Soprana Irina Baianț spune că muzica s-a apucat de ea, nu invers. Lesne de înțeles din moment ce avea numai trei ani când a atins pentru prima dată clapele pianului. Nici n-ajungea la ele, dar tatăl ei a găsit cum să rezolve problema. A fascinat-o pianul prin mesajul pe care îl transmitea prin limbajul sunetelor. Copil curios și hiperactiv fiind, nu s-a rezumat doar la pian. A făcut și balet, și tenis, și multe alte activități de la Palatul Copiilor, care o făceau să-și consume energia într-un sens pozitiv.

„Eu sunt un om curios din fire. De mică am fost. Și mi-a plăcut să am un limbaj propriu de comunicare și de înțelegere a lucrurilor. Ce m-a fascinat la sunetul clapelor a fost că poți înregistra foarte ușor multă emoție și poți transmite un alt tip de limbaj. În momentul în care am început să învăț muzică efectiv, adică și partea tehnică a acesteia, mi-am dat seama că e un alt limbaj, o limbă străină aproape, pe care o învățam înainte de a învăța limba pe care o vorbesc. Sentimentul a fost de curiozitate și fascinație, sentimente pe care le am și acum de fiecare dată când cânt, când pun mâna pe pian, când sunt în fața publicului și a oamenilor cu care creez magie sonoră.”, explică Irina Baianț.

Chiar dacă provine dintr-o familie de medici și ingineri, crede că printre strămoșii său au fost și câțiva artiști. Din primii ani a fost sfătuită să facă muzică. Avea tot ce-i trebuie, iar asta a făcut să fie imediat remarcată de profesorii de la Palatul Copiilor. Mai târziu, în clasa a XI-a, când deja avea câțiva ani de muzică în spate și era și elevă la liceul „George Enescu” din București, a decis să se îndrepte către catedra de Canto Clasic, începând studiul operei.

„Când am început să cânt, nu mi-am pus ceva în minte. Voiam doar să fac lucruri  cu toată inima. Și chiar vorbeam zilele trecute cu toți cei din echipa mea și prietenii mei apropiați despre faptul că, în momentul în care muncești foarte mult și depui efort, timpul depus, interesul, toate resursele fizice intelectuale, psihice și materiale, pe care le investești în ceva, aduc o răsplată direct proporțională cu ceea ce ai investit. Pentru că eu am intrat cu totul în lumea asta. Așa că… vreau să cred că munca cinstită și sufletul extrem de implicat în cariera muzicală m-au dus departe, pe toate scenele unde am putut să dovedesc tot ceea ce am investit.”

O fascinau rolurile. Simțea că nu poate comunica cu publicul așa cum își dorește doar prin pian. Voia să facă lucrurile cu toată inima. Și destinul i-a dat șansa să facă asta. A cântat pe cele mai mari scene ale lumii, a performat alături de nume mari de dirijori și soliști internaționali, a lucrat sub bagheta maestrului Vladimir Cosma, a jucat în Fantoma de la Operă, a fost singura soprană din România invitată la concertul omagial al lui Eugen Doga și a fost cea care a intonat imnul României la meciul de fotbal România-Kosovo din 2024, în prezența a 50 000 de spectatori. Acestea sunt doar câteva highlight-uri pe care le menționez, toate până la vârsta de 35 de ani.

„Prima mea profesoară spunea că se vede din momentul în care pui piciorul pe scenă dacă știi ce ai de făcut sau dacă ești acolo pentru un scop pe care îl urmărești sau nu. Se vede din momentul în care pășești cu cât ești tu mobilat să fii pe scenă. Munca asta nu se termină niciodată pentru că domeniul e foarte vast, iar noi suntem într-o continuă transformare. Un artist nu este doar artist pe scenă. Dacă e cu adăvărat un hăruit, așa cum sunt marii artiști, păstrează arta în tot ceea ce faci. De la modul în care dorește să apară în fața publicului (aspect fizic, gest și tot ceea ce este pe dinăuntru), cât și partea tehnică, respectiv culturală, care se adaugă în momentul în care vrei să susții un concert. Să poți să stai în fața publicului fără ca tu să te temi că poate să existe vreo hibă în care să te simți dezbrăcat în fața sa, fără să mai ai ce să le spui, este testul pe care trebuie să îl treci cu adevărat.
Asta e foarte important. De fapt, lupta aici este: tu să fii în siguranță cu tine și să știi că ai de oferit, în cele două ore sau cinci minute cât ești pe scenă, un mesaj clar și o informație pe care oamenii o pot lua, asuma și pune în propria ființă, ca apoi să plece cu ea acasă.”

