Horia Tecău e singurul tenismen român care a reușit să fie numărul unu mondial în tenis, după Ilie Năstase. Se întâmpla în 2015. Nu la simplu, ci la dublu, unde a făcut pereche cu Jean-Julien Roger. Atunci a fost cel mai de succes an al întregii sale cariere de sportiv. Atunci, Horia Tecău reușea să câștige Wimbledonul la dublu, după ce pierduse alte trei finale anterior, și Turneul Campionilor. Frații Bryan erau învinși de perechea Tecău- J.J. Roger. Performanța nu le aducea doar victoria și titlul, ci îi făcea să încheie anul pe locul întâi, acolo unde se visează orice tenismen.

„Acela a fost momentul în care mi-am zis <<ok, am ajuns aici, sunt numărul unu>>. Am înțeles că este un moment, că știm tot ce s-a întâmplat, ce a fost ca să ajungem aici și mi-am dat seama că este o conștientizare… ce experiență valoroasă este până în punctul acela! Nu locul 1, ci istoria, ce chestii s-au întâmplat, ce lecții, ce relații, ce conștientizări ca să ajungem aici. Indiferent ce se întâmpla după aia. Era un sentiment de recunoștință pentru perioada asta și toate episoadele de <>. Toate aveau sens. Au fost momente care mă testau pe mine, antrenorii, întreg contextul. Și clar vedeam ce importante au fost toate. Am trecut prin ele, am mai pus o cărămidă acolo. Dacă au fost momente în care le priveam gen <<mama, ce chinuitor a fost>>, după aia, mergând mai departe și văzând cât m-au ajutat, eram <<ok, sunt recunoscător că am avut lecția asta ca să mă ajute să trec mai departe>>. Chiar dacă lecția aia trebuia să se întâmple de mai multe ori ca să o primesc, să o conștientizez!”, mărturisește Horia Tecău.

În cartea „Viața în ritm de tenis” (aveți aici articol despre carte), Horia Tecău povestește pe îndelete întreg parcursul său sportiv. Nu e o carte ca oricare alta, e o carte în care întâlnești extrem de des noțiuni ca vis, conștientizare, prezență, recunoștință. Înțelegi și mai bine că toate acestea nu sunt concepte abstracte, ci fac parte în mod real din sportivul și omul Horia Tecău, de-abia în clipa în care îl ai în față. Pentru Horia, totul e conștiență și prezență. Îmi vorbește cât se poate de clar despre ele. Sunt principiile care l-au ghidat în întreaga carieră. Le-a dobândit în SUA, la o vârstă și în timpuri în care mulți dintre noi habar n-aveau că există, darămite să le înțeleagă. Avea 14 ani și primise o bursă la prestigioasa Academie de tenis Nick Bolletieri.

„Pentru mine, pe la 16 ani a început o inițiere în mental training. Conștientizam așa că joc tenis, ajung în meciuri- anxietate, emoții, ajung la final de meci și nu mai pot să joc ca la antrenamnete sau până atunci. Zic <>. Tenisul este unde trebuie, ajung undeva în punctul ăla, dar mentalul nu e. Acolo, în America, am întâlnit un mental coach care mi-a explicat lucrurile astea. Mi-a explicat că sunt lucruri interioare, nu exterioare. Că nu e adversarul, părintele, antrenorul, nu factorii externi erau vinovați, ci o experiență interioară. Totul a apărut foarte devreme. Eu îmi doream stările astea de tânăr. Aveam 15-16 ani când am început să fiu interesat de informațiile astea ca să-mi fie mai bine. Totul pleacă de la partea asta mentală. Toate experiențele. Eu, dacă îmi spun acum că joc tenis și îmi spun că e un chin și e o experiență grea, va fi costisitor, voi pleca de acasă și o să pierd multe meciuri, din start sunt pierzător.”

