În viziunea artistului Cristian Rusu, așa arată o plimbare în parc, „A walk in the park”, cum i-a zis în engleză. Pietre, resturi din diferite lucrări, dar probabil multe dedesubturi dacă te-oprești în loc preț de câteva secunde și îți pui întrebări.
Când am văzut fotografiile pentru prima dată, fără să fiu la fața locului, mi-am zis că asta n-are cum să fie artă, recunosc. Sau o fi, cine știe, că din moment ce unii plătesc sute de mii de euro pentru o banană lipită pe o pânză, de ce nu am avea și noi un artist excentric, care culege pietre de pe șantiere și intrigă. Da, cred că asta au făcut pietrele din „A walk in the park” cel mai mult. Au intrigat până într-un punct în care mulți s-au arătat deranjați și chiar au găsit de cuviință să protesteze împotriva „mizeriei” din Piața Unirii care împiedică ieșenii să se plimbe ori pur și simplu nu pot digera „hidoșenia” reprezentată drept artă. Să nu uităm că Iașul a mai avut astfel de episoade chiar recente, când lucările unor artiști, realizate din materiale feroase, au fost scose de pe pietonalul Ștefan cel Mare. Ba chiar și câteva sculpturi amplasate pe strada Lăpușneanu au intrat în vizorul opiniei publice din Iași. Deci, experiențe avem.
Revenind la „A walk in the park”, mi-am dorit să ajung și eu în Piața Unirii tocmai pentru a vedea cu ochii mei ceea ce vzusem deja în fotografii. Și acolo, în fața acelor pietre care recunosc că se văd mult mai bine și capătă sens de la înălțime (vezi foto), am început să văd totul dincolo de noțiunea de piatră azvârlită la întâmplare în Piață. Chiar în momentul în care făceam eu fotografii, lângă mine erau trei turiști abia sosiți la Iași, care urmau să se cazeze la Unirea. Li s-a părut chiar interesant, nici ei nu au înțeles din prima ce reprezintă totul, dar au zis „aha, interesant, oare cum se vede de sus?”.
Prima mea curiozitate din fața pietrelor, unde am stat câteva minute și pur și simplu m-am uitat la ele, a fost să știu dacă aceste pietre au o poveste. De unde sunt? Ce anume l-a făcut să le aleagă pe astea și nu pe altele? De ce așa resturi? Cum le-a cules, de pe care șantiere și cum anume i-a venit ideea artistului de a aborda o astfel de problematică? Întreb pentru că mulți dintre ieșeni, chiar o proporție covârșitoare, s-au arătat cumva nu deranjați, ci chiar revoltați de această formă de artă. Mie mi-a venit în minte Muzeul Lapidario Maffeiano din Verona, acolo unde am văzut de-a pietre și pietre funerare de am zis că acum știu sigur cum va arăta și pitra mea. Sigur, am plătit pentru asta și nu, ca să răspund cuiva care mi-a zis că probabil mi s-a și explicat ce e cu acele pietre, nu. Nu, nu mi-a vorbit nimeni despre acele pietre din Muzeul Lapidario Maffeiano, puteai să inti pe site ori aveai câteva informații pe o cartolină sau puteai cere ghid audio. Sigur că e o comparație ușor exagerată, dat fiind faptul că pietrele din Maffeiano spuneau toate povești vechi de secole.
Privind pietrele artistului clujean Cristian Rusu, nici eu nu am înțeles ce a vrut să spună autorul acestui labirint cu pietrele așezate într-o anumită formă, dar sunt sigură că e un mesaj anume. De altfel, din acele câteva cuvinte expuse, aflăm că e vorba despre „experiența spațială a contactului real și problematic cu ceva ce nu vedem chiar zilnic: ruinele din cotidianul nostru nou și, mai nou, ruinele datorate războaielor sau ale cutremurelor. Labirintul (…) noi îl creăm și tot noi îl demontăm. Asta doar dacă vom ști să recompunem ceva nou din ruinele date, printre care ne plimbăm.”. Oarecum, un mesaj există.
Daaaar… „Ce a vrut să spună autorul?”, răsună în mintea mea, o întrebare care-mi aduce aminte de liceu, când trebuia să ne transpunem în mintea autorilor și să explicăm ce credem noi că au vrut ei să spună. Așadar, recitind descrierea, i-am dat o interpretare personală și profundă: ce vedem aici sunt fărâme din istorie și suflet. E dovadă că peste noi au trecut furtuni, nu doar soare. Și că deși e foarte posibil ca noi să fi fost vreodată țăndări, cu credință, hotărâre și curaj trebuie să ne dăm seama că avem puterea de a reconstrui totul. De a reconstrui cu pietre. Metaforic, cu pietre se aruncă des în oameni. Cu pietre a fost tratat și Iisus. Piatra este un simbol și mai mult de atât, ca să redau ce mi-a zis o cunoștință într-o discuție despre subiect, piatra e sensul construcției. E simbol al durabilității, rezistenței și chiar legătura dintre om și divinitate. Și atunci… de ce ne sperie pietrele?
