Ioana Chicet-Macoveiciuc sau Prințesa Urbană care ne-a cucerit prin modul onest de a povesti pentru noi toți, nu crede în acele titluri care o dau drept cel mai bine vândut și citit autor de carte pentru copii sau când orice carte de-a sa ajunge să fie bestseller. „O fi adevărat?”, mă întreabă. Preferă să nu se gândească la asta, ca să nu și-o ia în cap. Scrisul e nevoia sa uriașă de a se exprima pe sine, fiecare fir epic înseamnă fragmente din ceea ce a trăit chiar ea. E și ficțiune, însă Ioana reușește să se povestească pe sine într-o manieră care lasă urme în inima oricărui cititor…
„De fiecare dată când scot o carte, mă gândesc că nu o să o cumpere nimeni. Deși sunt… nici nu mai știu câte sunt. Eu nu sțiu. Aud că sunt peste 40, nu le-am numărat niciodată. Dar mereu mă gândesc că pe asta sigur nu o cumpără nimeni. Apoi primesc mesaje de la copii că se duc cu cărțile la școală, că le citesc și mă gândesc… waw. Eu nu sunt prezentă la dimensiunea acestor cifre, topuri, habar nu am.”, îmi spune Ioana Chicet-Macoveiciuc cu o modestie care pălește într-un sens cât se poate de bun.
Ioana și-a dat seama că îi place să scrie când era un copil. Avea 12 ani și scria în jurnal. Acolo a găsit că poate să adreseze orice gând. Simțea că e auzită, cu toate că acele file pe care așternea gânduri peste gânduri n-aveau un răspuns anume, auzit, pe loc de dat. Apoi, trimitea scrisori băieților. Și nu le trimitea anonim, le înmâna chiar ea. Le spunea inclusiv să le citească de față cu ea. Voia să vadă ce reacție le stârnește textele sale. Apoi, și-a dat seama că matematica îi aducea liniște. Avea nevoie de liniște. Și așa a lăsat scrisul deoparte și s-a concentrat pe matematică. A mers inclusiv la olimpiade. Cumva, toată lumea se aștepta ca Ioana să dea la Politehnică. N-a făcut-o. A ales Jurnalismul și atunci a fost momentul în care a început în mod real să scrie pentru ceilalți. Așa s-a pus pe citit și pregătit pentru admitere.
„Nu că am recitit, am citit. Pentru că nu citisem nimic. Era materie obligatorie una dintre probele pentru Jurnalism, cea de creativitate și expresivitate. Eu habar n-aveam ce înseamnă asta pentru că eu veneam de la mate-fizică. Dar atunci când m-am înscris la facultate, secretara mi-a spus că dacă nu fac pregătire cu unul dintre profesorii care fac examenele și le corectează, n-am nicio șansă și nu intru. Și așa am aflat. Un subiect de la creativitate și expresivitate era să faci un reportaj despre un moment important dintr-unul dintre romane, un interviu. Trebuia să poți descrie un moment important, ca și cum ai fi fost acolo. Un portret, de exemplu. Trebuia să reții personajul din carte întocmai ca să îl poți reda așa cum l-a gândit scriitorul. Și mai era o probă liberă, unde ți se dădea un scenariu și trebuia să începi să descrii, să-ți imaginezi. Și în cele 4-5 luni cât m-am pregătit pentru admitere, trebuia să trec prin toate aceste posibile subiecte, ca să pot intra. Asta era metoda profesorilor de atunci, nu am inventat eu, deși mi-ar fi plăcut. Și a trebuit să învăț foarte repede, să citesc tot și să fac portrete, interviuri, reportaje.”