Astfel de conștientizări îți oferă tenisul. Toate contează. Antrenamentul zilnic, practica. Dacă cineva îți dă o idee, trebuie să o iei ca o mantră. Iar în momentul în care gândurile îți zboară în altă parte, te oprești preț de câteva secunde și te concentrezi pe ceea ce trebuie. În cazul lui Horia, trebuia să facă asta în meciuri. Trebuia să își dea seama când ceva nu e în regulă și să fie atent la el. La respirație, la execuție. Astfel, „cel mai bun reper era starea. Dacă starea era mai bună, nu mai aveam oscilații de stări. Doar starea în sine îmi plăcea. Reușeam să fiu mai bine în meciuri. Puteam să aplic zilnic, asta era marele avantaj. Poate o abilitate pentru care sunt recunoscător e că dacă observ că funcționează ceva, o aplic în continuare”, îmi explică Horia Tecău în timp ce-și amintește episodul în care a primit o lecție de la unul dintre managerii cu care vorbea pentru a obține o finanțare pentru un turneu următor. Acolo nu era vorba despre nevoia de bani, ci de faptul că el și antrenorul nu aveau încredere că pot câștiga. Asta e fost conștientizarea. Deci, totul era la el. Dacă ei nu credeau că se duc pentru victorie, cum ar crede altcineva în ei?

„Mi se pare un mit să spui că ai nevoie de greutăți ca să reușești. Dar cum ar fi fost să ai susținere, liniște și încredere în sine și din zona aia să începi să creezi (imediat după comunism)… am fi vorbit nu despre performanță, ci despre un trai sănătos, bucurie, creație, frumusețe. Nici nu mai vorbeam de performață. Asta este paradoxul: noi privim cazurile astea, dar în spatele lor sunt sute, poate mii de cazuri de familii care au crescut cu multă lipsă de încredere în sine, prejudecată, stres, anxietate, dezamăgiri, așteptări…”

Horia Tecău n-a ales tenisul din prima. A început cu înotul. Doar că în momentul în care bazinul de înot din Constanța s-a transformat în sală de jocuri, a trebuit să aleagă altceva. Fratele său, Andrei, a ales baschetul. El, tenisul. E momentul în care, în cartea sa, Horia spune că în camera lor au apărut numai postere cu baschetbaliști și tenismeni. Avea cam 10 ani când a ieșit campion național la tenis. Au urmat alte turnee, alte victorii. Își amintește că ajungea la școală și cei de acolo știau de rezultatele lui. Îl priveau altfel. Se contura deja o identitate de jucător de tenis. Câțiva ani mai târziu, primea acea bursă în SUA. Horia Tecău își amintește că atunci nu s-a gândit la Grand Slam-uri. Poate doar la „what’s next big thing?”. Dar primul gând, în realitate, a fost că dacă pleacă în SUA, la Academia lui Bolletieri, îi scapă pe ai lui de nevoia de a-l sprijini financiar. S-a gândit că acolo, timp de 5 ani, vor avea acei oameni grijă ca lui să nu-i lipsească nimic.

„Fiind băieți, eram activi, în mișcare foarte mult. Făceam foarte multe sporturi. Tata, iubitor de sport fiind- a făcut baschet-, el ne-a ghidat către înot, tenis. Frate-miu a făcut baschet. Tata mereu ne-a ghidat și împins să facem așa: <>. Că el observa dacă ne place cu adevărat, dacă mergeam singuri sau mergeam de gura lui. El ne observa. Și când vedea că eu merg în weekend să joc tenis cu alți colegi, pe la 10-12 ani, îmi luam geanta și plecam, a spus că ăstuia îi place tenisul, să îl susținem. Și cu frate-miu la fel. Era împinsul acela, ghidarea aia spre maxim, cât puteam să ducem. Câteodată era prea mult. Nu mai era fun și atunci era momentul de echilibru. Făcem o pauză și o luam de la capăt. Era mereu spre curba aia. De împins, era tata, partea masculină. El era pe să facem, pe acțiune. Mama era echilibru pe partea cealaltă- casă, școală, grija asta. Era un echilibru între ei, dar mereu aveam discuțiile astea – <<băh, ce vreți? Vrei tenis? Păi hai și fă tenis! Dacă nu vrei, nu faci. Nu te du să faci așa, fără să fii prezent!”

