O vizită în Castel d’Azzano te face să îndrăgești Italia și din prisma locurilor rurale

                Satul italian n-are nicio legătură cu satul nostru. Bine, de curând, comuna Castel d’Azzano a devenit oraș în acte, însă o plimbare la pas prin localitate n-are cum să nu-ți stârnească un of, gândindu-te la satul nostru cu drumuri cel mult pietruite, fără acces la toate utilitățile etc… Legislația lor are alte criterii în baza cărora se poate schimba statutul unei localități. Nu contează numărul de locuitori atât de mult sau dimensiunea. În cazul de față, am înțeles că a contat istoria Castelului, faptul că e un adevărat obiectiv turistic. Clădirea, de altfel, nu e în totalitate în patrimoniul statului, ci aparține și familiei moștenitoare. Numai că e extrem de bine conservat, ca oricare alt obiectiv din Italia. De altfel, nu cred că există vreun alt stat care să fi păstrat cu atâta grijă moșternirea pe care le-au lăsat-o strămoșii.

               Castel d’Azzano, ca distanță, e situat față de Verona cam cum e Miroslava față de Iași. E un orășel în care trăiesc vreo 12 000 de locuitori (potrivit datelor de pe Wikipedia; numărul era înregistrat la nivelul anului 2011). Ocupațiile locuitorilor de acolo sunt diverse, cam cum se-ntâmplă în mai toate provicinciile italiene. Am aflat că localitatea este o zonă puternic industrializată. Fabrica Bauli este amplasată în Castel d’Azzano. În ultimii ani s-au mai deschis câteva depozite industriale, asta și pentru că localitatea beneficiază de o poziționare excelentă. Nu, nu sunt în „oraș” sau prin preajma caselor, așa cum poate ne gândim că se întâmplă la noi. Totuși, când vine vorba despre dezvoltare și noi construcții, dacă infrastructura de utilități din zonă nu permite respectiva dezvoltare, se amână. Adică nu se construiește ceva și după își dau seama că nu face față canalizarea, de exemplu. Tot la capitolul acesta, iluminatul public, în mare pare, este realizat cu ajutorul energiei solare.

                  Istoria locului e legată de familia conților Nogarola. De altfel, ultimul moștenitor direct al familiei, Antonio Nogarola, a fist primarul comunei între 1871-889. Micuța localitate s-a dezvoltat în jurul reședinței contelui și biserica veche tocmai din secolul al XIV-lea. Interesant e faptul că una dintre biserici (foto jos) acum este proprietatea privată a familiei Dolci, recondiționată în anul 2003. Acum găzduiește petreceri sau tot felul de activități sociale. Se poate vizita, însă doar într-o anumită vineri din lună, într-un interval orar bine stabilit. Nu am reușit să o vizitez, dar e de bifat pentru data viitoare.

              Castel d’Azzano are câteva parcuri imense. De altfel, zona e renumită pentru zonele verzi pe care le deține. Deseori vin aici inclusiv oameni care locuiesc în Verona. Cu câteva zile înainte să ajung eu, primăria tocmai mai inaugurase un parc. În parcuri e liniște și te poți plimba în voie pe alei înguste, printre copaci. Culmea, m-a suprins că nu prea găseai coșuri de gunoi. Cu toate astea, nu era niciun ambalaj sau muc de țigară pe jos. Mulți consideră parcul central drept o mini grădină botanică. În incinta acestuia există și un loc unde ajung animalele pe care oamenii le abandonează din diferite motive (fie că sunt foarte bolnave, fie că nu le mai doresc). Asta face ca locul să fie văzut ca o mică grădină zoo.

         Tot în parc găsești teren de baschet și de fotbal, un loc de joacă pentru copii și multe alei. Așa cum se știe, italienii pun mare accent pe sport. De aceea, deși vorbim de o comună, există mai multe săli și terenuri de sport publice sau private. Atașez două fotografii cu două săli de sport în care am fost pentru că nepotul meu avea meci de baschet. Când a jucat în deplasare, a jucat într-o sală pe care gazdele o consideră veche și urâtă. E din 1986 construită, dar arată impecabil! Are tribune doar pe o parte, o zonă de lounge unde poți servi o cafea sau orice altceva, vestiarele sunt ample și prevăzute cu dușuri. Asta la „țară”. Italienii pun mare accent pe sport, chiar dacă în ultimii ani, nici Italia nu mai înregistrează rezultatele de pe vremuri. Indiferent că vorbim de sportul de masă sau cel de performanță, cert e că există o infrstructură sportivă bine pusă la punct. Am scris despre treaba asta pe Facebook și o prietenă mi-a completat postarea cu faptul că familiile care nu își permit să-și înscrie copiii la un club sportiv (cam la toate se plătește, indiferent că e privat sau de stat) primesc vouchere cu care pot plăti abonamentele copiilor. Astfel, îi încurajează în direcția sportului.

                Dacă vrei să te cazezi în Castel d’Azzano, află că se poate. Ai câteva hoteluri de 4*, foarte faine și cu povești transmise din generație în generație. Să știi că ajungi foarte repede în Verona, nu știu dacă mergi 10 minute cu mașina. Localitatea are un cinematograf unde rulează filme și pe scenă se joacă și teatru.

                 La Castel, adică la sediul primăriei, găsești amplasate câteva sculpturi.

                  În aceeași zonă în care sunt amplasate sculpturile există și o placă pe care sunt trecute numele celor care au fost prinarii comunei de-a lungul anilor. Actualul primar conduce localitatea din 2013. Practic, este ultimul mandat la care are dreptul fără pauză. Numai că legislația îi permite ca după un mandat de pauză să candideze din nou și să revină în funcție.

                  Castel d’Azzano are și o gazetă locală, realizată de primărie și distribuită gratuit cetățenilor. Sigur, la noi ar fi privită ca un mijloc prin care se laudă primarul, dar pentru ei e o sursă de informare. Adică nu li se pare deloc neobișnuit. E distribuită gratuit, ajunge în cutiile poștale ale cetățenilor și are mai multe rubrici- de la administrativ până la rezultatele sportive ale copiilor din localitate ori chiar anunțuri de angajare. Are între16 și 20 de pagini acest ziar local. Tot în acest ziar și inclusiv pe site-ul primăriei se prezintă afacerile locale, mai ales cele de tradiție. Astfel, administrația îi promovează pe întreprinzători.

                 N-are sens să povestesc despre infrastructura rutieră. Nu de alta, dar nu spui că ești „la țară”. Există magazine cu haine, tot felul de buticuri cu dulciuri, ai centre spa, magazine alimentare, restaurante/ pizzerii și cafe-baruri. Sigur, în barurile lor nu există păcănele, așa să ne mai distrăm un pic. Multe dintre aceste pizzerii sunt deschise doar seara, atunci când italienii ies la cină. Acesta-i stilul lor de viață, să iasă să-și bea cafeaua la barul de lângă casă și să mănânce în oraș. De aceea, mulți își amintesc cu groază perioada pandemiei, când efectiv le-a fost dat peste cap tot stilul de viață.

               Ideea e că o plimbare făcută la pas îți arată toate aceste detalii în doar câteva ore. Îți lasă și un oftat mare, căci inevitabil te gândești la cât de în urmă suntem cu multe. Numai că vorbim de lumi și civilizații diferite, de un decalaj care nicicând nu va fi recuperat.