Prințesa Urbană n-a fost deloc o fată care se visa prințesă când era mică. Dimpotrivă, Ioana Chicet-Macoveiciuc a fost foarte băiețoasă. S-a gândit că așa va sta departe de orice tentativă agresivă din partea băieților, departe de orice mozol sau alte „glume” deloc străine pentru mulți dintre noi. Așa că s-a tuns scurt, vorbea pe limba lor, era „de-a lor”. De altfel, „nici nu am avut relații foarte bune cu fetele. Era și cumva complicat cu ele, că erau tot felul de combinații. Ești drăguță, dar pe la spate ești o proastă… deci, nu!”, își amintește Ioana Chicet-Macoveiciuc.
„Nu mi-am dorit să fiu prințesă. Nu mi-am dorit nuntă cu coroniță, nu. Nu am trăit în acest film niciodată!”
Și totuși… a ajuns prințesă. O prințesă urbană, nume pe care și l-a dat după un picnic la Mogoșoaia. Era împreună cu soțul ei, iar paharele din sticlă, de-ale de șampanie și întreg decorul au făcut-o să se simtă ca o prințesă… o prințesă care s-a mutat de câțiva ani în Olanda. Nu regretă nicio clipă decizia. Poate doar faptul că nu au făcut acest pas mai din timp. N-a fost pregătită, recunoaște. Însă în momentul în care a simțit că nu mai poate face urii pe care o primea din mediul online, și-a luat inima-n dinți și a zis „gata, plecăm!”. Devenise imposibil pentru ea să-și facă treaba. Avea de ales: fie se lasă de tot și renunță la ceea ce face, fie găsește un loc de unde să-și poată face treaba în siguranță. Toate reacțiile din mass media din momentul în care a anunțat că pleacă n-au făcut altceva decât să-i confirme că decizia de a pleca definitiv din România a fost cea mai bună decizie.
„Partea bună a fost că, văzând toată ura venind spre mine și atunci (n.r. când a anunțat că se mută definitiv în Olanda), n-a fost decât să-mi valideze că e bine că am pus un pic de distanță. Lucrurile s-au așezat acum, am câștigat foarte mulți cititori din diasporă, care au aflat de mine cumva cu prilejul scandalului din România. Așa că sunt cumva recunoscătoare pentru tot ce s-a întâmplat. Și probabil că dacă nu aș fi primit toată ura și înainte de acest episod, nu am fi făcut pasul și aș fi regretat toată viața. E greu când vin acasă. Bine, e și frumos să aud vorbindu-se românește, să mă văd cu oamenii pe care îi cunosc. Dar să știi că sunt tot mai mulți români și în Olanda. În ultima vreme a crescut numărul de la vreo 2-3000 pe an la câte 30-40 000 de români. Deci e o migrație masivă și în zona de nord. Primele zile sunt plăcute când vin acasă, dar apoi îmi aduc aminte motivele pentru care am plecat și abia aștept să mă întorc.”
Chiar dacă ești tentat să crezi că talentul de a scrie l-a dobândit de la bunica sa, care era învățătoare, Ioana Chicet-Macoveiciuc mă corectează și-mi spune că talentul nu e de la bunica, ci de la mama sa. Mama sa scria continuu romane de dragoste. Aveam un sertar plin cu caiete cu romane. Din păcate, nu le mai are, au ars între timp. Apoi, tatăl ei scria poezii. Bunicul tatălui are chiar câteva volume publicate de el. Și-a dorit mult să-și facă un cadou, acele „poezii naive”. Nu avea școală, dar își dorea enorm să fie o persoană plăcută. Ioana îmi povestește cum acesta recita la petreceri, iar dacă te vedeai cu el în tren, îți recita imediat două poezii scrise de el.
„Au scris oameni în familia mea. Și mă bucur că s-au adunat toate firele la mine. Tata era foarte talentat, am găsit foarte puține poezii de-ale lui într-o agendă veche, mi s-au părut extraordinare. Nu le mai am acum, le-am pierdut. Și mi-e foarte ciudă. Dar da… talentul e și de la mama, și de la tata.”, spune Ioana Chicet-Macoveiciuc.