Când s-a întors în țară din SUA, aproape că a avut un șoc. Venea dintr-un sistem extrem de bine pus la punct și performant. Aici, clar că lucrurile nu stăteau la fel. Numai că oricum și-a spus că nu va rămâne mult timp. Trebuia să plece să joace, să se antreneze. Oriunde a mers, a luat cu sine tot ce învățase în SUA. S-a concentrat pe sine. Pe antrenamente, pe oamenii din echipă. Aborda cu la fel de mult profesionalism totul. Oricum era plecat în turnee cam 30-35 de săptămâni pe an, deci, nici n-a prea avut timp să cunoască în mod real tăvălugul șocului care avea legătură cu diferențele clare dintre ceea ce se învăța în SUA și ce putea oferi România în acel moment.

Horia Tecău a fost unul dintre sportivii care au profitat de ceea ce sistemul de atunci punea la dispoziția oricui: șansa de a te antrena gratuit chiar și-n tenis. El a început la școala sportivă, iar aceasta plătea antrenorii. Azi, nu mai ai șansa de a juca tenis fără bani. Tocmai de aceea, începuturile sunt mai grele. Iar dacă nu ai resursele necesare, concentrarea ta trebuie să fie pe toate celelalte chestiuni pe care le poți controla fără resurse: atitudine, efort, implicare, disciplină. Toate acestea, spune Horia, nu au niciun cost, le iei din cadrul familial. Un cadru familial care contează enorm.

„Cadrul familial contează enorm. De acolo începe totul. E și motivul pentru care cazurile astea trebuie să beneficieze de și mai multă atenție. Acești copii trebuie să aibă o șansă să fie văzuți, să ajungă unde trebuie, să găsească antrenorul care să vadă activitatea, proiectul, familia. Să vadă copilul care își dorește. Să vadă că e disciplinat, dispus la efort. Simți că își dorește și vrei să îl ajuți. Automat, nu am întâlnit om care să nu vrea să ajute cum poate: cu ore de antrenament, cu un bilet de avion, cu o vorbă, cu orice să ajute așa un caz. Dar sunt din ce în ce mai rare. Acum mi se pare că ai acces la mult mai multă informație, la mult mai mulți oameni, dar trebuie să fii foarte atent la începutul acesta, la bază, la fundație.”, explică Horia Tecău.

Alexandra Gugiuman, www.insociety.ro: Că tot ai adus în discuția fundația, cadrul familial, ce le spui părinților care au copiii la tenis poate mai degrabă pentru că e visul lor și nu neapărat al copiilor?

HORIA TECĂU: Nu e un lucru rău nici așa, să fie visul tău și să duci copilul la tenis pentru că e visul tău. Poate să înceapă așa. E mai importantă energia pe care o pui acolo. Fiți alături, susținători, prezenți, iubitori, cu atenția pe joacă, pe relația cu ei, nu pe performanță. Relația cu copilul e cea mai importantă. E uriaș pentru orice copil să-și vadă părintele bucuros să fie acolo, că zâmbește și îl susține indiferent de nivel. Când ai starea aia de susținere, poți să faci orice. E uriaș să pleci cu fundația asta în viață. Asta le-aș spune: mai multă prezență, relație, iubire, să-i ia în brațe, să se joace cu ei. Mai puțin „trebuie așa”.

