Regizorul Florin Kevorkian, despre iubire, Armenia și tineri: „Pieptul meu e numai sânge, iar inima mea explodează la fiecare respirație, la fiecare nou proiect pe care îl fac!”(I)

Regizorul Florin Kevorkian, despre iubire, Armenia și tineri: „Pieptul meu e numai sânge, iar inima mea explodează la fiecare respirație, la fiecare nou proiect pe care îl fac!”(I)

 

„Uitându-mă în urmă, eu mi-am sacrificat iubirea ca să pot să joc, ca să pot să scriu, ca să pot să fac film. Pentru asta, pieptul meu e numai sânge, iar inima mea explodează la fiecare respirație, la fiecare nou proiect pe care îl fac.”

 

                     Florin Kevorkian și-a fixat ca sursă de inspirație pentru lung metrajele sale, dincolo de credință și iubire, viața comunităților autohtone, pe care regizorul de sânge armean le-a topit în sufletul său și le-a recreat într-o formă accesibilă pentru cât mai mulți oameni. Aceste elemente devin principalul motor de promovare al tradițiilor și obiceiurilor strămoșești ale tuturor comunităților, despre care acesta, a dezvoltat variate subiecte. Florin Kevorkian– un om complex- actor, scenarist, regizor, casting director și lector universitar doctor la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, personalitate marcantă a lumii cinematografice românești, realizează peliculele cu scopul de a scoate în lumină istoria comunității armene prin prismă afectivă, reușind să capteze atenția publicului printr-un cumul de emoții atât estetice, cât mai ales, profund omenești. Descoperim împreună o fire deschisă laturii interculturale, aș spune eu, un artist ce abordează în filmele regizate temele actuale ale societății contemporane, dând, astfel, sens evenimentelor din trecut. Ne evocă o poveste despre viața unei comunități care a răzbit de-a lungul timpului, în ciuda vremurilor grele născute din sânge și durere, reușind să-și păstreze într-o formă autentică patrimoniul cultural, religios și emoțional.

Ștefana Agop, revista InSociety: Cheia succesului este în mâinile noastre. O carieră încununată de distincții diverse la Festivalul de film Șapte Arte, la care ai muncit zi de zi adăugând câte o cărămidă și, iată că, încetul cu încetul, zidul vieții capătă contur atât în domeniul cinematografiei cât și al teatrului. Vreau să trecem frontierele profesionale și mi-aș dori să-mi transpui povestea ta, cum ești ca om și ce te definește?