A învățat să scrie cu adevărat în facultate. Făcea cursuri de redactare în fiecare an și așa crede că și-a găsit vocea. A învățat etica meseriei și asta i se pare cel mai important. Sunt principii pe care le aplică și astăzi, principii ce țin de moralitate și de responsabilitata față de ceea ce scrie. Iar acum, cu internetul, când accesul este la milioane de cititori, responsabilitatea față de cuvinte e și mai mare. Cât timp a scris la revistă, la Cosmopolitan, n-a primit doar trei pagini, ci și multă libertate. Scria despre subiecte care erau de interes, chiar dacă unele păreau frivole. Își amintește și acum teancul de scrisori pe care îl primea de la cititori. Și acolo, la revistă, a fost încă o școală. Așa consideră Ioana Chicet-Macoveiciuc. A renunțat pentru că nu mai avea timp pentru blogul ei. Iar acum, privind în urmă și tot parcursul, cred că mulți suntem de acord că bine a făcut.
Alexandra Gugiuman, www.insociety.ro : Dacă ai avea o superputere, ce anume ai face cu ea, în ce direcție ai folosi-o?
IOANA CHICET-MACOVEICIUC: Aș face ceva cu bolile la copii. Suferința copiilor mi se pare o bătaie de joc din partea lui Dumnzeu. Ok, serios?!? Dar în rest nu aș schimba, cred că e ok cu de toate, cu frumos, cu experiențe de toate felurile, e un farmec aparte.
Că tot mi-ai povestit de scrisorile pe care le trimiteai, c-așa a început totul, ți-amintești cumva un mesaj dintre cele primite de-a lungul timpului? Mă refer la un mesaj care ți-a dat o stare, un sentiment și pe care poate ți-l amintești și acum în anumite momente.
IOANA CHICET-MACOVEICIUC: În primul rând, vreau să spun că primesc multe mesaje frumoase. Cititoarele mele, că majoritatea sunt femei, și copiii îmi trimit frecvent poze sau filmulețe cu ei citind sau cu copii care dorm cu cărțile sub pernă sau le țin la piept. Și nu este zi să nu primesc mesaje prin care mi se mulțumește pentru o carte, un articol etc. Sunt răsfățată din acest punct de vedere. Uite, un mesaj care a însemnat foarte mult pentru mine a venit de la un băiețel de 12 ani. Scrisesem despre pierderea de sarcină prin care am trecut în 2011. M-am hotărât greu să scriu despre asta. La acea vreme nu se prea vorbea despre asta și mi se părea că sunt singura femeie care fusese însărcinată și nu mai este, dar nici nu are un copil. Foarte greu. A fost o suferință emoțională și fizică cumplită, dar mi-am făcut curaj și am scris. Am primit foarte multe mesaje de la foarte multe femei care trecuseră prin asta, dar nu vorbeau la rândul lor pentru că nu știau cum și pentru că știi că cei din jur nu știu cum să reacționeze la asta și primești și multe răspunsuri care te rănesc încă o dată. Așa că preferi să nu deschizi conversația. Și printre aceste mesaje multe de la femei a fost și un mesaj de la un copil. Era un băiețel de 12 ani. Titlul articolului era „Nu vreau să mai trec niciodată prin asta”. Și cumva mă gândeam că nu o să mai încerc niciodată, mă gândeam că este mult prea greu ca să mă pun încă o dată în situația asta. Și mesajul lui a fost „știu că e greu, dar eu cred că ar trebui să mai încerci. Că uite, dacă mama nu ar mai fi încercat, eu nu ți-aș fi scris astăzi mesajul ăsta. Așa că pentru viitorii tăi copii, mai stai un pic și poate mai încerci mai târziu”. M-a impresionat foarte mult. Un copil să se gândească el la viitorii mei copii. Mi s-a părut ca un mesaj venit de la Dumnzeu, nu știu cum să îți explic. Și cumva am zis, ok, pentru tine, promit să mă mai gândesc dacă mai încerc sau nu. Din fericire, am încercat și azi am doi copii sănătoși. Dar a fost greu.