Cum a fost momentul în care ai fost nevoit să lași racheta deoparte? Pentru orice sportiv, momentul retragerii pare așa îndepărtat, încât nu mulți se pregătesc pentru asta…

HORIA TECĂU: La mine simt că a fost un pic diferit. A fost o alegere, nu am fost nevoit să gândesc. Eu am jucat ultima dată în 2021. În ultimii ani am redus numărul de turnee pentru că simțeam să stau mai mult acasă, să mă dedic altor gânduri care mă preocupă. Nu mai simțeam atât de mult acel foc să merg în turnee, să călătoresc mult, rutina antrenamentelor. Îmi plăcea, dar parcă începea să-mi placă altceva mai mult. Și a fost o alegere. Am simțit că acum s-a terminat o etapă, un proiect și acum e despre altceva. Eram fit, sănătos, eram în primii 15 jucători din lume. Asta a fost un alt punct important pentru mine- să închei cu un ton bun, plăcut. Am jucat ultimul meci pe teren la Turneul Campionilor, pe terenul central, m-am retras cu prietenii mei, cu familia, au fost alături de mine. În cazul meu, cumva am vrut să fie așa și mi-a ieșit. Anul următor am mai avut ultimul meci de Cupa Davis, în Spania, și acolo am câștigat meciul de dublu. Acela a fost ultimul meci. La fel, o sărbătoare pentru mine. Și apoi a fost Sports Festival. Am de-a retrageri, de zici că stau numai în retrageri! (râde)

„Am sentimentul acela că wow, uite ce exit am avut, ce frumos a fost. Și am rămas cu un gust foarte plăcut pentru experiența asta sportivă. Spun asta pentru că am văzut în jurul meu mulți jucători care joacă până în ultimul moment accidentați, îmbătrâniți, ieșiti din clasament. Și ultimele turnee sunt așa mai chinuitoare, nu-i o mega sărbătoare.”

Care mai e visul tău acum, după o astfel de carieră? La ce mai visezi?

HORIA TECĂU: La bucurie și creație din bucurie. N-am „să fac și asta și asta”. Mă simt așa bucuros de ce trăiesc și îmi vin așa natural proiecte, creație care mă bucură. Se aliniază cu starea asta. Nu cu compromisiuri. Și după un moment de respirație, de pauză după carieră, simt că prin ceea ce fac- prezența la echipa națională, în alte proiecte pe care le fac cu copiii, de joacă, de promovat mișcarea- astea vin cumva natural. Mă bucură să le fac. Sunt idei de a le dezvolta într-o altă formă mai prezentă, poate niște workshop-uri, dar simt că se creează natural. Dar asta urmăresc, să mă bucur de experiențe, de oamenii cu care interacționez, să fiu prezent în ceea ce fac… cu atenția la mine, la stările interioare, să fie acolo ok. Și când e ok acolo, tot ce se creează e bine.

Cum îți dai seama că nu ești ok interior? Mai ales că deseori apare tentația de a da vina pe exterior și mai puțin grija de a privi înspre noi.

HORIA TECĂU: Se simte prin încordare. Să dai vina pe altcineva e un semn în sine. Să proiectezi în exterior înseamnă că e o chestie interioară căreia trebuie să îi dai atenție mai multă. La mine apar unele repere. De exemplu, dacă apare NU-ul, de genul „nu pot, nu cred”, acolo apare o identitate. Când sunt mai atent pe sursa ei, îmi dau seama a cui e vocea aia interioară care îmi spune că nu se poate, că nu e bine. O voce mai critică. Și se dizolvă imediat. Și rămâne așa un gol, o stare de bine. Adică toate reperele astea cu „trebuie să fac ceva”, „e nevoie”, nu-s chiar în regulă. Una e să faci lucruri, să creezi din „e nevoie de asta” și alta e să zici „îmi place, haide să vedem!”. Adică să schimb semnificația acolo unde îmi place mie să activez.

Ești la fel de activ ca în perioada în care aveai un program strict în fiecare zi?