Florin Kevorkian: Mă definește puterea de a iubi și de a o lua mereu de la capăt, încăpățânarea sau voința după cum vrei să o numești, că e pozitivă sau negativă, de a-mi duce la capăt proiectele. La un moment dat, atunci când am dat scenariul, mi-au dat un nume de cod, nu știu cum le-a venit lor în cap, dar mi-au spus Manole, și apoi mi-am dat seama că se potrivește foarte mult cu viața mea, pentru că meșterul pentru arta lui își sacrifică iubirea la baza creației lui sta drept temelie Ana, soția lui. Nu pot să lucrez relaxat în scaun și să spun de acolo lucruri, poate că de asta și studenții mei mă admiră. Și mă refer la ei ca la un reper de învățare. În acest periplu pe care eu l-am făcut pentru filmele mele între Suceava, Iași și Tulcea, cu o ușoară trecere prin Botoșani, eu, de fapt, mi-am atins viața. În Suceava, pentru că acolo este locul în care s-a născut filmul, în Iași pentru tot ce a însemnat acel oraș pentru mine și pentru iubirea mea, și pentru viața mea, această moarte și renaștere. Tot în Iași, mașina mea s-a făcut praf, într-o viteză de 5 km la oră, mi s-a rupt un subansamblu care, de obicei, se rupe la marile accidente și mi s-a spus că „era atât de uzat că încât dacă vi s-ar fi stricat la o viteză de 60 km la oră, v-ați fi răsturnat sau vă dădeați peste cap”. Iar în Tulcea este locul în care se va naște următorul film și deja am găsit subiectul. Un film care evocă starea mea de spirit este „Ultimul Act”, în regia lui Kenneth Branagh, și relatează ultima parte a vieții lui Shakespeare din clipa în care i-a ars teatrul în timpul unei reprezentații cu Henric al VIII-lea, din cauza unui foc greșit tras de un tun. Din acea clipă, el nu a mai creat, afirmând că viața lui s-a năruit. La un moment dat se prezintă un boier care îl șicanează și încearcă să îl umilească, clipă în care, cel mai mare scriitor al epocii îl privește pe rivalul său în ochi și îi spune: „Dragă domnule, te tot legi de mine continuu și uiți că în ultimii ani am făcut atâtea piese (și a spus vreo 160 de piese) care au avut ca public de vreo douăzeci de ori populația Londrei și că toate aceste lucruri, eu le-am făcut cu creierul meu și cu sufletul meu și a însemnat un bine pentru toți oamenii care au văzut aceste piese și s-au lăsat transformați de ele. Și eu voi însemna pentru istorie ceea ce tu nu vei însemna niciodată, iar nevasta mea, pe care tu o numești incultă, îți spun că este mai valoroasă decât tine prin felul ei de a fi”. La Iași, dacă ar fi să se nască o poveste, un subiect de film, ar trebui să fac exact aceeași perioadă de pregătire și de documentare, dar pot spune că sunt elemente armenești extraordinare, de un mare rafinament și de o limpede valoare, incluzându-l în asta pe un om extraordinar, care este un mare profesor și un mare suflet și este prof. univ. dr. Maricel Agop. Sunt absolut surprins de firea sa deschisă și îmi doresc mult să particip la o lecție ținută de dânsul studenților săi.

Ș.A.: O activitate culturală bogată, împărțită în egală măsură între lumea cinematografică și scena teatrelor naționale. Îmi stârnești curiozitatea și aș vrea să știu cum ai reușit să faci performanță în ambele domenii, reușind să transmiți emoții atât din postura de actor, cât și din cea de scenarist și regizor?

Florin Kevorkian: În toate aceste domenii există un fond comun: sufletul omenesc. Îi mulțumesc bunului Dumnezeu că pot să jonglez între ele și, începând cu actoria care este transmiterea emoțională către public, continuând cu scenariul care este transmiterea informației, a gândului și a emoției prin scris, prin cuvânt și apoi cu regia care înseamnă un cumul al primelor două, toate sunt în posibilitatea de a fi create printr-un casting adecvat în clipa în care îți găsești actorii care să îți transmită exact mesajul cinematografic. Ca profesor, nu fac altceva decât să creez o platformă, o pepinieră a actorilor pentru filmele pe care eu si colegii mei regizori le produc. Este foarte frumos atunci când poți să corelezi toate aceste meserii și arte, în același timp, sau în timpi alternativi.

Ș.A.: Un parcurs academic impresionant, marcat de participări numeroase la festivaluri internaționale de film și teatru. Poți să spui, te rog, în urma studiilor absolvite, atât a celor de licență și master, cât și a celor de doctorat, care au fost preocupările tale academice și cum ai reușit să atingi performanța?

Florin Kevorkian: Nu știu dacă am atins performanța. Dacă am atins-o, este sub un semn dumnezeiesc, fiindcă eu consider că performanță este vizibilă în domeniile în care lucrezi doar în momentul în care poți să transmiți către studenți sau oameni emoții, iar legile de transmitere a sentimentelor poți să încerci să le emiți, să le clarifici, dar sunt mai mult în partea lui Dumnezeu, tu mai mult le simți. Astfel, este un echilibru fantastic între logică și sentiment.

Ș.A.: Parcursul profesional pe care l-ai urmat spune ceva despre tine și am observat că te-ai format în jurul generațiilor de aur, reprezentate de prof. Horațiu Mălăele și prof. univ. Mircea Albulescu, oameni de valoare care au sedimentat ceva în sufletul tău ca regizor, atât profesional, cât și personal prin șlefuirea caracterului. Cum a fost elevul și tânărul student de ieri, cum este actorul și regizorul de astăzi?

