceptat doar cât am știut că pot face, fără să forțez prea mult. Am învățat să nu mă mai plâng. Până atunci, kilogramele în plus mi se păreau o tragedie. Dar mi-am dat seama că tot de mine ține să le dau jos. Am fost mereu slabă, lucru care mi-a plăcut. Greutatea de acum nu mă mulțumește, dar operația mi-a arătat că alte lucruri contează. Și aceste kilograme în plus, dacă m-aș ambiționa, le-aș da jos. Nu m-am îngrășat pentru că am mâncat, ci pentru că nu puteam să fac multe. Mi-a fost greu, dar trebuie să deschidem ochii și să vedem că sunt alte lucruri mai importante.”, povestește Călina Mihăilescu.

                           Călina Mihăilescu e artizan senzorial pentru că reușește să creeze momente de relaxare prin lumânările sale. Pasiunea pentru lumânări a început în adolescență. Avea multe rude în străinătate care-i trimiteau tot felul de obiecte decorative și lumânări. Unele arătau atât de bine, încât îi era milă să le folosească. Voia doar să le admire. „În liceu, camera mea arăta ca magazinul Bamboo din mall”, își amintește Călina. Așa a devenit colecționar de lumânări. Mici, mari, parfumate sau nu, de diferite forme, toate aveau o poveste. La fel se întâmplă și cu lumânările ei: spun o poveste. De exemplu, Călina îmi povestește un proiect recent, un client pasionat de Sicilia. Avea ideea doar. De acolo a început procesul de creație… a ieșit o lumânare cu decorațiuni tipic zonei siciliene și cu portocale roșii.

 

„Nu găsești în comerț lumânări cu miros atât de specific de portocale roșii, aici e farmecul artizanatului. Poți reda chiar și imaginarul, ceva ce nu te-ai fi gândit vreodată că ai pute face. Rezultatul final îți demonstrează că ai reușit, chiar și atunci când habar n-aveai mai nimic când te-ai apucat să asamblezi!”, completează Călina Mihăilescu.

 

                               Multe dintre lumânările ei sunt ingenioase. Dacă n-ai ști că-s lumânări, la unele nici nu te-ai gândi că ar putea fi. „La târgul de sărbători, un copil chiar a mușcat dintr-un macaron. A crezut că e chiar macaron! Noroc că am fost pe fază”, povestește ușor amuzată. E un proces întreg în spatele unei lumânări. Călina citește aproape în fiecare seară despre tehnici, temperaturi de topire și modalități de a scoate cel mai bun produs.

                               Îi place să se documenteze și să știe că face lucrurile ca la manual. E garanția că lumânarea va rezista, iar clientul va fi mulțumit. „Studiez foarte mult până să ies cu un produs pe piață!”, adaugă Călina. E atentă la detalii. A durat luni de zile până a fost convinsă că e momentul să iasă pe piață. Tot timpul are grijă la temperatura de topire să fie optimă și adaugă elementele de decor de-abia când ceara este închegată. Folosește numai produse de calitate, care nu fac rău. Ea e o persoană alergică, poate cea mai alergică dintre persoanele pe care le cunoaște. Și-atunci… toate produsele pe care le creează trebuie, în primul rând, să nu-i facă ei rău.

Lumânare cu aromă de vin fiert

 

„Rar se întâmplă să știu ce urmează să creez. De exemplu, pot să mă duc acasă, să deschid dulapul și să văd o cupă de înghețată. Și-mi zic să fac o lumânare… cât pun o mașină la spălat, mă gândesc ce să fac… niciodată nu am o idee. Pun ceara la topit, mă mai gândesc. Eu torn ceara cu poșul, ca pe frișcă. Nu vreau să fiu la fel, nu mai sunt mândră de mine dacă fac un lucru la fel. Folosesc uleiuri esențiale și cred că nebunia mea e că mă aventurez în tot felul de combinații la care puțini s-ar fi gândit. Așa a apărut și lumânarea cu miros de vin fiert, o aromă care mie-mi place foarte mult. Combinația de scorțișoară, anason, vin mi se pare demențială. Și m-am gândit: dar eu nu pot să fac? Și am făcut!”

 

                             Călina a prins curaj pentru că a văzut că produsele îi sunt apreciate. Fiecare vânzare e o bucurie imensă. Sare în sus, râde cu poftă. E dovada că oamenii au încredere în ceea ce face. Creând și produse pentru tot felul de evenimente, a mai participat la târguri, ca expozant. Numai că Târgul de Crăciun la care a participat la finalul anului trecut i-a dat alt vibe. A mers fără așteptări. Era încântată că e acolo, dar când a văzut că oamenii sunt interesați de produsele ei, plătesc arta sa, plătesc pentru bucăți din munca și sufletul său, Călina a fost chiar copleșită de emoții și și-a dat voie să viseze.