HORIA TECĂU: Nu. De multe ori, când privesc zilele mele, nu fac nimic. Adică din rolul acela al tipului care trebuie să facă lucruri tot timpul ca să primească atenție, să fie văzut, îmi vine să râd cum îmi petrec zilele. Sunt foarte liniștite. Dau o bucurie tăcută fără să fac lucruri. Bucurie în chestii mărunte. Cu mult timp pentru mine. Lucruri simple.

Ce înseamnă aceste lucruri simple?

HORIA TECĂU: Plimbări, interacțiuni cu oameni dragi. Intru în prezență, călătorii, mișcare. Mai nou, mă plimb cu motorul.

La noi, motorul pare o chestie periculoasă, trebuie să ai grijă…

HORIA TECĂU: Nu merg cu „trebuie să ai grijă”, merg să mă bucur de motor. Eu, când merg cu motorul, sunt foarte prezent și bucuros de experiență. Pe motor nu poți fi decât foarte prezent și asta în sine e o respirație foarte fină, o atenție foarte fină. Nu este despre a demonstra nimic, despre viteză. Trebuie să fie despre o stare de prezență, o călătorie, o conectare cu lumea, cu asfaltul, cu natura, cu mirosul, cu oamenii din trafic. Pentru mine, despre asta e senzația când mă urc pe motor, fără să am niciun gând de teamă, frică, nicio proiecție dintr-asta. Nu e despre adrenalină.

Când ți-a fost frică ultima dată? (pauză lungă până răspunde)

HORIA TECĂU: Apare frica, dar nu mai are aceeași putere. Inclusiv cu motorul. Apare un gând de „băi!”, dar mă întorc în interior, la bucuria aceea de a fi prezent și de a mă bucura de ceea ce fac și dispare frica. Nu poți fi și prezent, și în frică în același timp. Și asta o învățasem de la tenis. Când joc și sunt cu atenția pe respirație și pe ce vreau să creez pe teren, în orice moment, nu contează că sunt la minge de meci sau la primul punct, nu mai ai spațiu de alte gânduri. Că și frica e un gând. Îl înlocuiam cu altceva. Îmi vine gândul acela… La fel, până în ultimele meciuri de tenis, îmi venea gândul de frică- „dacă pierd?”, dar nu mai avea densitate, putere.

Și dacă ar fi să te definești, cum ar suna definiția?

HORIA TECĂU: Aș spune că sunt un om liniștit, visător. Încerc să trăiesc în prezent și să mă bucur de viață. Sunt multe momente de prezență care se adună.

E ceva anume ce făceai în timpul meciului sau îți spuneai poate ca o superstiție?

HORIA TECĂU: Respirația. Respiram conștient foarte mult. Eram tot timpul cu atenția pe respirație. Între puncte, în secundele acelea de spațiu între puncte, timpul era pentru respirație.

„Și totul începea cu respirația. Și ca să pot să am pauză să creez alte gânduri, spre ce vreau să fac pe teren, aveam nevoie de respirație. Câteodată îmi era mai ușor, una-două respirații și eram ok. Câteodată trebuia să respir mai sus. Dar spre final, cu practica asta de ani de zile, lucrurile se întâmplau foarte rapid. Adică într-o respirație adâncă aveam centrare, liniște, ce vreau să creez, acțiune- HAI! Eram în ciclul ăsta într-o respirație. Aveam toate, liniște și gândurile pe care deja le-am vorbit. Trebuia doar un refresh tot timpul. Și la început, practica asta dura foarte mult. Mă pierdeam în meciuri și îmi lua mult timp să mă autoreglez. Dar spre final, era instant. Era o respirație.”

Dacă ai putea să dai timpul înapoi și să-l oprești preț de câteva minute, care ar fi acela?