Ce crezi că ți-ai dori ca ai tăi copii să preia și de la tine, și de la soțul tău?
IOANA CHICET-MACOVEICIUC: Se întâmplă deja. Chiar îi spuneam soțului meu zilele trecute că mie îmi place foarte mult de copiii noștri. Îmi place să stau cu ei, nu mă plictisesc, sunt foarte- foarte interesanți. În primul rând, simțul umorului. Au o autoironie și o formă de sarcasm excelente. Zici că sunt adulți în miniatură. Sunt atât de prezenți și atenți, sunt extraordinari, foarte isteți. Noi suntem acum așa, când eram ca ei, nici vorbă. Mi-ar plăcea să fie buni, ca mine. Eu sunt atentă la oameni, îmi plac oamenii, îmi place să complimentez pe toată lumea, să întreb lucruri despre ei, să îi ascult. Și băiețelul nostru este așa, extrem de generos în relații și mă bucur că e așa, că a luat asta de la mine. Citesc mult, mai ales Sofia. Ivan citește și el. Sunt omuleți simpatici, știu multe lucruri, vorbesc mult, împărtășesc mult.
Cum privești acum, din postura de părinte, relația pe care tu ai avut-o cu părinții tăi?
IOANA CHICET-MACOVEICIUC: În primii ani, i-am judecat mult pe mama și pe tata pentru că nu înțelegeam cum poți să lovești un copil. Uitându-mă la copiii mei, se întâmpla des să mă scoată din sărite, dar eu nu mă imaginam țipând la ei sau jignindu-i… dar apoi, discutând cu mama despre cum a fost copilăria ei, am înțeles. Ea m-a avut pe mine la 23 de ani. Era studentă. Am judecat-o mult pentru că m-a lăsat la bunica să mă crească. Era studentă, apoi s-a angajat. Câteva luni, apoi un an. Și m-a dus la țară, la mama ei, la bunica, care și ea lucra, era învățătoare. Și mi-a fost enorm de dor de mama.
„Și mi-aduc aminte crâmpee cum o așteptam pe mama la gard. Printre scândurici, se vedea stația de autobuz. Și autobuzul venea de două ori pe zi. Și mă uitam printre scânduri și vedeam siluete, picioare. Tot timpul mă gândeam că vine mama să mă ia. Nu venea. Și venea doar sâmbăta și nu mă lua. Și când pleca, mi se rupea sufletul, plângeam continuu. Aveam o poză cu ea, pe care atâta o mai pupam… foarte greu mi-a fost. Și am rămas cu teama asta de abandon și acum. Dar multă vreme nu m-am gândit cum a fost pentru ea să facă asta. Și am avut ocazia, din fericire, să vorbesc cu ea. Și mama își dorește să vindece. Că sunt părinți pentru care e atât de mare suferința, încât nu vor să deschizi conversația asta. Mama învață foarte mult din modul în care eu îmi cresc copiii. În continuare nu este de acord cu unele aspecte și discutăm despre asta. Dar e deschisă, mereu mă întreabă cum poate să repare ca să fim bine amândouă. Acum am multă compasiune față de ei, știu că le-a fost greu, înțeleg… înțeleg de ce au făcut lucrurile pe care le-au făcut, nu am niciun resentiment. Sunt bucuroasă că am acum acest timp cu ea, că suntem amândouă conștiente și prezente. Și e multă liniște între noi.”
Dincolo de aceste momente triste din copilăria ta, cum a fost copilăria în ansamblu?
