Nu-i vor spune „o vârstnică”, îi voi spune doamna V. Am cunoscut-o printr-o conjunctură deloc fericită pentru familia extinsă. O rudă prin alianță de-a noastră a suferit o ocluzie intestinală, complicații, toate cele. Doamna V. îi e vecină și prietenă de peste 40 de ani. Locuiesc în același bloc, același etaj, ușă în ușă. Iar când noi am adus-o acasă de la spital pe doamna L. (c-așa îi voi spune rudei în acest articol), doamna V. n-a contenit în a-mi oferi lecție după lecție. Și cumva, tot după experiența asta am scris și articolul despre „Ce frumos ar fi să învățăm să avem mai multă grijă unii de alții”.

În primul rând, am fost uimită să văd cu cât devotament a avut grijă două zile de prietena ei

Și de ce zic două zile. Pentru că după un popas acasă, direct de la spital, până la urmă, doamna L. a acceptat să fie internată într-o unitate medicală pentru a se recupera corect și cât mai repede.

Intervenția chirurgicală suferită necesită supraveghere permanentă. Nu numai că pacienta nu se poate ridica singură din pat, însă are o pungă atașată, iar aceasta trebuie verificată și curățată cât se poate de des. Și cine stă 24 de ore din 24 să supravegheze un astfel de bolnav? Ați ghicit, în afară de doamna V., doar cei care lucrează într-o unitate de specialitate.

Ce m-a uimit a fost grija cu care și-a luat foarte în serios rolul și responsabilitățile, deși n-a îndrăznit nimeni să-i spună în mod direct că avem nevoie de ajutorul dumneaei. Ea a fost prima care a zis că o ajută. Bine, nici ea nu știa cât de gravă e situația… bolnavă fiind și ea nu doar cu inima, ci și de atacuri de panică, era cumva speriată de greutatea responsabilității de pe umeri. Dar n-a dat înapoi. Cum să vă explic mai în detaliu… în momentul în care i s-a spus că trebuie să verifice acea pungă cât mai des și să facă ce trebuie făcut, adică să o golească, venea și la 1 noaptea, și la 5 dimineața, iar toată ziua era la prietena și vecina ei, doamna L. E și ea uimită să vadă că și-a învins temerile, că a dus cu brio la bun sfârșit aceste sarcini.

Apoi, altă lecție au fost bunătatea și blândețea. Nu s-a enervat pe bolnavă. Nu a țipat ea. Nimic. Pur și simplu îi spunea orice pe tonul obișnuit, un pic mai ridicat pentru că are niște probleme cu auzul. Nu s-a dat deoparte de la nimic. Empatia pe care am văzut-o la doamna V. în aceste zile n-a fost neapărat una fără efecte. Pentru că ea chiar se consuma. Se uita la prietena ei și simțea compasiune. Se gândea la suferințe, la dureri, la tot.
„Crezi că nu mi-e greață când trebuie să fac asta?”, mi-a zis după vreo două zile. „Îmi este, dar o fac pentru ea. Pentru altcineva n-aș face nici pentru nu știu ce sumă!”, a completat mai apoi, în timp ce-și schimba prietena.

I-am zis că-i eroină. Personal, mă îndoiesc că aș fi fost la fel de dedicată cu cineva cu care, la urma urmei, nu mă leagă o legătură de sânge

Știu prea bine ce efort înseamnă tot ceea ce a făcut doamna V. pentru că eu am făcut același lucru pentru mama. Dar era mama. Și pentru mama chiar faci orice. Eh, la doamna V. nu era mama. Era prietena ei. Vecina ei. Era o cunoștință la urma urmei și nimic mai mult. Practic, și-a dat timpul, liniștea, răbdarea, energia. Și le-a oferit pe toate fără nicio pretenție și fără să i se ceară în mod direct acest lucru. Iar asta, pentru mine, a fost iarăși o lecție. Mai ales că am văzut în aceste zile și oameni care sunt nu disperați după bani, ci hapsâni la propriu. Și am avut așa o oarecare tristețe în suflet pentru că îmi dau seama că unii par umani și-ți dau impresia că sunt oameni cumsecade și cu mare empatie față de un bolnav doar sub umbrela banului. Nah, oameni și oameni.

Semnalul de alarmă și pentru doamna V., fiind și ea o vârstnică

Într-una din zile, mi-a zis cumva că toată această situație a pus-o oarecum pe gânduri și pe ea. „Alexandra, hai că ea te are pe tine aici dacă nu e băiatul ei (cumnat-miu adică), dar dacă mi se întâmplă mie ceva, eu ce mă fac? Copiii mei sunt și mai departe decât Italia, n-au cum să vină acasă în 4 ore!”.

Adică doamna V. a stat și a pitrocit totul și și-a dat seama că e și ea o vârstnică la urma urnei, are și ea o vârstă și oricând i se poate întâmpla să fie și ea la pat. Și-n acest caz, dacă ea are nevoie la spital sau oriunde, ce face? I-am zis mai în glumă, mai în serios să mă sune pe mine și am eu grijă să-i fie bine, să umblu și pentru ea. Că binele trebuie întors, că astfel de oameni trebuie prețuiți și ajutați la nevoie, fără să te gândești că vrei ceva la schimb. Vei primi oricum de la Dumnezeu, că binele se întoarce întotdeauna, atunci când te aștepți mai puțin.

Și ce i-am zis nu-s simple vorbe, simt că trebuie să fac ceva pentru vârstnici

Nu știu de ce, dar simt că eu trebuie să fac ceva pentru vârstnici. Și am ceva în plan, dar vedem și cum se așează astrele. Cei apropiați mie știu asta, dar acum cumva las mărturie și aici. O fi pentru că-i am pe ai mei trecuți de 75 de ani, nu știu. Însă modul în care românii își tratează bătrânii mă sperie de cele mai multe ori. Îmi place să fiu în preajma lor, să le ascult poveștile, să aflu mai degrabă care-s rădăcinile acelor riduri brăzdate pe obraji. Oamenii aceștia au trăit ororile comunismului. Și mi se rupe sufletul când văd un bătrân pe stradă că se uită prin coșurile de gunoi, sperând că va găsi ceva util…

Am avut campanii de 8 Martie pentru oamenii în vârstă. Țin minte că-ntr-o zi, când era ziua de nume a mamaiei mele, am oprit în Tătărași și i-am oferit ceva de pomană, de sufletul mamaiei, unei bătrâne pe care o vedeam des trebăluind prin grădinița din fața blocului. Am povestit cu ea aproape vreo oră și am descoperit un om de-a dreptul încântător, care ascunde sub straiele negre și bătute de timp un fost profesor universitar, doctorand la Sorbona…

Cumva, așa a fost și cu doamna V. Dacă la început mi s-a părut genul de om care crede că le știe pe toate pentru că nah, are o vârstă, am descoperit un om cu simțul umorului, vesel, care nu se plânge, care recunoaște că nu se poate lăsa de țigări. Doamna V. are 71 de ani și este un om care a lucrat la CFS, are copiii plecați departe. Sunt departe, dar îi sunt mereu aproape. Mi-a povestit despre peripețiile ei de pe aeroportul din Amsterdam sau din Frankfurt, dar și de experiența Italia, „pentru niște euroi”, unde n-a rezistat decât cu mare greutate vreo trei luni.

Doamna V., chiar vă mulțumesc!

sursa foto reprezentativă: https://www.freepik.com/free-photo/side-view-old-woman-beach_6973471.htm#fromView=search&page=2&position=32&uuid=db746ca1-6ccd-43d7-92d6-7432b5436a97