                           Odată cu operația, ideea de a avea și un magazin online i-a tot dă târcoale. La Târg, Călina Mihăilescu și-a dat seama că acum e pregătită. Va fi un șoc, dar unul pozitiv. Un imbold pentru ambiția ei. A fost dovada că oamenii au început să caute produse unice, pe care le pot persoanliza după cum doresc și aleg să cumpere de la artizani ori mici producători. Un avânt pentru un principiu la care Călina ține mult, acela de „a ne susține noi între noi”.

„Nu m-am așteptat niciodată ca pasiunea mea să-mi aducă o afacere!”

               Cel mai mare susținător al ei este chiar ea. Nu e semn de egoism, ci a ajuns în punctul în care știe că dacă ea nu crede în ea, de ce ar face-o ceilalți? E obișnuită să primească felicitări. De mică le-a primit. Era tare mândră când își vedea desene expuse pe holurile școlii- „Treceam de multe ori pe lângă ele, doar să le văd, atât de mândră eram!”. Apoi, au urmat alte aprecieri, inclusiv articole în revista școlii. Azi îi pare rău că nu le-a păstrat, ar fi avut o valoare spirituală.

                            Relatarea cu materialele, de la începutul poveștii, nu-i chiar întâmplătoare. Mai târziu, cosea ea fuste, bluze, costume de baie. Pentru ea și pentru alții, mai ales pentru mama ei, care „ar fi purtat și o cârpă doar pentru că era făcută de mine!”. Era în clasa I când a împletit primul ei fular. În liceu, ducea în spate un rucsac plin cu haine pe care le vindea. Pe-atunci nu avea noțiuni de educație financiară. Ea voia să facă un ban în plus, ca să-și poată cumpăra alte haine.

                             Școala primară a făcut-o la Școala „Ion Creangă” din Păcurari și apoi, în gimnaziu a învățat la Colegiul „Costache Negruzzi” din Iași. A iubit liceul Negruzzi și nu era mândrie mai mare să poarte acel sacou, uniforma care spunea tuturor că „da, sunt negruzzist!”. Dintr-o eroare la completarea opțiunilor pentru liceu, a ajuns să studieze la Liceul „Mihai Eminescu”, devenit între timp Colegiul Național „Mihai Eminescu”. Era profil „Științe ale Naturii”. A iubit-o de-a dreptul pe diriginta ei, Simona Gheorghiu, profesor de engleză, cu care mai vorbește și-n prezent, deși au trecut mai bine de zece ani de când a terminat liceul. Nu i-a plăcut fizica. „Da, ați răspuns de 10, dar vă pun 4 pentru că ați tocit!”, e amintirea pe care o are cu profa de fizică, chinul din vremea liceului.

                           Tot în liceu l-a cunoscut și pe Marian Olteanu, proprietaru cramei Gramma, șeful ei cum s-ar spune. Erau colegi de liceu, Marian era cu doi ani mai mare. „Eu i-am zis lui Marian că are nevoie de ajutor la cramă, că nu poate fi și în vie, și în oraș. Știam cu ce se ocupă. Mi-am oferit ajutorul. Sunt zece ani de când lucrez la crama Gramma și e un loc în care am învățat o mulțime de lucruri. În teorie, sunt economistul. Dar în realitate, sunt omul care face cam în orice e nevoie. Dacă e nevoie la etichetare, sunt acolo. Nu mă dau deoparte!”, povestește Călina.

                          La cramă, Călina Mihăilescu a învățat că munca în vie nu e deloc așa simplă pe cât poate să pară. A început să-i aprecieze mai mult pe cei care fac vin. Știa cât de cât în ce constă munca în vie pentru că ai ei au avut vie. E multă muncă, implicare, responsabilitate- „De la bobiță până în sticlă e un drum lung!”. Și crama o inspiră. A făcut chiar mărțișoare din dopurile de la sticle. Din cutiile de la etichete și-a făcut un suport pentru pixuri și creioane. Iar lor, celor de la cramă, mereu le-a oferit cadouri personalizate.

                     Călina Mihăilescu este un om al frumosului. Noi ne-am axat pe lumânări în discuția noastră, însă creațiile ei sunt mult mai diverse. În minte-mi vine o coroniță spectaculoasă (foto jos), folosită ca recuzită de make-up artiști în competițiile la care se înscriu ori chiar de fotografi, în ședințele foto.

„Cum m-aș descrie într-un cuvânt? De neînlocuit!”

 

Călina a creat mai multe astfel de coronițe inedite. Unele au fost recuzită pentru diferite proiecte

Author