IOANA CHICET-MACOVEICIUC: A fost foarte amestecată. A fost plăcut așa la țară pentru că erau mulți copii. Eram printre cei mai mici dintre copii, alergam printre picioarele celor mai mari. Dar a fost mereu umbra asta a dorului față de mama. Apoi m-am mutat la oraș, la ceilalți bunici. Atunci mă vedeam mai des cu părinții. Dar eram mereu cu bagaje, de la bunici-acasă. Apoi, când aveam 8 ani, a murit bunica mea și a fost o piatră de hotar pentru că s-a schimbat viața noastră complet atunci. Tata a intrat într-o depresie, a plecat din țară și nu l-am mai văzut. Mama era copleșită de tot ce se întâmplă. Și eu m-am refugiat în școală. Și abia pe la 12-13 ani, când mi-am făcut gașca de prieteni și am început să ies cu ei, am fost un pic mai bine. Dar de altfel, destul de singuratică, tristă. Mă jucam mai mult singură. Mai ieșeam în spatele blocului, dar nu am amintiri extraordinare.
Cât de greu ți-a fost drumul acela al vindecării pe care ai pornit cu ceva timp în urmă, fiind o fire destul de anxioasă? Cât de lung a fost, cât de greu ți-a fost și ce le-ai spune celor care pornesc acum sau nu-și dau seama că ar avea nevoie și încă mai amână acel moment?
IOANA CHICET-MACOVEICIUC: În primul rând, cred că toți avem nevoie de terapie pentru că foarte puțini dintre noi au fost susținuți în copilărie așa cum ar fi avut nevoie. Și dacă sunt situații în care reacționezi exagerat, înseamnă că ceva acolo a rămas nevăzut, neauzit. Poate fi o furie veche, o nedreptate, un abuz, o singurătate, o neputință. Copiii nu pot face față singuri unei situații complicate, indiferent că este o ceartă a părinților, o teamă de abandon la grădiniță. Copiii trebuie conținuți și susținuți constant. Trebuie măcar un părinte disponibil emoțional ca să depășească niște etape normale în viața oricărui copil. Și, din păcate, pentru că părinții noștri au avut vieți grele la momentul respectiv, ei la rândul lor nu au primit de la părinții lor care au avut vieți și mai grele înaintea lor, au rămas acolo nevăzute, neadresate.
„Un proces terapeutic asta face, te ajută să te întorci însoțit de data asta de un adult care te poate susține și conține și le poți înțelege, le poți încheia. Copilul din tine iese la suprafață și te trezești că urli, că dărâmi… și asta se întâmplă mai ales în prezența copiilor noștri care ne apasă toate butoanele în mod inconștient. Ei au nevoie de noi ca noi să ne vindecăm. Și te trezești că reacționezi disproporțional într-o ceartă cu șeful sau în trafic, de fapt, tu regresezi în poziția copilului de 7 ani care n-a putut vorbi la școală când s-a simțit nedreptățit și nu a vorbit cu nimeni despre asta.
Practic, tu cu terapeutul te întorci în acea perioadă și acolo faci pace. Viața se liniștește. Și reușești să trăiești în prezent în ea. Și nu tot să scoată capetele din tine fetița abuzată, fetița nedreptățită și așa mai departe.
Ce pot să spun este că procesul este mai puțin dureros decât ne imaginăm noi că ar fi, dar este și bine. Și merită. Și nu este atât de lung. Dacă găsești un terapeut bun, nu trebuie să stai în terapie toată viața. Dacă trebuie să stai în terapie toată viață, ceva nu funcționează. Cred că în maxim un an sau poate 2-3 ani ar trebui să ajungi într-un loc sigur. Eu cred că nimic nu e mai important decât asta pentru că nu te poți bucura sincer de nimic, nici de relații, nici de meseria ta, nici de copiii tăi. Dacă ești tot timpul un butoi cu pulbere, nu poți să te bucuri de lucruri și e păcat.”
Ce anume te-a învățat pisica ta, având în vedere că ai scris mult despre ea, despre pierderea ei? Ce lecții ți-a oferit acest animăluț?