Florin Kevorkian: În procesul pedagogic este foarte important, la un moment dat, ca profesorul care îți dă principiile de lucru să fie, în același timp, extrem de activ în domeniile lucrate, ca elevul să știe că este racordat practic la principiile exemplificate. Profesorii mei, din fericire, erau mari actori și au rămas mari actori, chiar dacă Mircea Albulescu s-a stins. Profesorii mei, și aici nu mă refer numai la cei doi mari actori enumerați mai sus, ci la toți profesorii mei ce mi-au marcat și mi-au modelat modul de a gândi, de a simți și de a acționa. Profesorii mei sunt foarte, foarte, foarte mulți, unii care au acționat asupra mea nemijlocit, iar alții, prin intermediul cărților și al filmelor pe care mi le-au dăruit mie și lumii intregi. Profesorii mei au fost Hemingway, Cehov, Gogol, Turgheniev, Esenin, Evtushenko, și cei mai mari Dostoievski și Tolstoi; profesorii mei au fost britanici, francezi, italieni, americani și nu am să înșir aici toți scriitorii, nuveliștii, poeții, toți marii compozitori de muzică din trecut și din prezent. Nu am să trec toată pleiadă care mi-a marcat viața în meseriile mele directe; dar nu pot să trec peste dl. Cătălin Naum, dl. Dinu Manolache, dl. Emil Hossu, dna. Catrinel Dumitrescu, peste Geo Saizescu, Ion Tobosaru, Ileana Berlogea, Valentin Dimitriu, Szoby Czeh, Florin Mihăilescu, Elisabeta Bostan, Laurențiu Damian, Lucian Pricop, Alex Jitea și mulți, mulți, mulți alții…ca să nu mai vorbesc despre studenții mei care devin profesori, căci cursurile mele cu ei sunt mereu interactive. Toți m-au învățat principii general valabile care mi-au rămas de atunci și până acum, și alte concepte care s-au șlefuit în timp prin cărțile pe care le-am citit, prin filmele sau piesele de teatru văzute. Fiecare om e un diamant și fiecare clipă de viață îi mai atinge o fațetă, fiecare durere îi mai arde o cicatrice, fiecare despărțire de o iubire îi mai frânge o parte din suflet și fiecare altă iubire, nouă și frumoasă îi umple golul și îi dă strălucire.

Ș.A.: Ai creat în jurul tău un hub cultural, ai șlefuit diamante, ai transmis emoții prin scenele de teatru și peliculele realizate, ai oferit sfaturi prietenilor și te-ai mobilizat în vederea conturării unei cariere demne de invidiat. Aflându-ne într-un spațiu deschis cunoașterii, cum poate un tânăr să își descopere abilitățile și chemarea?

Florin Kevorkian: Poate, orice se poate în lumea asta și limita e cerul. În artă însă, poate, cu condiția de a învăța continuu și constant de la profesorii lui și dacă îi ascultă nu cu liniște și așa, cuminte, în bancă, ci ascultă activ, și dacă nu înțelege, adresează întrebări și crează și probleme dacă e nevoie, și apoi să aibă curajul de a risca. Să riște ca să își găsească drumul, nu să stea cuminte; în arta nu înveți abilități, ci înveți să fii inovativ. Să riște și să iubească, un om care nu iubește este un om sec, este un om neimportant pentru că se așează comod în viață în loc să năzuiască, un om fără vise e un om năruit.

Ș.A.: Epoca contemporană este dedicată rapidității informaționale, a gradului ridicat de tehnologizare, a digitalizării exagerate axate pe rețelele de socializare. Un spațiu virtual, confortabil, în care se creează relații de prietenie fictive, în care contactul dintre persoane este superficial, limitat, aproape inexistent. Se creează o dependență de „perfecțiunea” online în care latura umană, sensibilă este vizibilă din ce în ce mai rar. Aș vrea să te întreb care este secretul menținerii stării de echilibru între viața personală și profesională în mediul online, reușind în egală măsură să te conectezi cu oamenii din mediul virtual și să transmiți emoții pozitive, reușind să îi atragi în universul tău?