Se definește simplu- „un om inteligent și bun”. Tenisul îi rămâne o mare pasiune. A jucat tenis timp de nouă ani. E sportul care a învățat-o disciplina. Tatăl ei i-a insuflat dragostea pentru sport. El i-a fost principal exemplu. A practicat toate sporturile și a fost chiar arbitru de fotbal. Iar Irina Baianț pune se seama sportului energia, tonusul și starea de sănătate foarte bună a tatălui său până în ultima clipă.

„Prin sport, tata m-a învățat să pun energia în mișcare. El avea câteva reguli ca un modus vivendi, lucruri mici de care noi nu prea mai ținem cont în ziua de azi. Am învățat ce înseamnă rigoarea, că performanța nu se poate face decât cu această structură, acest șablon de funcționare, lucru pe care l-am aplicat mai târziu și în muzică, firește, și ce am făcut în fiecare zi. În momentul de față, dacă vreau să obțin rezultate din orice sau să îmbunătățesc ceva, rigoarea și constanța sunt cheile.”, explică Irina Baianț.

Nu ezită să spună că e o femeie clasică într-o lume modernă. De altfel, de la acest mod de gândire și-a construit autenticitatea. Atât ca tradiționalism, cât și ca valori, principii, structura de bază pe care o are, credințele și cam tot ceea ce a investit în sine și reprezintă bagajul interior. Mai departe, partea modernă este dată de adaptabilitatea în vremurile noastre. Irina Baianț a știut foarte clar ce vrea să facă și să transmită pe partea asta de om și pe parte muzicală. Dar da, i-a fost foarte clar ce vrea să facă. Nu a vrut să copieze pe nimeni, să nu facă nimic din ceea ce vedea că prinde.

„Nu m-am dus într-o zonă în care să vreau să fiu consumată ca ceilalți de pe social media. Am încercat să nu mă adaptez lor, ci să-mi creez propria identitate și să țin cu dinții de ea. Și au venit toate în ani. Mie nu mi-a fost niciodată frică să fiu altfel, chiar dacă am fost neînțeleasă la un moment dat. Pentru că lucrurile se cern și oamenii se îndreaptă și înspre noi. Și e firesc, e un ciclu prin care cu toții trecem- ne întoarcem la ceea ce nu am înțeles cândva.”

Citește foarte mult. Mai în glumă, mai în serios, i s-a întâmplat de multe ori să plece să cumpere ceva anume și să se întoarcă cu un braț de cărți. Recent și-a cumpărat istoria Nike și povestea lui Coco Chanel, pe care a vrut să o descopere prin prisma sentimentelor pe care le-a avut atunci când s-a simțit respinsă. Dar citește cărți din orice domeniu. Doar că are și un mod aparte de a le alege. În librărie, deschide o carte la o pagină întâmplătoare. Dacă ceea ce citește pe acea pagină nu îi stârnește o poveste anume, nu rămâne la cartea respectivă.

„Am citit de curând cartea lui Agassi, că tot vorbeam de tenis. Care este superbă. Cred că paradoxul ăsta e în fiecare dintre noi. Nu neapărat că urăști ceea ce faci, dar la un moment dat devine o cruce grea meseria pe care o faci și pe care o iubești, de altfel. Să nu crezi că e lipsită de răni sau de greutăți. Orice meserie pe care o faci iubind-o se transformă la un moment dat în cel mai mare dușman al tău.”

Irina Baianț e artist, dar înainte de toate e om. Și ca orice om, are multe frici, dar caută să învețe cum să le controleze. Consideră că e freak control, că o sperie lucrurile pe care nu le poate controla. Spune că oamenii nu-și dau seama când sunt fericiți decât în contrast cu tristețea, că aceștia sunt mai atenți la stările lor triste decât la cele în care sunt bine.

„Îmi e frică de tristețe și durere pentru că am avut parte de ea suficient în viață. Că m-am obișnuit și învățat cu tristețea și știu cum să o gestionez, nu înseamnă că nu mi-e frică să o simt din nou. M-am săturat să simt durere în jurul meu, să văd oameni blocați în asta, oameni care trăiesc doar și prin suferință…”, îmi mărturisește Irina Baianț.