IOANA CHICET-MACOVEICIUC: Foarte multe. În primul rând, să îmi protejez limitele personale. Cu pisicile nu e de glumit, ele își spun foarte direct „acum am chef să mă mângâi, acum am chef să mă lași în pace, acum vreau să dispari”. Eu mereu am fost foarte dependentă de atenția celor din jur, pe care m-am străduit să îi aduc de partea mea. Și așa mie îmi plăcea mereu ce le plăcea celorlalți, făceam ce alegeau ceilalți. Ca să nu deranjez. Și am învățat de la pisica mea că nu, nu este nevoie de așa ceva și trebuie să văd ce vreau eu și să exprim asta într-un mod civilizat. Nu mușca, nu scuipa, dar îți arăta foarte ferm, din poziția ei, că e suficient. Asta a fost de mare folos. Și să dorm. Am învățat că e mai bine să mă mai opresc din ceea ce fac și să mă duc să mă culc.
Ce nu știm despre tine?
IOANA CHICET-MACOVEICIUC: Că nu-mi plac castraveții și nu mănânc niciodată pepene roșu. Sunt dubioasă, știu… mă deranjează cum miroase. Dacă tai pepene roșu lângă mine, eu am plecat.
Ai mai multe tatuaje, fiecare are o semnificație anume?
IOANA CHICET-MACOVEICIUC: Pe antebrațul stâng am desenele făcute de Sofia, când era mică, pe care le-am salvat. Am un cufăr cu toate desenele ei și pentru că știu că la un moment dat le voi arunca pentru că nu mai am spațiu, mi l-am tatuat pe mână, ca să le am. Și primul „te iubesc” scris cu litere mici, că multă vreme a scris doar cu litere mari. Pe spate am un tatuaj cu noi patru și ne ițim toți din paginile unor cărți, că e povestea noastră. Iar povestea fluturelui e una foarte personală, despre care nu vorbesc niciodată. Și mai am niște tatuaje pe burtă, dar pe alea le-am făcut la 22 de ani și nu semnifică nimic decât că am vrut să ascund operația de ampedicită.
Te mai vezi cumva revenită în țară definitiv?
IOANA CHICET-MACOVEICIUC: Niciodată nu spun niciodată. Nu cred că m-aș întoarce în România, pentru că odată ce vezi ușurința unui trai mult mai liniștit și previzibil, nu îți mai vine să o iei de la capăt cu toată imprevizibilitatea pe care o aduce traiul aici. Strict despre mine, nu aș putea. Să fiu la bătrânețe, să fiu vulnerabilă și să am nevoie de asistență și de spitale, nu, în niciun caz. Acum, cu încălzirea globală, eu cred că Olanda va deveni noua Grecie. Așa că problemele pe care și le fac oamenii legate de temperaturi nu se vor mai justifica. Nu știu ce se va întâmpla, poate copiii vor dori să vină în România. Din partea mea au toată susținerea să facă tot ce își doresc. Nu știu, sunt deschisă la tot ce îmi poate aduce viața, doar să fim sănătoși.
Să ne întoarcem un pic la cărți… cum privește un scriitor aceste statistici care arată că românii citesc foarte puțin? Suntem în coada clasamentului în UE. De ce e lipsa asta de responsabilitate și de ce atât de mult superficial?
