Citesc iarăși știri cum că soțul Deliei Matache a dat-o de gol cu privire la eterna întrebare de care nu mai poate, din câte văd, o întreagă Românie- „de ce nu face Delia un copil?”. Pentru aceeași întrebare a fost pusă la zid și Andreea Raicu deunăzi, însă nu preocupare asta îngrijorează, ci tăvălugul de comentarii care însoțesc acele articole, comentarii pentru care ai nevoie să te înarmezi cu multă luciditate și răbdare pentru a le citi. E incredibil cum sunt fetele astea numite egoiste, destrăbălate și alte astfel de epitete demne de gândiri medievale pentru un subiect atât de intim…
A face sau nu un copil e o alegere personală, iar un copil nu e ca o mașină pe care ți-o cumperi pentru că așa ai vrut, ci e o întreagă responsabilitate. Nu, poate că nu e vorba de a fugi de responsabilități, poate că în cazul unora pe care îi agasați cu tot felul de întrebări stupide stau și ceva probleme medicale pe care chiar e dreptul lor să nu le facă cunoscute decât celor extrem de apropiați. În juru-mi am cazuri în care au fost nevoie de aproape 18 ani pentru ca minunea să apară în viața lor. Așa a vrut Dumnezeu, dar cine sunteți voi, cei ce întrebați, să le cereți socoteală? De ce vă macină curiozitatea? De ce îi judecați pe oameni pentru chestiuni care nu țin neapărat de alegere? De ce vă preocupă viața lor, în timp ce viețile voastre poate nu sunt nici pe departe atât de minunate pe cât vreți să pară că sunt, de parcă ar interesa pe cineva? Apoi, poate alții chiar nu sunt pregătiți să aibă un copil sau poate nu-și doresc, v-ați gândit la asta? Poate că menirea lor pe pământ e alta, nu neapărat de a procrea, așa cum societatea ne spune. Aceeași societate care ne induce reguli de conduită și care te arată cu degetul când ești altfel doar pentru că nu ești uniform, nu ești ipocrit cu tine și ai ales o altă cale acceptată sau nu… cui îi pasă?
Mi s-a spus și mie de mai multe ori că îmi trece timpul, că la 31 de ani aproape, ce mai aștept, că în cazul în care nu mă mișc, atunci care mai e rolul meu pe acest pământ? Really??? Apreciez femeile care și-au găsit împlinirea prin pruncii lor, indiferent de vârstă. Dar haideți să fim oameni și să gândim rațional, nu sub impulsul propriilor alegeri. Și să nu-ncepeți cu idei de genul unei frustrări care mă acaparează pentru că nu-i cazul. Poate am avut norocul unei familii care n-a pus niciodată presiune pe ideea că așa trebuie să faci, de parcă unicul rost al nostru pe această lume ar fi să ne întemeiem o familie până la vârsta x și atât. Nu, iar pentru asta le mulțumesc alor mei, așa în vârstă cum sunt. Nu ne-au vorbit niciodată despre faptul că ar trebui să ne căsătorim, să facem copii, să fim și noi „în rând cu lumea”. Cu niciunul dintre noi n-au făcut-o, de fapt… iar dacă familia nu a făcut-o, cine sunteți voi, curioșilor, să o faceți cu incisivitate, de parcă vi s-ar lua ceva ce vă aparține? Știți că, de fapt, nu vă aparține decât propria viață…
Înainte de a pune întrebări caraghioase și intime, în același timp, uitați-vă în sinea voastră, asigurați-vă că aveți o viață pe placul vostru și lăsați-i pe „nefericiți” în „nefericirea” lor. Pe scurt, sunt „proiecte” în viața pentru care doar Dumnezeu știe momentul în care se vor realiza sau nu, dacă El ni le-a pregătit sau nu. Așa că, haideți să-i lăsăm Cezarului și ce e al Cezarului, iar noi să ne preocupăm de chestiunile care cu adevărat depind doar de noi. Zic că e un troc convenabil pentru toată lumea. Din prea multă grijă pentru alții s-ar putea să ne dăm seama că ne consumăm haotic propria viață… fiecare știe ce îl împlinește și, din fericire, împlinirea, pentru fiecare în parte, e atât de diferită! Așa cum suntem, de altfel, și noi, ca indivizi- diferiți. Ah, și până la întrebarea cu copilul, stați că mai e aia cu căsătoria, de parcă fericirea unui cuplu ar sta într-un petic de hârtie și-un dans în biserică (și-aici cunosc cazuri care au chiar și copii, sunt fericiți fix fără vreo patalama). În fine…
sursa foto: https://psychologies.ro