Alexandra Gugiuman, www.insociety.ro: Ți-ai pierdut mama în anul 2012, iar noi povestim toate astea în preajma zilei de 8 Martie. Cum ai resimțit perioada asta din momentul în care ea nu a mai fost?

IRINA BAIANȚ: La început mi-a fost foarte greu, dar apoi am înțeles sau mi-am impus să înțeleg un lucru- faptul că pe chipul nostru și în ființa noastră, părinții nu pleacă de lângă noi niciodată. Mi-am făcut mie cadou florile care-i plăceau mamei sau i le-am dus la mormânt, dar a fost la fel de emoționant și frumos. Și am vorbit de fiecare dată cu ea. Apoi, mama mi-a lăsat o vorbă foarte frumoasă- de fiecare dată când te uiți în oglindă, să îți săruți ție mâinile pentru că e ca și cum le-ai săruta pe ale mele. Pentru că eu chiar am mâinile mamei. Am moștenit perfect forma și structura. Mama e în mine. Trăiește prin mine. Și prin toate lucrurile pe care eu le văd și le fac. Îmi place să cred că o onorez prin toate lucrurile care se întâmplă și pe care le doresc a fi date mai departe lumii.

În 2023 a plecat la ceruri și tatăl tău, alături de care ai fost până în ultima clipă. Avea puțin peste 90 de ani. Acum, că-i știi pe amândoi în altă lume, ți-i imaginezi în sala de spectacol, că te privesc de undeva dintr-un colț?

IRINA BAIANȚ: Oh, dar ei sunt chiar pe scenă cu mine. Mi-i imaginez deseori. Închid ochii de multe ori și îmi aduc aminte privirile lor, emoțiile pe care atât mama, cât și tata le-au avut… că au avut șansa să mă vadă pe scenele mari și ca pianistă, și ca soprană. Mi-i imaginez. Nu știu dacă sunt, dar îmi place să cred că îi aduc prin creativitate.

Despre tatăl tău ai spus în multe interviuri că este icoana sufletului tău. Ai simțit vreodată diferența mare de vârstă dintre tine și tatăl tău, diferența de generații?

IRINA BAIANȚ: Diferența de vârstă s-a simțit între mine și tata, doar că eu am avut norocul unui tată extraordinar de blând. Orice lucru pe care tata îl făcea era dublat de o blândețe atât de nobilă, încât nu m-a făcut niciodată să privesc cu ură sau depărtare diferența de vârstă dintre noi. Diferența de vârstă nu înseamnă depărtare între generații. Sunt viziuni diferite și ne arată că trebuie să învățăm unii de la ceilalți. Firește că au fost foarte multe lucruri. Eu niciodată nu mă duceam la tata să-i povestesc ceea ce aș fi putut vorbi cu un tată sau cu ce vedeam că vorbeau colegele de liceu cu tații lor. Nu știu, nu puteam să îi povestesc de un băiat. Îi povesteam lucrurile care mă frământau și de fiecare dată avea sfaturi foarte bune pentru mine. Tacit am înțeles amândoi că există o prăpastie între noi, dar pe care am umplut-o cu gesturi foarte frumoase și cu respect foarte mult.

Îmi spuneai că avea o vorbă, că mereu spunea că „dacă vrei ceva să se vindece, mergi mai departe. Dacă stai și te uiți, nu se va vindeca”…

IRINA BAIANȚ: Da, rănile sunt răni, dar ele în mod natural se vindecă. Eu nu am de ce să țin o rană deschisă doar pentru că îmi doresc să înțeleg de ce s-a întâmplat. S-a întâmplat pur și simplu. Unele lucruri nu au răspuns la un anumit moment. Lucrurile se întâmplă și ajungem să le înțelegem de-a lungul timpului, trecând mai departe și apoi privind în urmă, după un timp, ajungem să le înțelegem. De exemplu, pentru mine, trauma înseamnă că vreau să rămân blocată într-o rană sau nu și astfel să nu o las să se vindece. Poate rămâne semnul, dar mergi mai departe. Și de fiecare dată vei privi acea cicatrice care ți-a rămas, vei ști că acolo a însemnat ceva pentru tine. Astfel, îți vei feri zona respectivă mai mult sau o vei îngriji mai mult, în orice caz, te face să știi mai multe despre tine.