„Piatra este unul dintre materialele simbolice capitale ale companionajului; simbolismul pietrei în companionaj este dificil de definit, pentru că ritualurile tăietorilor în piatră nu au fost niciodată divulgate, dar şi pentru că un simbolism apropiat l-au dezvoltat lojile masonice, ceea ce a incitat la asimilări facile, forţate şi hazardante. Piatra este fundament al relaţiei între om şi cer, este simbol al actului sacru fondator, semnificaţie pe care o regăsim în simbolistica pietrei brute sau a pietrei divine căzute din cer (…)
Atît cît de mult putem coborî în timp constatăm venerarea pietrei. Piatra devine un simbol, imagine a pămîntului, reprezentat sub forma unui pătrat, care are ca valoare cifra patru; cerul, care este domul, cupola, bolta are ca ca simbol cifra trei. Pătratul se leagă de cerc pentru a arăta că totul aparţine Întregului. Ritualurile tăietorilor în piatră, fericită îmbinare a manualităţii şi spiritualităţii, descoperă valoarea iniţiatică absolută, transmisă cu rigoare. Piatra, înainte de a se integra în fastuoasele edificii gotice, închide în ea însăşi multe secrete şi bogăţii. Această rădăcină a umanităţii este puterea centrală, ea triumfă peste toate ca într-o operaţie alchimică. Fruct al uniunii cerului şi a pămîntului, piatra reprezintă viaţa şi sacrul, o realitate absolută care face să vibreze sanctuarele noastre cele mai hermetice.”, se arată în articolul https://www.esoterica.ro/2010/06/piatra-interioritate-si-materialitate/
Revenind la pietrele care au intrigat ori chiar instigat Iașul, la „A walk in the park” a lui Cristian Rusu, deși multe dintre păreri au fost negative, am văzut și câteva reacții altfel. De exemplu, cineva mi-a spus că e vorba despre mitul labirintului, că în Germania, o astfel de lucrare ar fi fost apreciată. A punctat faptul că arta trebuie să fie simțită, nu să fie înțeleasă. Și deși mi s-a spus că nu există ideea că „arta este subiectivă” și să nu mai folosesc niciodată acest concept dacă vreau să nu mă fac de râs, eu tot cred că da, pentru ochiul privitorului care nu are o pregătire în domeniul artei, arta este interpretativă- ce îmi place mie nu trebuie să placă altcuiva și ce îmi transmite mie o lucrare poate transmite taman pe dos altcuiva. Așa cred eu.
„Arta contemporană are rolul de a te face să-ți pui întrebări, să descoperi răspunsuri. Să te facă să pui în mișcare rotițele din cap, dacă sunt. Să-ți dai jos ochelarii de cal și să vezi mai mult decât pot cuprinde ochii. Nici nu trebuie să spui „îmi place”, „nu-mi place”. Te uiți și gândești. Mai demult, o doamnă, mi-a spus că a văzut la Luvru, în Muzeul de Artă Contemporană, o găină pusă pe un piedestal care deja intrase în stare de putrefacție, ceea ce m-a făcut să-mi doresc mult să vizitez neapărat și eu secția asta când o să ajung pe acolo. La Roma, în Muzeul de Artă Contemporană, printre alte exponate inedite îmi amintesc și de un spălător lung de vase încolăcit pe jos, sau multe tăvi de tablă în care era apă.”, a spus foarte frumos Ionela Lungu, meșter din Humulești, cea care redă prin lut personajele din lumea lui Creangă.
„Arta trebuie sa te impresioneze, sa te surprindă, sa-ti pună mintea și imaginația în mișcare. Nu trebuie sa-ti dea mură în gură și să vezi și gata. Înțeleg că, cu toate contestării și glumele mai inspirate sau nu, a pus în mișcare gândurile multora. Eu, care de peste un am caut la știri informații din Ucraina, am văzut ce poate rămâne dintr-un oraș dacă un nebun sau mai mulți au puterea. Mariupol. M-am gândit că apoi că pietrele spun experiență pământului și tăria lui. Dar nu-s doar pietre, în aspectul lor natural, ci unele au devenit pietre după ce omul a intervenit. Altele sunt pietre-resturi, care arată ce rămâne după intervenția omului… E ok sa avem gânduri când în față e provocarea. Nu știu ce numiți voi artă dar pentru mine e un prilej să mă opresc și să clădesc povești.”, a fost un alt comentariu pozitiv pe care l-am primit la postarea cu labirintul pietrelor din Piața Unirii, de la Mihaela Munteanu, jurnalist.
Am ales să las aici doar reacțiile pozitive, că de negativ a vuit social media suficient. Și încă un comentariu interesant lăsat de un artist al Iașului, Cătălin Huțanu– „îmi aduc aminte de momentul acela în care John Cage, aflat în vârful avangardei vremii (1952), s-a așezat la pian și nu a cântat nimic timp de 4 minute și 33 de secunde… apoi s-a ridicat, a făcut o plecăciune și a fost aplaudat de o sală plină. După concert au apărut mii de păreri care mai de care. Deși nu s-a cântat absolut nici o notă, unii au auzit sunetul interior al inimii, alții sunetul universului , alții ‹‹muzica liniștii››, alții sunetul stelelor etc. Eu sunt de părere că nu trebuia să dea fiecare nu știu câți bani pe un bilet ca să audă toate astea. Spun că e chestionabil faptul că John Cage a luat un onorariu pentru această lucrare artistică. La fel cred și despre autorul ‹‹operei›› din Piața Unirii”.
