Nu mai e niciun secret că-mi plac poveștile. Și-mi place să văd dincolo de terenul de tenis ori altul. Vreau să surprind emoția și, atât cât pot eu să o relatez în scris, o fac cu tot dragul. După turneele de tenis de la Iași și Cluj, am vrut să trăiesc și experiența Țiriac Open, turneul ATP250 de la București. Și am avut șansa să fac asta și datorită prietenilor și colaboratorilor mei de la Prăjitoria Maison du Café (aici puteți vedea ce sortimente de cafea au- www.maisonducafe.ro ).

Sportul unește oamenii și naște prietenii nebănuite. Iar mie mi s-a confirmat treaba asta din plin acum, la București. Primul om pe care l-am văzut pe poarta turneului Țiriac Open au fost Cătălin și fiica sa, Maria, din București. Pe scurt: ne-am văzut prima dată la Transylvania Open, unde am schimbat doar câteva vorbe. Nu ne-am dat numerele de telefon, iar ei nu au social media. Și uite că ne-am văzut întâmplător la Țiriac Open. Sau o fi și mâna destinului și a lui Dumnezeu, că doar Cătălin e preot și e și mai aproape de Domnul. A urmat o săptămână minunată în compania lor, dar și a altor oameni descoperiți pur întâmplător.

David Lucheniuc și emoția copilului de mingi

V-ați gândit vreodată ce e în sufletul unui copil de mingi la un turneu ATP? E multă speranță, gândul că într-o bună zi va fi el pe teren, jucând, și mai ales e acea mulțumire că îi ajută pe jucători cu mingile și prosopul.

L-am cunoscut pe David Lucheniuc, un copil de 10 ani, care face tenis de 5 ani. De 3 ani s-a axat pe performanță și joacă deja la categoria 12 ani FRT.L-am întrebat cum e să fie copil de mingi și mi-a răspuns că e frumos. N-a avut emoții decât la primul meci, însă apoi, totul a decurs bine.

Să ne înțelegem… în timpul unui turneu, programul acestor copii începe pe la 6-7 dimineața și se termină pe la 20-21. Dar ei nu resimt oboseala. Se gândesc doar că va veni ziua în care vor fi ca jucătorii de pe teren și își vor aduce aminte de timpurile în care au fost copii de mingi.

„Este un lucru frumos să fiu copil de mingi, mai ales că pot să văd jucătorii de aproape, pot să le dau mingile și prosoapele. N-am avut deloc emoții. De fapt, da, prima dată. Dar apoi, nu. Toată săptămâna m-am trezit pe la ora 6 dimineața. Apoi, plecam de acasă pe la 7- 7.30. Trebuia să o lăsăm pe sora mea la grădiniță. După, veneam direct la terenuri. La 11 începeau meciurile. Dar nu a fost deloc obositor!”, mi-a explicat DAVID LUCHENIUC.

Știind deja că face tenis la profesioniști, l-am întrebat cum e să fie pe teren. Cu toate că a zis că e plăcut, e un pic deranjat de faptul că se enervează de prea multe ori. Îl supără mingile pierdute și se enervează. Asta îl face să nu se concentreze suficient pe următoarele mingi…

„E un sentiment plăcut să fiu pe teren, să joc, cu toate că uneori mă enervez. Deși joc foarte bine, pierd din cauza nervilor și supărărilor pentru că mă concentrez pe un punct care s-a dus deja, în loc să mă concentrez pe punctul care trebuie, care urmează. Nu știu de unde am supărările. Cred ca vin de la faptul că mi-e frică să nu greșesc, vreau mereu să fac perfect și mă supăr dacă nu îmi iese din prima. Vreau să-mi iasă foarte rapid!”, mi-a spus DAVID.

Evident că l-am întrebat când se vede jucând la aici, la București, la #ȚiriacOpenATP250. A spus că pe la 20 de ani. Sau, cine știe, poate mai devreme, dacă începe pe la 16 ani, ca jucătoarea americană Coco Gauff.

„Când mă văd jucând aici, la București? Aș vrea pe la 20 de ani. Doar că… dacă încep la 16 ani, pot să ajung ca Gauff, care a început și ea la 16 ani și acum e pe locul 4 mondial, după ce a fost și pe locul 2!”, a încheiat David Lucheniuc.

Maria Gutuie, adolescenta care știe pe de rost detalii despre jucători și a creat și o carte care o ajută la acest exercițiu

Maria are 14 ani, face tenis de plăcere de la 10 ani și e super pasionată de sportul alb. Pe Maria, așa cum am spus mai sus, am cunoscut-o prima dată la Cluj, la Transylvania Open, și am revăzut-o neașteptat la turneul de la București.