IOANA CHICET-MACOVEICIUC: În primul rând, sunt mai multe aspecte. O societate de cititori o crește statul. La noi nu există fondul bibliotecilor. Statul nu oferă bani și acces bibliotecilor să crească. Acum, având în vedere experiența traiului în Olanda, unde sunt 9-10 000 de biblioteci, văd altfel. Toate sătucele au biblioteci. Și au cele mai noi apariții. Și pentru copii, și pentru adulți. Pentru copii până la 18 ani, accesul e gratuit. Iar la adulți e ceva simbolic, nu știu, trei euro pe lună și ai acces la toată biblioteca, inclusiv cea digitală. Copiii se duc la bibliotecă obligatoriu. Cu toate clasele. Au discuții despre cărți de la 5 ani. Și în școală, și în societate în general, de la nivelul autorităților, lectura este promovată ca ceva în mod obligatoriu ca să fii deștept. Vrei să nu fii prost, citești! Există lecturi obligatorii la școală și materie de examene în fiecare an de înțelegere a cititului. Deci, pentru ei, să citești și să înțelegi ce ai citit este prioritate națională! Și asta înseamnă bani investiți, profesori instruiți, activități. Scriitorii mari vin în școli, în toate satele și orașele. Cititul este prezentat ca ceva obligatoriu, ca o igienă. Cum înveți să te speli pe dinți, așa înveți să citești. Și se vede. Când zbor în țările din nord, toată lumea citește cărți. Toată lumea. Când m-am urcat prima dată într-un zbor spre Danemarca, mi-am zis că mi se face o glumă, nu se poate așa ceva. Noroc că aveam și eu un manual de olandeză, că altfel mi-ar fi fost rușine să citesc de pe telefon. Realmente, toți aveau cărți. Să vezi 200 de oameni care citesc cărți. Și așa este și la ei. Se promovează cititul ca o necesitate.
Că tot spuneai de influenceri, eu cred că influencerii care citesc, scriu și educă despre cărți. Influencerii care nu citesc, pentru care cititul nu este o prioritate, nu fac asta. Nici măcar nu-și dau seama că fac asta pentru că nu este ceva la care se gândesc. Dar, în ultima vreme, a crescut foarte mult piața asta. Sunt o mulțime de bloggeri care scriu despre cărți, sunt o grămadă de cluburi de lectură.
„Literatura pentru copii a explodat în ultimi ani. De unde aveam cinci titluri, acum avem zeci de mii. Eu văd un progres. Și copiii care citesc acum sunt crescuți de părinți care citesc. Și se molipsesc. Eu mai citesc frecvent în clase și la grădinițe. Și toți de acolo citesc. Asta nu se întâmpla acum 15-20 de ani. Eu sunt optimistă. Sigur, nu sunt bani. Cărțile sunt mai scumpe. A crescut prețul tiparului, hârtiei, depozitării, e complicat pentru edituri să mai vândă cărți cu 20 lei pentru că ies în pierdere. Iar în România, traiul este scăzut. De asta zic… biblioteci! De unde oamenii pot veni să ia gratis nu cărți tipărite acum nu știu cât timp, ci ce a apărut ieri, vreau să fie la bibliotecă mâine. Și asta se întâmplă în țările vestice. Acolo, statul este cel mai mare cumpărător de carte. Cumpără zeci de mii de cărți.”
Cum vezi tu ceea ce se întâmplă și ultimii ani, ideea de a fi interziși unii scriitori doar pentru că nu corespund acestui politically correctness? Cum vezi tu, ca scriitor, cenzura asta pentru autorii din acele vremuri în care așa era literatura?
