Construit în stil neogotic, în urmă cu 150 de ani, pe la 1880, Castelul de la Miclăușeni, județul Iași, se transformă cu ușurință într-o călătorie într-o lume apusă, pentru fiecare curios care-i trece pragul. „Totul a început cu o poveste de dragoste!”, sunt primele cuvinte cu care ghidul ne introduce în atmosfera de odinioară. Povestea de dragoste face referire la George Sturdza și Maria Ghica, tinerii îndrăgostiți deveniți soț și soție, care, după ce s-au întors din călătoria de un an prin Occident, decid să construiască o reședință a lor, un loc pe care să-l numească „acasă”. Castelul este o veritabilă bijuterie arhitecturală, în care regăsim accente de inspirație franceză, germană și austriacă. Douăzeci și patru de ani s-a lucrat la construcție. Meșteri de peste tot din Europa au fost aduși la Miclăușeni pentru a-și pune la bătaie întreaga priceperea.

 

Castelul Sturdza de la Miclăușeni, văzut din lateral, în plin anotimp de primăvară
Castelul Sturdza de la Miclăușeni, vedere din față, vara

Cum arată Castelul de la Miclăușeni

                        Pereții castelului păstrează vie pictura originală. Mai bine zis, urme rămase din această operă de artă realizată de însăși Maria Sturdza, artistul familiei. A învățat să picteze la malul mării Egee, tatăl ei fiind guvernator în Turcia. De aici și explicația influențelor orientale din picturi. A avut dorința de a-și pune amprenta asupra castelului și vreme de zece ani a pictat pereții interiori. Autentice sunt și sobele din castel. Lucrătura la rang de măiestrie este ușor de observat chiar și pentru cel mai necunscător ochi. Aceeași splendidă lucrătură se evidențiză și pe placa de parchet pe care suntem invitați să o admirăm. În unele încăperi din castel, parchetul și tavanul erau în oglindă. Asta înseamnă că decorul și simbolistica de pe plăcile de parchet erau redate întocmai pe tavanul amplu și înalt. Trompe- l’oeil, tehnica folosită pentru pictarea tavanului este întâlnită și la Vatican și pare că îți înșeală privirea, fiind ușor în relief. E o veche tehnică folosită de greci și romani, mult evidențiată în picturile murale din perioada Renașterii.

Holul de la parterul Castelului. Se remarcă urmele picturii originale și tavanul pictat
La etajul Castelului, pereții pot fi și mai bine observați, în întregime

 

                            Ascuns într-o piesă de mobilier veche e lavoarul, un vas de porțelan pictat și o oliță de noapte. În tonuri de roz, presupunerea e că a aparținut doamnei. Răsfoim revista de modă Gentlewoman. E interesant să observi cum doamnele din înalta societate de atunci își achiziționau rochiile prin comandă, de la distanță. Dovadă e talonul de comandă din interiorul revistei. Notai numărul modelului de rochie, îți treceai dimensiunile și așteptai. Nu știm cât timp dura până ajungea un astfel de colet, însă simplul fapt de a afla despre cum funcționau lucrurile în urmă cu mai bine de un secol mi se pare fascinant.

Sus- placă de parchet originală Lateral- una dintre sobele din Castel; piesă autentică Jos- lavoarul și olița de noapte
Revista Gentlewoman

                     

                          Întreg periplul prin saloanele castelului dezvăluie o lume despre care am citit în cărțile de istorie, cu personaje remarcabile și întâmplări care mai de care mai incitante… dacă închidem ochii, ne putem imagina seratele de la castel. De altfel, la etaj, ghidul ne invită să ascultăm ecourile unui vals, la un pick-up expus pe hol. Nu-i din acele vremuri, însă decorul, istorisirile și atmosfera devin ademenitoare pentru orice suflet boem… Atât Maria, cât și George Sturdza au avut câte un birou propriu. Numai biroul Mariei era prevăzut cu o ușă laterală. Maria o folosea ori de câte ori trebuia să ajungă în birou și nu voia să-și deranjeze soțul din întâlnirile pe care acesta le avea și la care soția nu era invitată. „Nu se deranjau inutil. Se vedeau când era nevoie și necesar”, subliniază ghidul, pe un ton hazliu. Maria folosea deseori biroul înainte de cină. Se retrăgea și citea cam o oră. În vremuri în care informația nu circula cu ușurința cu care se întâmplă în prezent, a citi înainte de cină era și un motiv bun pentru a găsi subiecte de discuție în timpul mesei. Dormitoarele erau orientate spre nord, pentru a putea fi luminate natural și uniform pe tot parcursul zilei. Se considera că așa, energia bună inundă încăperile.