Nu știu dacă sfat, dar ai vreo recomandare pentru artiștii care nu reușesc să treacă dincolo de scenă ca notorietate?

IRINA BAIANȚ: Nu știu ce ar putea face ei, dar pot să povestesc ce am făcut eu în momentul în care ușile mi s-au închis în România. Am plecat în străinătate și am venit cunoscută aici. Așa au mers lucrurile pentru mine. Oriunde am simțit că mi s-a închis o ușă, am încercat pe alt drum pentru a ajunge în același loc unde mi-am dorit. E complicat să spun asta… unul dintre motivele pentru care mă bucur că pot inspira și pot deschide drumuri este exact acesta: au început din ce în ce mai mulți din zona artistică, nu doar soprane, să iasă foarte mult în evidență cu diverse lucruri pe care le fac, inspirându-se din ceea ce fac și eu. Din anumite proiecte, dintr-o anumită comunicare cu publicul. Nu există o rețetă. Oamenii consumă ceea ce le dai. Așa am considerat mereu. Firește că social media e cea mai bună modalitate de a te face cunoscut, dar cred că e important și ce mesaj ai de transmis. Pentru că majoritatea artiștilor, indiferent că sunt actori sau muzicieni, sunt în derivă. Nu mai țin la ceea ce sunt ei și vor ei exact să exprime. Trebuie să aibă substanță în mesajul transmis și autenticitate. Să nu le fie frică de cine sunt.

Cum a fost atunci când ai văzut că ți se închid ușile aici și străinătatea te primește altfel?

IRINA BAIANȚ: N-a fost ceva la care să nu mă fi așteptat, sincer îți spun.

Nu știu, de ce la noi se întâmplă asta?

IRINA BAIANȚ: Din invidie, din limitare, din mentalitatea dificilă și creată pe a fi cu toții la fel și de a nu lăsa vârfurile semețe dintr-o pădure să se vadă mai mult. Adică, din păcate, la noi, încă mai există mentalitatea asta și se mai practică- dacă tu ai o pădure frumoasă și toată lumea admiră un copac care e mai diferit decât ceilalți, tu preferi să-i tai vârful și să se admire în continuare pădurea și nu alegi să o faci mai cunoscută prin acel copac pe care îl ai. Se întâmplă lucrul ăsta, dar nu e nimic rău în a-ți dori să schimbi o mentalitate. Asta e și problema, zic eu, că mentalitatea există. Nu ai cum să o ignori și să o schimbi așa, din degete. Majoritatea oamenilor din lumea artistică fug de ideea de a-și crea identitatea și de a lupta cu mentalități. Preferă să se lase așa un pic pe spate și să lase lucrurile să se întâmple în jurul lor, ei făcând parte din această vâltoare în care valul poate să te ridice la un moment dat sau poți să fii sub el.

„Oamenii nu se luptă să-și caute un colac de salvare și să stea deasupra apelor învolburate, care sunt reprezentate de lumea artistică, atât în interiorul ei, cât și din exterior, ca și consum propriu zis. Cred că e important să îți dorești să fii auzit. Să îți setezi o identitate, să începi să creezi. Iar eu mi-am dorit foarte mult să mă întorc în țara mea, oricât de iubită aș fi fost în altă parte. Eu îmi doresc să fiu cunoscută și iubită în țara mea pentru că am plecat de aici. Eu am foarte puține frustrări în viață, dar una dintre ele e că mi-ar părea foarte rău ca poporul român, care este extraordinar de talentat în absolut orice poate să-și propună, să rămână prins în mentalitatea de masă, care e o mare hibă.”, explică Irina Baianț.

Ți-ai propus cumva să fii un deschizător de drumuri pentru alți tineri talentați care nu se gândesc neapărat la operă doar pentru că există încă percepția că opera nu e chiar pentru orice fel de public?

IRINA BAIANȚ: Simt asta și îmi doresc asta. Am și spus că una dintre bucuriile mele cele mai mari e atunci când primesc un mesaj de la o soprană și dorește să urmeze acest drum, dar îi e teamă. Și văzând că se poate și că poți avea succes, mă bucur că nu renunță la drum acesta. Nu pot să mă numesc idol, e mult spus, dar un ghid pentru cei care vor să vină pe drumul acesta, da. Și asta mă și interesează. E unul dintre lucrurile pentru care vreau să fiu cunoscută. Nu vreau să demonstrez ceva. Am demonstrat prin concursuri, mi-am demonstrat și mie.