HORIA TECĂU: Îmi aduc aminte, ca un reper, când lucrurile au tendința să devină serioase… îmi aduc de multe ori aminte de ce am început să joc tenis, la început. Îmi aduc aminte de momentele în care efectiv eram copil și mergeam să joc tenis cu colegii mei și inventam jocuri și era 100% joacă, nu era nimic de performanță, bani, statut. Era joacă. Aia e o stare la care m-am dus de multe ori și mă duc și acum, ca reper. Acum, când mă întrebi asta. Avem tendința și impresia că totul se face greu, cu efort, sacrificiu…

Ai simțit vreodată presiunea că fiind la nivelul la care ești, ești automat idol la rândul tău pentru alți copii/ adolescenți și asta înseamnă să fii prudent, să dai un exemplu bun? Pentru că nu e vorba doar despre sportivul Horia, ci și de omul, dincolo de teren.

HORIA TECĂU: Da, mult timp. Mai ales că lumea din exterior te privește așa și are așteptări de la tine, le auzi. Și erau. Mult timp au fost momente în care mă gândeam să fiu la standardele celorlalți, la ce se așteaptă de la mine. Inclusiv la partea asta de ce transmit. Dar din nou, nu era o stare care să mă bucure. Era ca și cum aș fi să par cumva, să fac ceva cu inhibare ca să nu fac ceva greșit, ca să nu fiu judecat, criticat. Erau doar niște gânduri și, conștientizând și lucrând la asta, mă întorceam din nou la „băh, fii prezent, trăiește cum îți place ție, fă tu ce simți că te bucură, respiră”. În simplitatea acestei stări era și bucuria de a juca, bucuria de a interacționa cu ceilalți, cu fanii, cu copiii, cu antrenorii. Era cu respect, compasiune, recunoștință. În acea stare de prezență erau toate astea. Și nu trebuia să am decât disciplina acestei stări, nu să fiu în exterior și să încerc să mulțumesc pe toată lumea, să fiu băiatul bun pentru ceilalți.

Dar ai simțit vreo clipă că la un moment dat îți este mai mediatizată viața personală și pare mai de interes decât orice reușită sportivă, orice ai face pe teren?

HORIA TECĂU: Simțeam câteodată o frustrare și o urmă de dezamăgire când vedeam că atenția presei e pe alte lucruri. Și pentru asta mă judecam puțin și nu mă bucura deloc ce se întâmpla. Dar din nou eram pe „băi, până la urmă, eu știu ce trăiesc, ce vreau să fac, ce vor să scrie și să facă ceilalți pot face…”.

Nu te-a afectat că atunci când pierdeai meciuri erau comentariile alea critice? Cum ai făcut față? Că urmăream, de exemplu, povestea lui Simone Biles care, deși e cea mai mare gimnastă a Americii, unii n-au ezitat să o facă ratată. E drept, online-ul nu era ca acum…

HORIA TECĂU: Online-ul nu era așa intens, dar presa era. Și bine, ne raportăm la ce era atunci. Dar spun ce aș face și acum: nu aș citi, nu mi-ar trebui să citesc ce spun alții despre mine. Să citesc ca să ce? Să mă simt bine dacă scriu bine sau prost dacă scriu prost? Pentru ce? Nu am absolut niciun motiv. Ar fi ca o nesiguranță de sine, că aș avea nevoie de o validare din exterior. Ar fi singurul motiv. Și atunci nu e despre cine scrie și ce scrie, e despre mine. Stai puțin… am nevoie de o validare? De ce am nevoie de validare? Înseamnă că nu mă validez suficient pe mine. Hai să mă întorc la mine și să văd de ce nu mă validez pe mine? Și restul dispare.

„Nici nu-mi trecea prin gând să citesc. Eram conștient de ce lucrăm în echipa mea. Ei erau reperul. Noi aici discutăm. Și cu oamenii de la care primeam un feedback constructiv, real, adevărul. Nu conta că era pozitiv sau negativ. Aveam acești câțiva oameni în jurul meu și acolo era totul. Nu trebuia să citesc în exteriorul meu nimic, nu mă interesa câte like-uri am, cine scrie, ce comentează. Pentru ce? Normal, tendința te duce. Dar apoi îți spui, stai așa… e mai complicat pentru tinerii din ziua de azi cu acest instrument. E o presiune mai mare. De aceea trebuie și mai multă atenție pe lucrurile astea care sunt lucruri interioare. Acum nu te apuci să îi oprești pe ceilalți, că nu despre asta e vorba.”

