„Anne Frank este un nume familiar chiar și pentru cei care nu au citit Jurnalul. Îl poartă străzi, școli de pe toate meridianele. Îl poartă mult vizitatul muzeu din Amsterdam și fundația care l-a organizat în imobilul unde se afla Anexa secretă (…) Anne Frank a lăsat cea mai frapantă mărturie umană din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Mai mult, a dat un chip, o voce, un nume milioanelor de victime inocente- fără chip, fără voce, fără nume- ale barbariei naziste. Anne Frank nu e o simplă autoare; împreună cu cartea ei, a devenit un simbol.”
„De ce?”, e primul gând care îmi trece prin minte de cum încep să citesc Jurnalul Annei Frank. Toate ororile la care au fost supuși oameni nevinovați… de ce?
Jurnalul Annei Frank e fresca unei lumi de care mie îmi este rușine. Jurnalul a fost publicat prima dată în 1947, în Țările de Jos, de Otto Frank, tatăl Annei, supraviețuitorul care și-a promis că va face cunoscută povestea fiicei sale peste tot în lume. A fost singurul supraviețuitor dintre cei opt locatari ai Anexei, locul în care se petrece întreaga acțiune pe care Anne o descrie minuțios în jurnalul său. Ultima însemnare datează din 1 august 1944. După, trei zile mai târziu, au fost descoperiți, arestați și trimiși în lagăre. Mai multe indicii arată că ar fi fost trădați chiar de către magazioner, în contul unei sume de bani pe care naziștii o ofereau ocărui informator care ajuta la desconspirarea fiecărui evreu. Doar că rămâne o supoziție pentru care nu s-au găsit dovezi concrete niciodată.
Anne Frank primește jurnalul, o agendă de fapt, în anul 1942. A fost cadoul părinților pentru ea, cu ocazia împlinirii vârstei de 13 ani. Din acel moment, jurnalul îi devine prieten imaginar. Primește și un nume, Kitty. Ei îi scrie tot felul de gânduri, mai mult chestiuni personale care o privesc pe Anne. Asta până în ziua în care Anne aude la radio mesajul unui ministru neerlandez aflat în exil, care spune că „speră ca după război să publice jurnale și scrisori din timpul ocupației germane”. Era primăvara anului 1944. Atunci, Anne decide să scrie un roman, „Anexa secretă”, bazat pe însemnările din propriul jurnal.
Anne Frank, deși o copilă, are o minte limpede și ageră. Își descrie frământările, își pune întrebări. Povestește întâmplări de la școală. Trecerea de la traiul liniștit și clandestinitatea din Anexă se face treptat, cu fiecare filă lecturată. Gândiți-vă numai cum ar fi ca azi, tu să ai o viață obișnuită și mâine să fii nevoit să te ascunzi doar pentru că niște nebuni au decis că nu faci parte din neamul celor superiori (din mintea lor) și vor să te omoare. Să fii obligat să lași totul în urmă și să fugi. Să ai de ales între a sta, care echivala cu moartea, și a fugi, care înseamna șansa de a supraviețui. Nu știi pentru cât timp, nu știi nimic. Eu nu pot să-mi imaginez și-mi revine gândul acelui „de ce?”, de ce așa, de ce toate astea, de ce s-a ajuns aici, de ce au permis oamenii să se comită astfel de barbarisme? Și dacă vreți să vă întrebați la fel, vă invit să mergeți să vizitați Casa Muzeelor, unde un întreg muzeu povestește ceea ce Anne scrie în Jurnalul său. Doar că aici, la Casa Muzeelor din Iași sunt relatate întâmplările din Iași (detalii aici).
Anne Frank o întreabă pe Kitty la un moment dat „cum se face că toți oamenii își ascund cu atâta teamă natura interioară?(…) de ce avem atât de puțină încredere unii într-alții? Știu, trebuie să existe o explicație, dar uneori mi se pare foarte trist că nu putem mărturisi nimănui, nici măcar oamenilor care ne sunt cei mai apropiați, ce avem pe suflet.”. Și avea doar 14 ani la data de 22 ianuarie 1944, când scrie aceste rânduri. Nu e o fetiță flower-power și atât. Cu cât citești jurnalul, îți dai seama că Anne are o gândire matură, își pune întrebări pe care orice om mare și le-ar pune și înțelege perfect situația la care ei, evrei fiind, sunt supuși. Privește detașat, acceptă situația- „sunt foarte calmă și nu-mi pasă de toată agitația asta. Am ajuns în punctul în care-mi este aproape indiferent dacă mor sau rămân în viață. Lumea va continua să se învârtească și fără mine, eu oricum nu mă pot opune evenimentelor. Îmi asum riscul și nu fac nimic altceva decât să învăț și să sper că totul se va termina cu bine”.
