Rubrica „Dragă Cristina”, susținută de Cristina H.B. Docan, consilier intuitiv, facilitator sănătate mintală
„Bună, Cristina! Deși mereu am căutat să-mi răspund la întrebări apelând la specialist ori de câte ori am avut gânduri care să mă frământe, acum, departe fiind și de Iașul în care am lăsat totul pentru a fi aproape de soțul meu, simt că ceva scârțâie și nu știu la cine să apelez… Nu suntem căsătoriți de ani de zile, de fapt, cred că putem vorbi de doar câțiva ani ca relație în sine, însă încep să iasă la iveală comportamente pe care nu le știam la omul cu care am ales să trăiesc ‹‹până când moartea ne va despărți››. Minte foarte mult, ascunde lucruri pe care eu le-aș vedea normale pentru a fi împărtășite într-un cuplu, minciuni care nu fac altceva decât să-mi ridice semne de întrebare. Și nu, nu mă refer la faptul că m-ar putea înșela, ci la chestiuni ce țin de griji curente, bani, traiul nostru de zi cu zi. De aici pornesc toate certurile noastre. Nu știu, vorbim și de integritate, la urma urmei… Și nu doar asta… nu stăm deloc bine financiar, așa că ar trebui să facem economie, dar el nu renunță la lucruri care îl duc și mai mult în datorii. De ce ar face asta și de ce nu înțelege că e timpul să strângem cureaua? Toate creează tensiuni. Și poate ai spune că măcar în dormitor să ne rezolvăm problemele și să cădem la pace, să uităm. Dar nu, nu mă satisface sexul cu el. Deși mie îmi place sexul, observ că lui nu prea. Deci, nici ‹‹datoria›› de bărbat nu și-o face, atunci ce e de făcut? Mă cunoaște prea bine, eu sunt foarte sinceră, nu ascund lucruri și uneori poate chiar ar trebui să mai țin multe chestii pentru mine. Ce e de făcut în toată această situație? M-am gândit și la divorț, recunosc, dar nu știu. Eu sunt omul stabilității, mi-am dorit o familie, nu știu neapărat dacă l-am iubit de la început de nu am mai putut, dar m-am străduit. Nu văd aceleași strădanii și la el. Și dacă deja există neînțelegeri între noi, nu știu unde vom ajunge…”, Mihaela
Răspuns Cristina H.B. Docan, consilier intuitiv
Dragă Mihaela, înțeleg atât de bine despre ce vorbești… De vreme ce noi, oamenii, suntem creați pentru iubire, cum oare să nu provoace suferință lipsa ei?!? Am intersectat, cândva, o situație deosebită: un bărbat a cunoscut o femeie pe care a plăcut-o, pe care a curtat-o insistent și cu care, în cele din urmă, s-a căsătorit. Dar, în prima dimineață de după nuntă, el a realizat- așa, dintr-o dată și fără ca nimic să-l fi pregătit pentru asta– că, de fapt, nu o iubea pe proaspăta lui soție și că nici nu și-o dorea neapărat alături de el așa cum spui tu, ‹‹până când moartea îi va despărți››! Ce a urmat apoi a fost chinul de a ignora, de a o face să tacă, de a-și ascunde lui însuși această revelație, de a gestiona situația, atât de străină cunoașterii lui, în care se găsea, dar și de a merge, totuși, înainte, pentru a-și ține promisiunile făcute și pentru a-și menține verticalitatea în proprii săi ochi și în cei ai familiei și cunoscuților… Totuși, în ciuda faptului că cei doi protagoniști sunt oameni tare de treabă și că formau un cuplu (cel puțin aparent) armonios, povestea nu s-a sfârșit în conformitate cu strădaniilor amândurora. La capătul multor ani, adâncirea golului său interior l-a forțat, până la urmă, să divorțeze, iar timpul petrecut în acest major conflict interior, alături de o femeie de care a fost îndrăgostit, dar pe care nu a reușit să o și iubească, l-au afectat profund, împingându-l către o dependență de alcool, de care se pare că nu mai poate scăpa. Este drept că aceasta este o poveste de viață cu un punct culminant surprinzător, prin care, din fericire, nu trec prea mulți dintre noi. Dar ea ilustrează cum nu se poate mai fidel faptul că:
1. nu întotdeauna suntem capabili să ne identificăm toate sentimentele;
2. nu conștientizăm consecințele pe care le va culege lipsa acelora dintre ele care nouă, personal, ne sunt strict necesare pentru a putea funcționa în relații;
3. nu realizăm că nu este înțelept să facem promisiuni pe termen atât de lung, de vreme ce, în timp, și noi ne vom schimba, la fel ca sentimentele noastre, ca felul în care ne vom raporta la ceilalți oameni, inclusiv la partenerii noștri.
Tineri și neexperimentați fiind, deși plecăm pe drumul mariajului plini de bune intenții, o facem fără să ne cunoaștem pe noi înșine suficient, fără să-l cunoaștem pe partener aproape deloc și cu o serie de așteptări, cel mai adesea, nerealiste. Mai devreme sau mai târziu, starea aceasta de lucruri nu are cum să genereze doar consecințe pozitive…
În cazul tău, Mihaela, îmi mărturisești că, la început, nu a fost neapărat vorba despre iubire. Nu-mi dau seama dacă asta te-a putut sau nu scuti de ‹‹orbirea›› de care au parte îndrăgostiții, care pur și simplu nu văd defectele persoanei iubite?! Și poate faptul că nu i le vedem n-ar fi chiar atât de grav, dacă îndrăgostirea s-ar limita la atât. Dar, în plus, mai și proiectăm asupra acelei ființe imaginea ideală a persoanei care ne dorim să fie ea. Nu o vedem așa cum este cu adevărat, ci vedem proiecția din mintea noastră, atribuindu-i inclusiv virtuți pe care nu le are. Și nu trebuie să ne folosim imaginația ca să ghicim câte drame iau naștere când vălul iluziei va fi spulberat. Este suficient să vedem (și chiar să și simțim!) fericirea din inimile atâtor perechi de miri atunci când își promit unul altuia dragoste eternă, pentru ca, mai apoi, să-i aflăm îngroșând alarmantele statistici ale divorțurilor. Acesta este efectul pe care se pare că îl poate avea ‹‹trezirea›› la realitatea a celui de lângă noi!