„În momentul de față vreau să mă bucur de ceea ce am investit în mine, căci mulți uităm să facem asta. Suntem pe un drum al performanței în orice domeniu și uităm să ne bucurăm de toate roadele pe care le strângem. Iar eu asta îmi doresc să fac. Să arăt lumii că te poți bucura foarte frumos și poți trăi prin muzică clasică. Atât operă, cât și tot ceea ce vine acum în lumea modernă, contemporană, acest crossover, această trecere a liniei, acest tip de muzică care la bază este unul simfonic, bazat pe orchestră și pe studiu și pe o voce lucrată în zona clasică, dar cu tot ce înseamnă modernitate și touch-ul de muzică ușoară, cinematică dacă vrei, de îmbinare de genuri. Asta înseamnă crossover-ul și e minuat să dezvoltăm voci și maniere de cântec în această direcție pentru că este încă un palier care se adaugă zonei strict clasice pe care mergem.”

Există invidii și în lumea voastră? Nu știu, dar te-ai gândit că vei atrage invidii în momentul în care ai reușit Illuminarium, adică propriul tău spectacol?

IRINA BAIANȚ: Câte stele sunt pe cer, atâtea invidii și în lumea noastră. Cam atât de multe. (spune zâmbind) Cât despre Illuminarium, am avut și susținere, am avut și neacceptare. Ca să nu îi dau alt termen. Am avut susținere din partea multor oameni și a unora dintre colegi, dar nu atât de multă pe cât mi-aș fi dorit. Loc sub soare este pentru toată lumea. Eu, totuși, nu am în spate casă de producție, echipă, nu am instituții. Eu sunt eu. Am reușit să strâng în jurul meu niște oameni care cred în mine mai mult poate decât cred eu, lucru care este minunat și e cea mai mare binecuvântare pe care Universul mi-a dat-o. Dumnezeu a lucrat pentru mine prin oamenii pe care îi am în jurul meu, care au lucrat și au crezut în visul meu și au crezut că pot să arăt lumii cultură, valoare, emoție, autenticitate. Și atunci au lucrat alături de mine să creez Illuminarium, care este concertul care îmi aparține, dar și alte concerte. Am reușit cumva să-mi creez brandul meu și modul meu de a transmite oamenilor mesajele pe care cred că muzica le poate conține. Iar ca să-ți răspund la întrebarea cu invidia… nu că există invidie multă, este extraordinar de multă invidie. Dar în momentul în care știi că ești deschizător de drumuri, așa cum ai spus tu, și din lucrurile pe care le fac se inspiră foarte mulți, pentru mine e mai mult decât suficient. Nu îmi trebuie altceva. Îmi e suficient.

„Nici nu vreau să mă uit la invidie. Că invidia înseamnă neputință, pentru mine. Și-atunci ce să le fac oamenilor? Dacă ar putea, probabil că ar face mai mult și mai bine. Acolo unde nu se poate, apare invidia și alte afecte de joasă vibrație. Așa că eu sunt mulțumită doar cu drumul meu, stau concentrată doar pe ce ține de mine ca putere să fac, pe emoție pură și credința sentimentelor pe care le transmit. Pentru că de fapt asta ar trebui să se întâmple la un concert: creezi o plasă de energie atât de puternică și frumoasă, în care oamenii își pot relaxa cu adevărat sufletul.”, completează Irina Baianț.

Vorbeam la începutul discuției despre tristețe. Crezi că reacționăm mai ușor la poveștile care au o doză de tristețe, inclusiv atunci când avem în față anumite reușite?

IRINA BAIANȚ: Firește că e impresionant să vezi că omul a avut ambiția și puterea să își depășească condiția, dar munca, talentul și calitatea oamenilor nu au neapărat legătură cu nivelul din care provii. Eu am întâlnit oameni din familii foarte bogate care sunt de o smerenie și bunătate ieșite din comun și oameni care au pornit de jos, au ajuns departe, dar au păstrat acea doză de răutate, acel complex pe care l-au avut dintotdeauna. Depinde foarte mult de materia genetică a sufletului cu care ești însămânțat atunci când vii pe lume. Și fiecare om are rostul lui și din fiecare trebuie să învățăm.

Îți amintești vreun mesaj care ți-a rămas în minte în urma unui concert, pe care să-l rememorezi zâmbind?

