Cum urci Buciumul, un indicator îți arată drumul spre Dobrovăț. Îți spui în gând că-i un alt drum de țară, nimic spectaculos. Numai că, imediat ce-ai cotit la dreapta, străbați poate cel mai frumos drum din județ, în mijlocul unei păduri care îți taie respirația. Te îndrepți agale spre Dobrovăț. Și mergi pe drumul șerpuit câțiva kilometri. De cum intri în comună, în dreapta n-ai cum să treci fără să observi stejarul falnic din mijlocul poieniței care, pe vreme bună, se transformă într-o oază de liniște tare admenitoare pentru ieșenii care vor să evadeze din graba și zgomotul cu care i-a obișnuit Iașul… mai la o azvârlitură de drum zărești mănăstirea. Se înalță semeț, împrejmuită de ziduri vechi. De cum pășești prin intrând, liniștea te învăluie. În anotimpurile calde, întreaga curte e în armonie cu natura și vibrează în culori și miresme. Iarna, totul capătă ritm și mai domol. Într-o astfel de atmosferă te întâmpină povestea Mănăstirii Dobrovăț. Dobrăvăț, localitatea în sine, e de poveste.
Dacă privești atent la intrare, pe zid, deasupra intrândului, se observă pisania domnească, scrisă în slavonă, prin care ni se transmite că „Bine cinstitorul Domn Io Ştefan voievod cu mila Lui Dumnezeu domnul Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a înălţat acest hram cu numele «Pogorârea Sfântului Duh» care a început a se zidi la anul 7011 (1503) luna lui april în 27 zile şi s-a săvârşit în anul 7012 (1504) al domniei lui, anul patruzeci şi şapte şi o lună din al optulea curgător”, aflăm de pe site-ul Mitropoliei.
Îți dai seama că e ceva aparte cu locul acesta imediat ce intri în curtea Mănăstirii. Mai ales vara, liniștea te cuprinde deloc pe ascuns. Răzleț mai vezi că mai apare câte un vizitator. Biserica e deschisă, așa că te poți ruga în voie și poți admira simplitatea unui lăcaș de cult care datează din 1504. Da, Mănăstirea Dobrovăț e ultima ctitorie a domnitorului Ștefan cel Mare, fiind inclusă pe lista monumentelor istorice. Legenda spune că lăcașul de cult a primit denumirea Dobrăvăț în amintirea sihastrului care l-a întâmpinat pe Ștefan cel Mare, în timp ce acesta din urmă se îndrepta spre Suceava, prin codrii Iașului. A zărit o luminiță la poalele pădurii. S-a apropiat și a găsit chilia sihastrului. Au schimbat câteva vorbe, domnitorul a cerut binecuvântarea. Și a plecat mai departe. Nu a uitat întâmplarea. Și când a decis să se apuce să zidească o nouă biserică, a denumit-o după numele sihastrului, Dobrovăț. „Alegerea acestui loc pentru mănăstire nu este întâmplătoare deoarece documentele din secolul al XV-lea amintesc de existenţa pe valea Dobrovăţului, în satul Călugăreni, a unui schit a lui Giurgiu Călugărul cu hramul „Schimbarea la Faţă” şi a unei mănăstiri de la obârşia Dobrovăţului”, scrie doxologia.ro.
În atâtea secole de existență, biserica a agonisit numeroase povești de povestit. A fost prădată în repetate rânduri de tătari, turci, muscali. Dar a rezistat. Transformată în închisoare între 1865 și 1900, își schimbă destinația în orfelinat pentru fete și mai apoi devine școală de agricultură. Regele Carol I semnează decretul regal prin care construcția redevine așezământ monahal. Era anul 1913. Numai că, din cauză că era școală, nu a putut fi populată imediat cu călugări. A fost un proces care a durat până în anul 1930. Dar epopeea mănăstirii Dobrovăț nu se încheie aici. Redevine școală din 1948. Și așa funcționează până în 1970, an în care e recunoscută drept biserică de mir. Lăcașul își regăsește liniștea de-abia în anul 1990, când redobândește statut de mănăstire. Azi, întregul ansamblu monahal cuprinde biserica ctitorită de Ştefan cel Mare, o bisericuţă mai mică construită pe ruinele unui paraclis realizat de domnul Simion Movilă în 1607 pentru înhumarea fiului său Pavel, turnul clopotniţă construit în 1743, zidul de incintă şi clădirea care adăposteşte în prezent chiliile călugărilor.
Dacă aveți noroc, chiar puteți urca în turn, de unde puteți admira o priveliște care aproape că-ți taie respirația…