Florin Kevorkian: Sincer să fiu, eu aș desființa spațiul virtual, deși el are într-adevăr o putere informațională de netăgăduit. Rapiditatea și necesitatea lui în lumea noastră este absolut limpede, dar dacă oamenii se rup de viață și ajung să considere mediul online ca fiind mai important decât trăirile nemijlocite, atunci trăim într-o mare eroare. Oamenii trebuie să aibă puterea de a încerca singuri viața reală, de a încerca să iubești palpabil, de a încerca să trăiești realmente, indiferent de deznodământ.

Ș.A.: Asul tău din mânecă este reprezentat de latura spirituală și de credința nemărginită în forțele proprii. Ești un model de urmat datorită atingerii cu succes a obiectivelor personale și profesionale. În acest context, ți-aș sugera să te adresezi tinerilor care se află într-o continuă căutare a sensului lor în viață, carieră, definirea și stabilirea principiilor sănătoase și funcționale. Ce gând le-ai transmite acestora?

Florin Kevorkian: Tinerilor le spun să-și însușească frumusețea morală și năzuința de a iubi adevărat, riscând totul pentru acea iubire. Le doresc să învețe despre ei înșiși, despre lumea în care trăiesc, pentru că asta este o valoare indiscutabilă. Le doresc să își găsească propriul drum, având curajul dincolo de lupta de a-și asuma riscuri conform datelor dobândite până la acel moment de cumpănă. Viața este frumoasă dacă o trăiești din plin. Dacă o trăiești în scheme și în liniște, în echilibru aparent, este ca și cum ai trăi cu o mască pe față, e ca și cum ai vedea natura dintr-o vitrine. Așadar, copii, aveți curajul să trăiți din plin, căci, în orice rău e un bun, și-n orice bun există și un rău, c-așa e lumea, într-un continuu și fascintant echilibru. De am trăi toți în fericire, cum am mai deosebi fericirea maximă față de una constantă? Și-atunci ele coexistă; dar niciuna nu e veșnică, nicio fericire nu este eternă cum nici un eșec nu este sortit eternității. Doar noi, suntem trecători…

Ș.A.: Poporul armean are o istorie aparte, fiind primul care a adoptat creștinismul ca religie oficială de stat, iar miturile biblice o confirmă prin prezența piscurilor semețe ale Muntelui Ararat ce ar reprezenta arca lui Noe, conform zicerilor vremii. Pe tărâmul plin de mister al Armeniei s-au așternut numeroase lăcașuri de cult care au constituit izvorul de ispirație pentru filmul documentar de mediu-metraj „Noravank între legendă și realitate”. Ne poți dezvălui ce înseamnă spiritualitatea pentru națiunea armeană și unde se regăsesc rădăcinile ispirației de regizor în acest context?

Florin Kevorkian: Noravank este, iarăși, o filmare care s-a întâmplat în doisprezece ani, de pildă, când aveam 33 de ani și am fost prima dată în Armenia și am ținut-o minte și știam cum este. În clipa în care eu am început să merg, datorită unul proiect European, an de an în patria- mamă, atunci mi-a venit ideea de a crea acest film. Am mers într-o excursie și am făcut filmări de prospecție, apoi am organizat filmarea peste încă un an de zile, împreuna cu un operator armean, același cu care am făcut și filmul despre genocid și ne-am găsit cele mai bune unghiulații, ne-am făcut decupajul regizoral, ne-am informat asupra însemnelor străvechi pe care le putem regăsi pe pietrele legendarei mănăstiri. Sunt simboluri create de vechii zidari, constructori în piatră, armeni din secolul XIII. Am fost, am filmat, am montat, sunt regii create în timp. Fiind în străinătate, nu poți să le faci pe repede-nainte. Dacă mă întrebi de cultura armeană, atunci, aceasta va fi întotdeauna legată de religie, de principii biblice, așa cum spune domnul prof. univ. dr. Maricel Agop- „Biblia este prima carte de legi care îți explică tot, este un compendiu” și tipurile de relații omenești se regăsesc toate acolo. Și acolo își au rădăcinile nu doar poveștile armenești, ci creații întregi de artă, indiferent că vorbim de artă plastică, creații teatrale sau scenarii întregi, căci și eu am rădăcini în Biblie.