Pare o perioadă în care tenisul feminin este mult peste ce se întâmplă la masculin. Crezi că vom mai ajunge să avem un numărul 1 mondial la masculin, la feminin?

HORIA TECĂU: Da, eu cred că e posibil. Nu există niciun argument prin care cineva poate să-mi spună acum că nu va mai fi posibil. Nu există. Am văzut atâtea și am văzut cum se creează lucruri. Deci, cred. Mai greu decât înainte. Mi se pare mai greu pentru că pare că sunt mai puțini sportivi dispuși să continue. Sunt foarte multi care încep, vin câțiva ani și apoi renunță. Înainte rămâneai, jucai, jucai… era o masă mai mare care încercau spre profesioniști. De acolo erau câțiva care urcau, de-acolo urcau și mai sus. Acum sunt 4-5 care joacă toți.

Ce ne lipsește? Mi se pare că nu generăm niște nume așa cum o fac alții. Cum reușesc alții să scoată astfel de valori și noi nu reușim? Că acces la informații are toată lumea…

HORIA TECĂU: Bună întrebare… nu cred că e un singur răspuns, e un mix sferic de cunoștinte, de specialiști care să crească. Dacă ne uităm, nu ne uităm la jucătoarea Andreeva sau la fotbalistul Yamal, uită-te la sportul lor. Că produc constant performanță.

„Eu cred că totul pleacă de la mental. Atitudinea, efortul, susținerea, bazele, infrastructra, finanțarea. Pentru că tot de la mental pornește. Adică dacă vrei, ne dorim și ne implicăm, facem. Putem să facem toate lucrurile astea. La tenis ai nevoie de turnee, de specialiști, de finanțare, ai nevoie de mai multe chestii care pleacă de la o atitudine- aceea de a-ți dori să investești. Aici mi se pare că suntem un pic în urmă. Cu dorința. Vezi niște proiecte ca la Cluj, aici la Iași, care sunt niște turnee și cadre care investesc, susțin. Ai nevoie să știi, să construiești în jurul lor un spațiu unde se învață tenis, o mentalitate pentru tenis. Nu mai e o surpriză. Tu nu mai poți azi să te apuci de sport și să te trezești pe la 15-17 ani că nu faci față presiunii. Că lucrurile astea trebuie pregătite. Știm ce este sportul. Pierzi, câștigi, presiune. Astea deja le antrenăm…”

Tenisul este un sport individual pentru că nu mi se pare că statul investește foarte mult… dar când apare succesul, e al tuturor. Ce ar trebui să se întâmple ca și statul să fie mult mai implicat în tenis, astfel încât să generăm sportivi și să avem și baza aia de selecție pe mai departe?

HORIA TECĂU: Nu știu, nu pot să mă gândesc decât la dorință. Cu adevărat, ca stat, să-ți dorești asta. Să auzi asta în comunicare. Să vezi în acțiuni. Adică chiar să fie.

Voi toți cei care ați terminat aveți toate resursele și cunoștințele și tot vorbiți despre treaba asta, dar parcă nu vă ascultă nimeni. Să fie un t0 în care noi să începem să construim. Pentru că am fost acolo. Am ajuns de la „mergem acolo să luăm medalii la poate dă Domnul să luăm niște medalii”. Ne mulțumim cu treaba asta. Nu mi se pare că, deși am evoluat ca societate, că am evoluat și în sport, ci din contră…