IOANA CHICET-MACOVEICIUC: Eu cred că scriitorii trebuie să fie liberi ca orice artist. Dacă ești constrâns, nu poți crea. Dar, în egală măsură, cred în autocenzură. Cred că trebuie să stai un pic cu tine înainte de a publica orice, să te gândești cam care ar fi gesturile extreme la care ar putea duce ceva ce ai scris. Adică și aici e complicat pentru că nu toată lumea folosește liberul arbitru și cenzura așa cum ar trebui. Eu am protestat împotriva unei cărți care promova lovirea copiilor și în anumite locuri ca să nu se vadă. Ce m-a deranjat nu a fost că acea carte continuă să fie publicată, ci că acea carte continuă să fie publicată ca manual de parenting. Pune-o la istorie, dar nu le promova ca manuale și le mai promovezi și pe prima pagină a site-ului și spui că trebuie să publici cartea asta! Și 30 de pagini din carte sunt despre cum să lovești un copil la ficat ca să nu se vadă la grădiniță. Lucrurile astea, într-o țară în care lovirea copilului este ilegală, sunt la limita ilegalității. E instigare la violență împotriva copilului. Aici trebuie și un pic de discernământ din partea editorului. M-a sunat directoarea cu pricina și a zis că ea nu a citit cartea, dar e sigură că nu e așa. Eu citesc cap-coadă toate cărțile din colecțiile pe care le coordonez. Și dacă una conține ceva ce mi se pare imoral, nu zic să fie interzisă, dar nici nu o traduc în limba română. Există niște grade de responsabilitate care trebuie aplicate, dar în același timp, literatura trebuie să fie liberă. Cine și cum decide ce se publică, asta e diferit. Deci, în niciun caz nu aș interzice prin lege idei…
Crezi ca generația noastră și-a făcut o idee pe dos cu privire la iubire, că trebuie să suferi ca să ajungi la fericire? Pentru că majoritatea romanelor, cele ale clasicilor mai ales, toate sunt triste… nu vezi acolo o poveste roz. Suntem mai înclinați spre suferință? Acum, cu ochii de acum, mi se par foarte multe în neregulă…
IOANA CHICET-MACOVEICIUC: Adevărul e că pentru a ajunge la un anumit grad de înțelepciune trebuie să treci prin viață. Ce ar fi dacă viața ta ar fi un parcurs lin, în care nu se întâmplă nimic? E discutabil dacă ai trăit sau nu cu adevărat. Acum, să te duci să stai în toate relațiile toxice cu pieptul dezgolit și să spui „lovește aici”, sigur că nu. Mi-ar plăcea ca ai noștri copii să crească și să știe foarte clar ce înseamnă o relație toxică, ce înseamnă respect între parteneri și să nu se mai lase când un om tinde să te abuzeze emoțional. Dar nu poți să ți-i trainuiești pentru viață, o să treacă prin lucruri.
Mi se pare interesant să pui un adolescent să citească acele romane și să i se explice psihologic… Că noi nu am învățat așa, nu ne spunea nimeni că unele gesturi nu erau ok.
IOANA CHICET-MACOVEICIUC: Eu cred că adolescenții de azi sunt mult mai deștepți decât noi și nu trebuie să li se explice că uite, aici e abuz și nu e ok. Ei au mai multe informații decât noi. Unii, cu puțin ghidaj din partea părinților, află care sunt principiile sănătoase, valorile. Ei știu, așa cred eu. Asta simt din cei cu care mă întâlnesc pe stradă sau în școli, acești copii știu. Intuitiv, dacă eu primit un pic de la părinți, se descurcă deja.
Ce mesaj ai avea pentru cineva nu a deschis niciodată o carte?
IOANA CHICET-MACOVEICIUC: Nu știu, eu nu cred în îndmnurile astea cu hai citește că o să îți placă sau o să ți se pară interesant. Nu știu, poate l-aș invita să cunoască un autor și așa să se lase sedus de om, iar autorul să-i spună „din toate cărțile, ți s-ar potrivi asta”. Nu știu, mi se pare complicat. Dacă nu vine din el, din nevoia de a citi, nu cred că merge.
Dar cum se face diferența? Că citim zilnic, dar nu citim cărți…
IOANA CHICET-MACOVEICIUC: Da, pur și simplu nu li se pare interesant. E mai ușor să te uiți la un ecran, nu trebuie să faci nimic. Eu am o vorbă: stai ca un bostan pe tarabă și aștepți să fii cumpărat. Să citești cere efort: efort de lectură, de înțelegere, de imaginație- cum arată personajul, ce transmite replica asta. Și sunt atât de mulți oameni împovărați de traiul lor, încât nu doresc să nu depună acest efort. Asta e realitatea și e ok. Unii oameni nu vor citi niciodată.