Ș.A.: Profund atras de rădăcinile armenești, ai dorit să oferi publicului larg o perspectivă de ansamblu asupra istoriei armenilor din Transilvania prin regizarea, în anul 2014, a filmului documentar de lung-metraj „Armenopolis – Suflet Armenesc”. O poveste interesantă în care aflăm că actualul oraș Gherla a fost fondat de armeni negustori, care au contribuit la dezvoltarea economică a fostului târg Samusuivar. În prezent, zestrea culturală transmisă noilor generații se reflectă prin existența ansamblului de dans, a bazarului cu produse tradiționale și a atelierului de pictură. Cum este lumea creată în jurul orașului Armenopolis și ce te-a determinat din ipostaza de regizor de origine armeană să faci cunoscută istoria armenilor din Transilvania?

Florin Kevorkian: Elisabeta Bostan a citit, la un moment dat, despre Gherla și i s-a părut o poveste extraordinară. Pentru că în mintea ei de absolut cineast nu puteau să existe decât scenarii și filme, am pornit acest proiect atât ca pe un film profesionist, cât și un film semi-de-familie, în sensul în care am plecat în prospecție cu camera de filmat împreună cu copiii, Anais și Araxi, care aveau atunci 8 și 10 ani. Am început să selectăm și să filmăm locații aleatoriu ca să putem allege, ca mai apoi, să putem construi povestea Armenopolis. Perioada în care noi am nimerit era final de august-început de septembrie, coloritul frunzelor era absolut extraordinar, așa că după ce ne-am întors în București, am lăsat copiii acasă și m-am reîntors eu și cu Iza să filmăm diferite obiective. Filmul cu Gherla a durat 3-4 ani, timp în care, în diverse anotimpuri, am revenit și am filmat anumite lucruri. Scenariul s-a scris pe măsură ce noi filmam pentru că, în documentar, se poate asta, putem înregistra evenimente. De pildă, Ziua Sfântului Grigorie Luminătorul n-am fi putut să o ratăm pentru că nu o aveam în script, știam că o vom filma și că va fi într-un anume fel. Au lucrat cam cinci operatori la această peliculă pentru că în diferite etape am angajat diverși specialiști care să poată filma odată cu mine toate desfășurările armenești de care aveam nevoie, iar acest lung metraj a fost prezentat în cinematograful din Gherla, care ar trebui să se cheme Armenopolis. Sunt interesat de puterea de revenire, de renaștere a poporului armean, care nu se lasă niciodată călcat în picioare, distrus. Indiferent ce problemă ar avea, el merge mai departe. Un popor ce parcurge prin sânge istoria lui, prin puterea de a lua viața mereu de la zero, puterea de-a renaște în orice condiții prin credința în Dumnezeu și în ei înșiși, acesta este semnul care există în filmele mele despre armeni, este puterea de a termina o viață și de a începe mereu o alta.

Ș.A.: Făcând o paralelă între Armenia și România, ambele popoare sunt profund religioase, păstrând cu sfințenie tradițiile și obiceiurile străvechi, lăsate zestre culturală de la înaintași. Pe teritoriul românesc, armenii au clădit biserici impresionante ce au rămas mărturie a existenței acestora încă din cele mai vechi timpuri. Bucovina, cu ale sale plaiuri mioritice, reprezintă și o poartă de cunoaștere, înseamnă „un loc care a îngăduit mai multe naționalități”. Concentrăm secole de istorie în falnica Mănăstire Hagigadar, leagănul credinței pentru diaspora armeană. Un râu curgător de trăiri, credințe și principii te-au determinat să creezi filmul documentar lungmetraj „Hagigadar – Împlinirea Dorințelor”. Care este legenda acestor locuri moldave și ce emoții ai dorit să transmiți către publicul larg?