IRINA BAIANȚ: Oh, sunt atâtea…eu mă bucur de mult mai mult de-atât. Eu mă bucur de o conexiune reală cu publicul, de mesaje. Nu îi pot numi fani, e un termen atât de carton. Nu, nu sunt fani, sunt oameni care ajung să vibreze și să simtă un mesaj frumos, care se entuziasmează real. Este înălțător fiecare mesaj pe care îl citesc de la ei. Primesc mesaje de la persoane care s-au rătăcit de drumul lor, de sensul lor și au putut să se reîntregească măcar și pentru o oră, într-un concert. Primesc mesaje de la tineri care sunt pe acest drum… Cred că acesta e cel mai împlinitor lucru pentru mine- faptul că primesc mesaje de la tineri care cântă, care sunt instrumentiști sau fac muzică clasică și spun că prin mine sau prin ceea ce eu fac am reușit să le deschid interesul și să le arăt că acest drum poate fi bătătorit și de tineri, că poți avea real succes, că oamenii pot asculta și că merită foarte mult acest drum de investiție culturală și artistică în România.

A fost Fantoma de la Operă acel boom care a venit pentru tine, pentru ceea ce a urmat ulterior?

IRINA BAIANȚ: Da, a fost. A fost în ceea ce privește vizibilitatea. Momentul în care eu am apărut în Fantoma de la Operă, în 2014, la Vocea României, când am cântat cu Tiberiu Albu, care a și câștigat atunci. 90% dintre oamenii care au ajuns mai târziu să mă urmărească, mă știu de la momentul apariției mele de la Vocea României, cântând acel duet. Apoi, a fost premiera Fantomei de la Operă și a fost un succes real. A fost prima dată când un gen atât de dificil a fost cântat la un nivel foarte înalt în România. Noi am avut atunci vocal coach din Marea Britanie, din zona de musical. Oamenii au văzut ceva diferit. Fantoma de la Operă este o energie, o capodoperă care nu are cum să nu te fascineze. Titlul vinde emoție și este incredibil. Apoi am început să joc Fantoma de la Operă și în străinătate. Reluarea fantomei de la Operă de acum doi ani de la Opera Națională a fost încă o confirmare a dorinței publicului de a fi prezent la un act de înaltă calitate și măreție și cine știe, poate voi mai juca vreodată fantoma, dacă voi fi dorită.

Că ai amintit de străinătate, cât de diferit e publicul din afară față de cel de aici?

IRINA BAIANȚ: Este altfel. Din punct de vedere al criticilor, al atenției, cei din România sunt mult mai atenți. Există o diferență de educație. Pentru că cei din afară sunt obișnuiți de mici să meargă în săli de teatru, să consume ce înseamnă zona artistică și nu ca pe o plapumă de entertainment, ci ca pe o sursă de inspirație și de recreere. Pe când în România, în zona artistică, în mod special cea muzicală, dar nu numai, este totuși încă o zonă de entertainment. Adică oamenii se duc acolo doar ca să se distreze și fiecare se distrează atât cât înțelege. Motiv pentru care zona strict culturală, de opera sau muzică simfonică, e un pic mai dificil de încadrat în zona de entertainment. Cam aici ar fi diferența. Publicul de afară e mai obișnuit să înțeleagă că nu e doar entertainment, ci e performanță și inspirație pentru ei, iar cei de aici, din România, încă o văd ca pe o chestie de entertainment pe care dacă nu o înțeleg, nici nu o gustă.

Te uiți în urmă și vezi câte ai reușit până acum, care mai poate fi visul unui om care a bifat o întreagă listă de visuri, care a atins performanțe la care unii nici nu îndrăznesc să viseze?

IRINA BAIANȚ: Oh, dar am atâtea visuri… îmi doresc să mai bifez câteva roluri de operă. Iar unul dintre marile mele visuri este să debutez în Traviata și sper din toată inima să se întâmple acest lucru într-un timp cât mai scurt. Îmi este dor să cânt pe scene lirice din țara noastră pentru public. Îmi este dor să dau viață diferitelor personaje care îmi sunt propuse și să le înțeleg și să le aduc la mine și la cât sunt eu capabilă să pot transmite publicului mai departe. Dar dacă ar fi să răspund punctual, da, să dau viață rolurilor pe scenă. Și concertele sunt frumoase, și întâlnirile cu publicul sunt frumoase, dar îmi e dor de o producție așa cum am făcut de multe ori.