Dacă îi spui Mariei un nume de jucătoare sau jucător de tenis din top 100, te va uimi cu informațiile pe care le știe despre ei: data nașterii, țara din care provin, racheta cu care joacă și echipamentul pe care îl poartă. Mi-a explicat că acest exercițiu de memorie l-a luat drept o manieră care să-i fie utilă și la școală, mai ales la istorie.

Simona Halep e cea care a inspirat-o să aleagă tenisul și să facă o pasiune din acest sport. Merge inclusiv la turneele din țară, ca spectator. I se pare un vis împlinit să vadă live jucătorii pe care îi urmărește la tv. Iar treaba asta i-a adus deja multe amintiri. Cele mai dragi sunt legate de un turneu de la București și Open-ul WTA de la Iași:

„După finala de dublu de anul trecut de la turneul feminin de la București, am stat de vorbă cu Carole Monnet. Aceasta mi-a dat trofeul să îl țin și chiar să îmi fac o poză cu el. Apoi, o altă amintire e tot de anul trecut, de la un meci întrerupt din cauza ploii, la turneul de la Iași. Ne-am adăpostit într-un cort și acolo a venit Alexandra Dulgheru. Am stat de vorbă cu ea. Întâlnirea mi-a dat încredere mai multă în mine și m-a făcut să-mi placă și mai mult tenisul!”, a explicat Maria.

Numai că povestea Mariei e și mai și. Are ceva și mai inedit. O carte sau un fel de manual, creat de ea, cu întrebări specifice, care o ajută să rețină și mai ușor toate detaliile despre jucători. În plus, mi-a arătat ceva în premieră, ceva despre care știu doar părinții ei: hârtiile pe care e un scris de mână nu sunt hârtii oarecare, e un test pe care ea și l-a dat. A scris 500 de nume de jucători și jucătoare, din memorie. Cu multe detalii.

Șapca cu o poveste legată de Iași, prin deținătorul ei

Cum stăteam eu în tribune așa, liniștită, la finalul meciului câștigat de perechea M. Copil- L. Preda, hop! N-am să dau numele deținătorului, dar spun doar atât: am aflat că e e o persoană care e din Suceava, dar care a făcut liceul în Iași. Generația ’78. La CFR. Și că… a făcut baschet. În Iași. E în București de mulți ani. Are un copil care face tenis, un copil care, la Țiriac Open e copil de mingi. Da, așa am ajuns la David, despre care am scris mai sus.

Am povestit multe. Ca și cum ne știam de multă vreme. Pasiunea pentru sport e tare neprevazută. Ajungi să cunoști tot felul de persoane, povești care mai de care. Șapca din imagine e plină cu semnăturile tenismenilor de la Țiriac Open 2025. E o amintire care va dăinui mult timp de acum înainte.

Euforia oamenilor din tribune e fantastică. Fiecare punct se trăiește cu o intensitate greu de explicat în cuvinte.

Agenda din tribune: istoria unor decenii de pasiune pentru sport și un om cu părul cărunt, extraordinar, care a spus că nu numele lui e important, ci pasiunea

Să vă spun povestea acestei agende cu autografe și a acestor mâini peste care au trecut suficient de mulți ani… Domnul Gheorghe, că așa îi voi spune, întrucât din prea multă modestie a zis că sunt alții mai importanți decât el pentru interviuri, a fost profesor la UMF, în Oradea. Pensionar de vreo 12 ani, în prezent.

Are acasă o colecție întreagă de timbre și de autografe colecționate de la sportivi din toate sporturile. Asta e o mică agendă. Colecția impresionantă e acasă, unde mereu completează cu noi materiale.

„Știi ce e cel mai important decât semnăturile? Acele 5 minute pe care pot să le am la dispoziție cu cel de la care iau autograful!”, așa mi-a zis dl. Gheorghe, care spune despre el că e „un mic colecționar”.

Oh, și cât înțeleg treaba asta…

Am vorbit despre cum a fost în tribunele de la Progresul, la meciurile de Cupa Davis din vremea lui Țiriac și a lui Năstase. Subiectul m-a făcut să îi spun că am citit cartea „Ar fi fost prea frumos”. Evident că o știa. Și așa am discutat despre subiectul cărții…

Apoi, mi-a zis că are de la Ilie Năstase multe autografe. Chiar în urmă cu vreo 2 ani a reușit să îl prindă preț de câteva minute. Avea la el o fotografie cu ei doi, semnată și datată din 1972!!! Are un of, îi lipsește semnătura lui Ion Țiriac de pe mai multe materiale. Speră că va reuși treaba asta acum, la Țiriac Open.

Mi-a povestit cum s-a văzut zilele astea cu Mihai Covaliu. Motivul? Colecția de timbre pe care COSR a lansat-o și pe care, evident, nu a ratat-o. Am vorbit un pic și despre Iași. Despre legatura sa cu orașul Iași. Soția a fost medic pediatru. El, deși a avut propunerea să vină să pună bazele unei ramuri a medicinei la Iași, a ales Oradea.