Anne Frank își prețuiește tatăl și nu-și suportă mama. Pe tată îl divinizeză, îl vede undeva unde poate nici el nu-și imaginează că poate fi. Doar că „are idei preconcepute”, crede Anne. N-are cele mai frumoase cuvinte la adresa mamei în Jurnal și chiar Otto Frank a recunoscut că unele pasaje nu au fost publicate deloc tocmai pentru că era vorba despre memoria fostei sale soții și ar fi putut face rău… a decis, de fapt, să nu publice nici acele fragmente în care alți clandestini ai Anexei erau prezentați cu atât de multă sinceritate de către Anne, dar nici unele pasaje considerate a fi foarte intime. Asta pentru că nu erau vremuri în care să se vorbească despre sexualitate cu atât de multă lejeritate.
„Pentru orice om căruia îi e frică, care e singur sau nefericit, remediul cel mai bun este în mod cert să iasă afară, să meargă undeva unde să fie cu totul singur, singur cu natura, cu cerul și cu Dumnezeu. Căci abia atunci și numai atunci simți că totul este cum trebuie să fie și că Dumnezeu vrea să-i vadă pe oameni fericiți în mijlocul naturii simple, dar frumoase.”, scria Anne Frank în jurnalul său, pe 23 februarie 1944, într-un moment în care speră că va primi despăgubiri pentru aceste privări de libertate interioară pe care ea și restul clandestinilor sunt nevoiți să le suporte. Îi e dor de lumea exterioară, de ceea ce se întâmplă în afara Anexei, dar se consolează privind cerul pe fereastră și imaginându-și tot ce va face după ce vor scăpa din ascunzătoare.”, se arată în Jurnalul Annei Frank.
În Anexă, Anne se îndrăgostește de Peter. Petrece mult timp cu el, găsesc activități și interese comune. Descrie multe dintre întâlnirile lor inocente, în care niciunul nu are curaj să-și împărtășească sentimentele. Astfel, Anne ajunge să se gândească și mai profund la iubirea dintre părinții ei. Pe mama sa o vede tristă, ca și cum s-ar consuma pe interior și atunci, acele sentimente indiferente pe care spune că le nutrește pentru ea se transformă în milă. Anne știe că viața înseamnă bucurie și curaj, știe că a devenit o femeie cu mult curaj și o forță interioară remarcabilă. Așa că Anne nu se sfiește să pună pe hârtie aceste conștientizări- „devin tot mai independentă de părinții mei”, îi mărturisește prietenei sale imaginare Kitty, „știu ce vreau, am un scop, am o opinie, am o credință și am o iubire”.
Anne Frank n-a apucat să-și ducă visul mai departe. Voia să fie jurnalist. A devenit, în schimb, scriitoare celebră, un alt vis de-al său, cu ajutorul tatălui său. Asta pentru că, în dimineața zilei de 4 august 1944, o mașină a oprit în fața casei în care locuiau cei din Anexă. Polițiștilor le-a luat ceva timp până s-au prins că intrarea în Anexă se făcea printr-o bibliotecă, un fel de ușă secretă. I-au arestat pe toți. Au fost duși în diferite lagăre. Unii dintre cei opt, la scurt timp, au fost eliberați ori au evadat. Miep Gies, care i-a ajutat pe tot parcursul șederii în Anexă, a făcut tot posibilul să-i salveze. Fără succes, din păcate. Ea ecea care a și găsit însemnările din jurnal imediat după ce au plecat polițiștii. Le-a luat și le-a păstrat acasăpe tot parcursul războiului. Când a aflat că Anne a murit în lagăr, la scurt timp după decesul surorii sale, în urma izbucnirii unei epidemii de tifos, Miep decide să îi înapoieze lui Otto Frank toate bunurile pe care ea le salvase din Anexă. Așa a reușit acesta să publice un jurnal tulburător, Jurnalul Annei Frank.