Când viața ne aduce în genul de situație în care ești tu, Mihaela, poate ajuta mult dacă reușim să nu complicăm răspunsul la câteva întrebări simple și directe. Dacă aș fi în locul tău, eu aș risca sinceritatea răspunsului la unele de acest fel:
- Ce simt eu pentru omul care se dovedește a fi, de fapt, soțul meu?
- Ce spun faptele lui despre ce fel de om este el? Dar despre cât anume mă respectă și mă prețuiește? Dar despre cât de mult își dorește ca relația noastră să funcționeze și să dureze?
- Și, mai ales (și nu în ultimul rând): Oare cât de mulțumit, de împlinit, de fericit se simte el în acestă căsnicie, dar și în propria sa piele și în propria sa viață, în general?
N-o să-ți ascund că faptul că soțul tău cheltuiește niște bani pe care nu îi are mi-a tras câteva semnale de alarmă. Nu afirm că între situația ta și cazul relatat de către mine există și alte similitudini, în afara celor sugerate ca fiind probabile, dar nu putem exclude posibilitatea ca el să recurgă la cheltuirea banilor în același fel în care alte persoane ajung să dezvolte (alte tipuri de) dependențe. Cauze care țin de lumea sa interioară ar putea fi cele care îl constrâng să simtă nevoia unor evadări, a unor supape, a unor bucurii, fie ele și mici– iar el, dintre cele posibile, la asta să se fi oprit. Dacă lucrurile stau așa, atunci, niciun efort al tău sau al oricui altcuiva de a-l determina prin argumente să renunțe la cheltuitul banilor în exces nu poate culege rezultate durabile și stabile. Pentru dependenți, obiectul dependenței lor este gura de aer care-i ajută ‹‹să mai reziste puțin››, așa că unii ajung să trăiască numai cu gândul la/pentru gurile acelea de aer! Soluția va sta în identificarea și eliminarea sursei nemulțumirilor sale atât de profunde- nemulțumiri care ar putea sau nu să aibă de-a face cu tine sau cu căsnicia voastră! Pentru mine, faptul că soțul tău nu pare să fie sensibil la atenționările și la rugămințile tale, că nu manifestă nevoie de sex echivalentă etc. nu sunt argumente suficiente pentru a pune verdictul ‹‹dezinteresat››. În multe cazuri, astfel de aspecte nu sunt altceva decât consecințele vizibile la exterior ale unei vieți interioare înnegurate și copleșitoare. Pe oameni îi apasă mai des și mai greu decât ți-ai imagina percepții negative despre propriul lor sine și despre propria lor valoare, percepții care, cu timpul, pot deveni extrem de greu de gestionat. Pentru a fi în armonie cu cel de lângă noi, trebuie ca, mai întâi, să avem o relație frumoasă cu noi înșine: să putem să ne iertăm, să ne acceptăm, să ne iubim exact așa cum suntem. De aceea, în locul tău, dacă să divorțez sau nu ar fi ultima întrebare pe care mi-aș pune-o, abia după ce m-am asigurat că am făcut tot ceea ce stă în puterea mea pentru ca starea de lucruri să fie remediată. Uneori, a-l ajuta pe celălalt să-și conștientizeze cauzele unui anumit comportament va rezolva jumătate din problemă! Pentru cealaltă jumătate va fi nevoie ca el să-și găsească puterea, curajul și motivația de a-și căuta vindecarea și nouă nu ne rămâne altceva mai bun de făcut pentru asta decât să îi susținem și să le fim alături, cu cea mai bună variantă a noastră!
N-aș vrea să închei, înainte de a te face un pic atentă la o consecință neplăcută pe care, uneori, o au asupra noastră, a femeilor, greutățile, neplăcerile și frustrările dintr-o căsnicie care nu merge cum ne-am dori. Și anume, asupra faptului că, mai devreme sau mai târziu, necazurile reușesc să scoată la lumină o versiune neplăcută a noastră și să ne transforme în persoane poate prea suspicioase, ori foarte ușor irascibile, ori deranjant de cicălitoare, ori… Dacă și tu ai luat-o în direcția aceea, nu te învinovăți prea tare! Se întâmplă frecvent. Putem evita ca aceste manifestări ale nemulțumirii să devină stare permanentă de a fi conștientizând atât faptul că nici noi nu ne simțim bine comportându-ne așa, cât și faptul că o atare atitudine mai degrabă ne va îndepărta de obținerea schimbărilor pe care ni le dorim, demotivându-ne și mai tare partenerii.
Dar dacă, după readucerea în scenă a femeii care suntem de fapt, vom constata că nici această ultimă variantă de soluționare nu produce îmbunătățirile dorite în calitatea relației, atunci nu trebuie exclusă nici posibilitatea de a divorța. O vorbă veche spune că, între două persoane, întotdeauna sunt fix zece paşi. Dacă ai făcut cinci dintre ei şi acolo nu ai găsit pe nimeni, oricât ai fi de dezamăgit și oricât de mult te-ar durea, întoarce-te! Înseamnă că acela nu este drumul tău…
sursa foto: rvcj.com