HORIA TECĂU: Mi se pare că e o realitate. Realitatea prezintă un adevăr, adică… faptul că nu ne dorim atât de mult și atenția nu este pe aceste lucruri atât de mult, se vede în rezultatele care sunt. Atitudinea e alta, dorința e alta. Cred că de acolo pleacă. Și când spun asta, sunt conștient că fiecare poate să contribuie în sfera lui. Nu zic așa că „băi nu aveam nicio șansă și suntem departe”. Nu, spun că nu am așteptări de la nimeni să facă ceva. Simt ce mă bucură pe mine să fac și ce vreau eu să transmit și dacă prin asta se leagă ceva în viitor, eu sunt mulțumit. Dar nu am așteptări, doar spun că mi-aș dori să fie mai multă atenție pe zona asta, pe investiție. Avem baze sportive. Nu terenurile sunt o problemă, avem. Avem și turnee acum. Mi se pare că partea de relație, de specialiști care să transmită ce trebuie, aici lipsește ceva. Așa îmi pare mie. Pentru că dacă te uiți acolo unde este un proiect care reușește cumva, printr-un efort, vezi că e cineva în spate, care are o atitudine bună, e implicat, se mișcă, își dorește. Te uiți și vezi că e ceva bun acolo.

Cum e să fii căpitanul echipei de fete a României? Ce le mai poți spune unor jucătoare care au ajuns deja la maturitatea sportivă și ocupă poziții foarte bune în clasamentul WTA?

HORIA TECĂU: Până să ajung să fiu căpitan, nici eu nu știam exact care este rolul meu, ce înseamnă să fii căpitan. Mi se pare că rolul meu este să creez un cadru cu tot ce e acolo- atitudine, tot- în care ele să fie cât mai liniștite și să joace. Inclusiv acolo pe teren sunt multe gânduri și stări. Încerc să le țin cât mai liniștite și în prezent ca să poată juca liber, să-și facă tenisul lor, fară a avea acele gânduri de ezitare, de teamă, de încordare.

Ca tenismen, când ești pe teren, oricum ești de unul singur și tot ai steagul României în dreptul tău. Care e diferența atunci când chiar ajungi să fii în echipa României, să reprezinți România în Cupa Davis sau Billie Jean King Cup?

HORIA TECĂU: E o intensitate mai mare. Noi, la tenis, suntem obișnuiți să mergem în turnee de unii singuri, cu antrenorul, și să jucăm. Și deodată, la meciurile naționalei- în Cupa Davis sau în Cupa Billie Jean Cup, e vorba de echipă. Scrie România pe tine, îți cântă imnul. Plus că ești mai urmărit, simți că ai o responsabilitate de a fi acolo. Intensitatea asta în plus s-ar putea să îți dea energie, benzină, dar se prea poate să te și încurce. Poți ajunge să-ți creezi niște așteptări și chiar o presiune care să te doboare. Iar astea se pot manifesta prin teama de a greși, de a juca, de „ce s-ar întâmpla dacă pierzi?”. Apar vocile negative. Și toate astea te pot inhiba la joc. Deci, e același lucru, dar la o intensitate mai mare și când scrie România pe spatele tău.

Acum, că am ajuns la final discuției noastre, ce nu știm despre tine, Horia? Cât de diferit e Horia din viața de zi cu zi față de percepția celorlalți?

HORIA TECĂU: Nu știu, simt că sunt destul de deschis. Cum sunt când sunt singur, sunt când sunt cu ceilalți. Mă încarc foarte mult din a fi în natură, de a petrece timp singur, din a medita, respira, din a fi prezent în ceea ce fac. Dacă sunt în natură, sunt prezent. Dacă vorbesc cu cineva, sunt prezent. Pe motor sunt prezent. Lucurile astea se întâmplă și când nu mă vede nimeni. Nu știu ce altceva, ce nu știu ceilalți. Asta cu motorul e o chestie nouă, nu o știe toată lumea și e foarte mișto ce descopăr prin activitatea asta.