Florin Kevorkian: Hagigadar înseamnă pentru armeni și nu numai pentru ei un loc unde mergi la o mănăstire ridicată spre cer, realizată de frații Donavak, într-o frumoasă negociere cu Maica Domnului, pe care au visat-o cântând într-o noapte, împreună cu îngerii. Aceasta le-a spus să construiuască o biserică și frații au răspuns afirmativ, punând o singură condiție – de a prospera în afaceri. Într-un mod divin, Maica Domnului i-a făcut să câștige foarte bine ca să poată să pună bazele bisericii. Hagigadarul înseamnă altceva, un loc în care te poți duce în genunchi când ești zdrobit de viață, un spațiu în care atunci când te năpădesc greutățile le lași pe umerii lui Dumnezeu pentru că tu nu mai poți să le duci. Pentru mine, Hagigadar reprezintă o rugăciune alături de femeia iubită, acest loc îmi știe toate cele trei mari iubiri ale vieții mele și atunci când m-am despărțit, și atunci când am continuat o relație, și atunci când am recreat una într-o noapte superbă în care eu eram între două secvențe foarte grele din filmul Bukovina. Hagigadar înseamnă viață și durere, în același timp și în egală măsură.

Ș.A.: Publicul căruia te adresezi în cadrul peliculelor realizate este format din tineri însetați de cunoaștere, dar și din persoane mature care percep mesajul prin prisma personal- afectivă și experimentală. Care sunt elementele cheie ce stau la baza realizării unui film, ce etape de cunoaștere parcurgi și cum reușești să transmiti emoția ta într-o formă autentică prin care să ajungi la sufletul tuturor indiferent de categoria de vârstă?

Florin Kevorkian: Răspunsul real e că nu știu, nu pot să spun decât că atunci când lucrez, și mă refer la actul de creație în sine, sunt cu totul în procesul artistic, complet implicat. Pentru că, dacă am fost în stare să îmi sacrific familia în numele artei, atunci nu mă pot opri să fac la jumătate acest lucru. Cea care m-a caracterizat foarte corect, foarte bine, a fost fiica mea cea mică, Araxi, care mi-a spus: „tata, tu ai vrut doar sa creezi liber, nu ne-ai părăsit”. Mi-am dorit mult ca fetele mele să poarte nume armenești și dacă este un lucru pentru care îi mulțumesc fostei soacre este că nu s-a împotrivit acestui lucru: Anais e numele armenesc al Zeiței Florilor și a naturii, a vânătorii, iar fetele denumite astfel sunt predispuse succesului datorită ambiției și abilităților de comunicare, ambele importante în viață, iar Araxi vine de la „Arax”, apa curgătoare care desparte sau apropie Turcia de Armenia, fiind un râu care izvorăște aproape de orașul Erzurum și curge pe frontierele dintre cele două țări; tinerele ce poartă acest nume sunt generoase și empatice, capabile să interacționeze cu cei din jur.
Transpun emoție în viața de zi cu zi, indiferent de lupte și transmit emoție în fiecare film într-o formă autentică prin care cred, dar mai ales, sper să reușesc să ajung la sufletul publicului. Mă rog la Dumnezeu în genunchi, trăiesc și simt asta, rugăciunea până dincolo de mine, prin trăire intensă și supremă și visul meu, uneori împlinit, este să fac oamenii mai buni prin filmele mele. Sunt artiști care iau premii majore și bine-meritate, marcante în istoria cinematografiei, în schimb, premiile mele se iau în fiecare seară în care prezint filmele, când oamenii vin și îmi spun „mi-ai făcut ziua mai frumoasă, m-ai emoționat, m-ai făcut să fiu încărcat cu energie pozitivă, mi-au dat lacrimile de emoție când am văzut fie Noravankul, fie Bukovina, fie filmele de ficțiune”.