Emoția dintr-o cafea

Emoția dintr-o cafea

 

            Câte povești nu au început cu „ne vedem la o cafea?” și câte trăiri n-au fost notate la o cafea? Scriind un text despre tabieturile dintr-o ceașcă de cafea pentru prietenii de la Maison du Cafe (despre care am scris aici), mi s-a părut oportun să creionez și aici, cu ochi personal, povestea cu întâlnirea cu prima ceașcă de cafea, fără să intru în detalii de gusturi, arome și stilurile de a servi cafeaua în diferite colțuri ale lumii.

                    Nu-mi amintesc când am băut prima gură de cafea. Sigur că eram mică și probabil am încercat și eu să gust, din curiozitate, așa cum face orice copil mic. Iar dacă e să mă gândesc la persoana care mi-ar fi putut da să gust cafea de mică, aceea sigur ar fi fost mamaia (aici găsiți cuvintele despre ea). Și spun asta dintr-un simplu motiv: deja pensionară fiind, avea tot timpul din lume ca să stea cu mine. Acum, depănând întâmplări și evenimente din cutia cu amintiri, cred că multă vreme am fugit de cafea din cauză că, la un moment dat, pe la 3-4 ani cred, am vărsat pe mine un ibric cu cafea proaspăt făcută, fierbinte. M-am opărit, cum se spune popular, însă n-am rămas cu niciun semn pe mână sau pe picior, pesemne că mamaia sau mama avusese grijă să facă ceea ce trebuie la timp. A fost rațiunea pentru care mult timp nu m-am mai apropiat de aragaz. Cumva, se explică vorba cu „te frigi o dată, nu-ți mai trebuie a doua oară”.

                Mamaia obișnuia să bea cafeaua cu grijă, chiar dacă era singură sau avea musafiri. O pregătea atent și mereu considera cafeaua ca nefiind bună dacă nu avea „spumă” deasupra. Cumva, ca să fie plină de savoare și gust, să fie veritabilă, „spuma” de deasupra era dovada unei cafele reușite. Apoi, îmi amintesc cum, cu la fel de multă grijă, învârtea ceașca de câteva ori pentru ca zațul să se prindă de pereții ceștii și apoi o punea cu gura în jos, la scurs și uscat, după care chipurile citea viitorul. Era amuzant, n-am înțeles niciodată după ce-și dă seama de astfel de nimicuri, cum n-am înțeles niciodată nici cum stă treaba cu liniile din palmă care ți-ar vesti norocul și sorocul. Apoi, cafeaua a devenit motiv de vizită. O chemai pe vecina la cafea, te duceai la vecina la cafea. Evident că scoteai cele mai bune cești de cafea (mama și acum are vreo două seturi pentru musafiri), iar asta nu neapărat din aroganță și epatare, ci dintr-un respect pe care-l acorzi celui care-ți calcă pragul și pășește în intimitatea ta. E oarecum la fel ca atunci când ne dichisim pentru că avem musafiri (am scris despre subiect aici: ). Mică fiind, zăboveam prin preajma doamnelor și trăgeam cu urechea, deși nu cred că înțelegeam prea multe. Cafeaua era un prilej de a sta la povești, prin care creai o atmosferă aparte… mereu, lângă cafeaua adusă întotdeauna pe o tavă din argint, era așezat un fursec, un pahar cu apă și dulceață sau ciocolată. Ehe, alte vremuri… sigur, azi, doar prietena Laura  mai are astfel de „apucături” fie acasă la ea, fie la The Mirror Academy, păstrând cu oarecare autenticitate aceste obiceiuri rafinate pe care tindem să le pierdem. Sau poate că, de fapt, pandemia ne-a îndemnat să revenim tocmai la aceste obiceiuri „fade”, depășite de ideea de „a fi la modă” și ne-au făcut să ne readucem aminte cum se poate trăi ca în oraș chiar și în propria casă.

 

                 Adevărata prietenie cu cafeaua a început prin liceu, motiv de chiul în masă sau în „bisericuțe”. Nu mai conta că o serveai pe o bordură, dintr-un pahar de plastic sau la Time Out, Corso sau, mai târziu, la Arte Cafe (unde era un miraj dintr-o altă lume, încă păstrat și acum în incinta muzeului Kogălniceanu. De fapt, am aflat că acea încăpere a fost sufrageria lui Kogălniceanu… nici nu vreau să-mi imaginez câte secrete cunosc acei pereți, cum s-a pus țara la cale și ce nume grele s-au perindat sub acoperișul din strada Mihail Kogăliceanu…!). Important era să fii cu prietenii tăi, să râzi, să te simți bine. Deci, da, cafeaua era prilej de socializare. Atunci, sigur că nu știai să faci diferența între o cafea bună sau mai slabă calitativ, dar nici nu mai conta din moment ce timpul trecea cu mai mult patos. Cred că azi, mai mult gustul te ademenește decât tabietul în sine, așa că nici nu mai contează locația aleasă dacă ai compania care trebuie.

                 Și, totuși, câte se pot întâmpla la cafea? În facultate, de exemplu, aproape că nu era zi în care să nu poposim la vreo cafenea doar pentru a trece timpul. Fie că era o pauză, fie că era pur și simplu for fun, cafeaua devenise must. Și cu fiecare zi care trecea, de la o cafea pe zi, în timp, s-a ajuns și la 5… Tot atunci s-a format și obiceiul ca la prima oră a dimineții, în timp ce răsfoiesc presa, să beau o cafea. Apoi, a venit perioada cafenelei preferate, cu atât de multe amintiri, unde era ca un ritual să-mi beau cafeaua dimineața, chiar dacă trebuia să fug pentru câteva zeci de minute de la birou… De-abia apoi începea ziua cu adevărat.

                Emoția dintr-o ceașcă de cafea se traduce prin priceperea cu care barista reușește să creeze o poveste într-o licoare neagră, amăruie, servită scurtă, fără lapte și cu zahăr. Nu știu dacă azi mai poți sta în liniște, doar cu o ceașcă de cafea în față, fără să scrollezi pe rețelele de socializare. Să fii tu și gândurile tale. Adică să iei decizii, să rememorezi întâmplări, să te bucuri de ideea de a fi tu cu tine, adică să-ți dai ție întâlnire cu tine. Atribuim cafeaua fie ca pe un energizant menit să ne trezească dimineața, fie ca pe un simplu obicei, dar de câte ori ni s-a întâmplat să stăm efectiv să observăm ce e în jur, fără gadget-uri, fără nimeni, doar să simțim din plin bucuria că ne-am invitat la cafea? Neprevăzutul începe cu o cafea bună sau… nebună, depinde de context, căci acum îmi vine-n minte și probabilitatea că inclusiv îi poți speria pe unii la cafea, indiferent că vorbim despre friendly sau business coffee meeting-uri.

                Am crezut că la cafea nu voi putea renunța niciodată. Totuși, anul trecut, după ce medicii mi-au spus că punem pe hold consumul de cafea, inevitabilul s-a produs și am reușit să nu mai consum cafea. Și n-am fost nici mai lipsită de energie, nici mai fără chef, ci eram fix la fel până înt-o zi în care mi-am făcut din nou curaj și am băut o cafea. Și la doar o cafea pe zi am reușit să mă stabilizez. Totul din grijă pentru sănătatea mea. Într-adevăr, la necaz, există o „mână invizibilă” care-ți dă curaj să faci ceea ce nu credeai vreodată să faci… ce bine ar fi să acționeze acea mână invizibilă și la bine!