Holul de la etaj al Castelului
Salonul în care erau primiți oaspeții. Birourile soților Sturdza sunt situate în partea dinspre ușă, lateral stânga-dreapta

                   Partea întunecată a Castelului de la Miclăușeni datează din perioada războaielor mondiale și a comunismului. În primul Război Mondial, castelul a servit drept spital pentru răniții de război. Maria și Ecaterina Sturdza au fost inspirate de vara Olga Sturdza, o figură emblematică pentru orfanii războiului, o personalitate remarcabilă prea puțin cunoscută și promovată în paginile istoriei României de la începutul secolului al XX-lea.

Povestea Ecaterinei Sturdza, moștenitoarea castelului

                       George și Maria Sturdza au avut un singur copil, o fiică. Au numit-o Ecaterina. Ajunsă la vremea măritișului, ales i-a fost Șerban Cantacuzino, un prinț bogat, dintr-o familie nobilă extrem de respectată. Numai că fericirea a fost de scurtă durată pentru Ecaterina Sturdza. Prințul Cantacuzino a fost de timpuriu răpus de o boală incurabilă. Astfel, Ecaterina s-a văzut singură pe lume… s-a întors la Miclăușeni, a luat în primire castelul pe care l-a moștenit și și-a dedicat întreaga viață monahiei și actelor de caritate. Invazia rușilor din al doilea Război Mondial a găsit-o pe Ecaterina singură, la castel. N-a reușit să salveze multe bunuri, dar s-a salvat pe ea. Norocul a fost că rușii doar au ocupat castelul, nu l-au bombardat. În schimb, au furat tot ce au putut, de la icone la candelabre, piese de mobilier, cărți, manuscrise.

                                           După ce s-a retras armata sovietică, țăranii au prăduit și ei tot ce a mai rămas. Asta e explicația pentru bunurile care încă se mai întorc la castel, sub formă de donații din partea localnicilor. Ecaterina a văzut distrusă toată munca părinților. Dar nu asta era marea ei durere. Nici faptul că nu avea moștenitori nu era marea ei durere. Pe Ecaterina o durea faptul că regimul comunist punea stăpânire pe România. Știa că-i va veni rândul, așa cum le venise și altor familii nobile… A luat decizia de a dona Bisericii și castelul, și întreg domeniul. Ba mai mult, a spus să construiască o mănăstire cât mai repede. A considerat că măcar așa, comuniștii vor găsi un lăcaș de cult. Primește girul, biserica este ridicată și populată cu măicuțe. Vin comuniștii. Castelul e ocupat și transformat în depozit de grâne.

                       Privit din exterior, Castelul de la Miclăușeni bucură vizitatorul. Analizat din interior, lasă o urmă de tristețe și câteva semne de întrebare. Vreme de vreo șapte ani, ghidul a tot spus oaspeților că locul va intra într-un amplu proces de restaurare. S-a oprit din optmismul de a răspândi vestea în momentul în care au început să se întoarcă vizitatorii care regăseau castelul la fel de prăfuit. De data aceasta, se pare că s-au găsit fonduri externe și castelul urmează să treacă printr-un lung proces restaurator, care va dura zece ani. În plus, în curând, va fi deschisă și crama castelului, un loc în care nu neapărat că vom vedea tot felul de băuturi fine, ci vom putea servi masa la castel, într-o atmosferă de basm cu care putem face cunoștință an de an, prin Călătoria la 1900, evenimentul pe care Castelul de la Miclăușeni îl găzduiește an de an, la fiecare început de septembrie.

Castelul Strurdza, foto panoramic, partea din spate

 

În lateral, sunt crenguțele pe care vizitatorii și-au trecut dorințele la un final de an

Author