„Astăzi am mâncat căpșuni.”. Sunt primele cuvinte pe care Alexandra Bădiță le-a scris în jurnalul său personal. Avea numai opt ani și tatăl îi dăruise o agendă inscripționată Dacia ’98. A adus-o de la serviciu și i-a zis Alexandrei „asta este pentru tine!”. Copil fiind, Alexandra n-a știut ce să facă cu ea. A început să scrie despre activitățile pe care le făcea în fiecare zi ori despre discuțiile dintre părinți și apoi a trecut la relatarea emoțiilor. Era un mod de a-și descărca gândurile. Patru ani a scris în jurnal. Apoi, fără să își amintească de ce, a lăsat jurnalul deoparte.
S-a întors la „prietenul” din copilărie de-abia în clasa a IX-a. Avea multe trăiri pe care simțea că trebuie să le descarce cumva și și-a amintit vechiul prieten… totuși, față de anii copilăriei, frământările fiind altele, i-a fost teamă să nu îi fie citite confidențele de către părinți. Așa că Alexandra a început să aștearnă cuvinte în engleză sau spaniolă. A simțit că astfel e în siguranță. A tot scris și a scris până în facultate. Nu știe de ce a simțit că trebuie să ia o pauză din nou. Poate și pentru că, studentă la Jurnalism fiind, a început să scrie pe blogul personal, devenit un fel de jurnal public aproape, cu lecții de tot felul împărtășite cu cititorii.
„Pe mine, jurnalul m-a salvat! Jurnalul e o experiență personală a fiecăruia. Poți să simți că și într-un atac de panică sau un conflict, jurnalul îți salvează viața pentru că te ajută să îți descarci emoțiile. Dar da, mie mi-a salvat viața pentru că m-am regăsit eu pe mine. Și sunt convinsă că sunt oameni care au trecut prin aceleași experiențe… important e ca oamenii să-și dea voie și să lase viața în filele jurnalului.”, spune Alexandra Bădiță.
În anul 2015, Alexandra aproape că era pe marginea prăpastiei. Simțea o ruptură față de ea. Deși la exterior era ok, pe interior era complet deconectată, nu mai avea niciun fel de emoție. Așa a ajuns la terapie și, deși nu și-a imaginat niciodată cum ar fi fost viața ei dacă nu ar fi cerut ajutor la momentul potrivit și n-ar fi ajuns pe mâinile terapeutului potrivit, Alexandra este convinsă că tot s-ar fi vindecat, doar că mai târziu. „Aș fi prelungit agonia probabil…”, îmi mărturisește cu toată sinceritatea, rememorând acele timpuri în care nu și-ar mai dori nicicând să se întoarcă.
„Dacă mă întrebai ce îmi place, nu știam, nu mai eram în conexiuneacu mine, nu mai știam cine e Alexandra. Cred că s-ar fi tot prelungit atacurile de panică. Cred că fiind atât de intense, nu aș fi putut să le duc foarte mult. Era clar, timp de șase luni le manifestam atât de intens, nu aș fi rezistat mult în starea aceea. Am nimerit terapeuta potrivită la momentul potrivit, m-a îndrumat către scris… cred că a fost o intervenție de undeva de unde nu pot să explic… Divinitate, Univers, nu știu. Poate dacă nu aș fi trecut prin acel proces de vindecare în 2015, poate nu aș fi plecat în Londra, nu am de unde să știu ce ar fi fost… dar cred că totul s-a întâmplat așa cum ar fi trebuit să se întâmple!”, își aduce aminte.
Alexandra Bădiță este Journaling& Storytelling Coach, autorul cărții „Write your way to happiness” și fondator al Academiei de Journaling. Ideea Academiei i-a venit în momentul în care și-a dat seama că nu poate să ajungă cu informația despre cât de vindecător și util e scrisul în jurnal la cât mai multă lume, fiind una singură… așa că i s-a părut oportun să-i formeze chiar ea pe viitorii „Ambasadori ai journalingului”. Așa am și cunoscut-o, de fapt, pe Alexandra. Am aflat despre Academie, știam despre tehnica jurnalului și mi-am dorit să aprofundez. În momentul în care scriu acest material sunt deja unul dintre primii ambasadori ai journalingului pe care Alexandra i-a format.
Alexandra nu și-a dedicat activitatea coachingului ori journalingului de la bun început. Originară din Pitești, a ajuns în București ca studentă. Alegerea Facultății de Jurnalism a fost făcută prin eliminare celorlalte variante- Medicină, Arhitectură, Drept, Politehnică. Îi plăcea ideea de a crea, de a face reclame, de a-și pune amprenta pe anumite campanii. Știa că la Jurnalism, în anul III, ai posibilitatea de a-ți alege specializarea și și-a spus că asta își dorește, publicitate. Totuși, toată practica de pe parcursul facultății a făcut-o în direcția scrisului. S-a angajat ca jurnalist în anul doi de facultate și a început să scrie tot felul de articole despre diferite subiecte. Articolul publicat în National Geographic și articolul pe care la semnat pentru Helsinki Times, un reportaj despre prsoanele de etnie care cerșesc în Finlanda, sunt materialele de care și acum e mândră. Nu că n-ar fi de celelalte articole, doar că acestea au atins un alt nivel.
„Știu că atunci când am început să lucrez pe partea de revistă glossy, am fost la un film și a trebuit să fac o recenzie. Mai țin minte un site pe care scriam când eram în anul I de facultate și am făcut un articol-portret al unei fotografe de la Vogue, a fost mult research. Am mai scris un articol când făceam un internship la Centrul de Jurnalism Independent și am făcut un fel de interviu cu mai mulți studenți. Am vrut să aflu de ce rămân studenții în cămin, pe timpul verii. Dar printre cele mai remarcabile articole au fost un articol publicat pe National Geographic și un articol publicat în Helsinki Times, când locuiam acolo și unde am lucrat două luni. A fost un reportaj despre cerșetorii romi care ajung în vest.”, e răspunsul pe care Alexandra Bădiță mi-l oferă atunci când o întreb care e primul articol publicat, dacă și-l mai amintește.
După o perioadă petrecută în Finlanda și vreo trei ani în Londra, Alexandra Bădiță a ales Brașovul. S-a întors în România „pentru că mi-am făcut calculele și mi-am dat seama că în România ies pe plus, că e mai bine să mă întorc.”. Londra i-a deschis apetitul pentru coaching și journaling. Acolo, spune Alexandra, la acea vreme, oamenii erau extrem de preocupați de latura aceasta de dezvoltare personală, nivelul era incomparabil față de România. S-a format profesional în Londra și a revenit acasă, în plină pandemie. Inițial, în București, unde a început să se simtă sufocată știind că trebuie să se plimbe printre blocuri și să își calculeze extrem de bine timpul dacă voia să iasă în oraș. „În Brașov, vedeam muntele. Am mers inițial pentru o zi. Apoi, am stat două săptămâni. Și de-abia după am decis că aici e locul meu! Viața mea s-a schimbat complet de când m-am mutat în Brașov, am văzut totul ca pe o oportunitate!”.
Când era mică, Alexandra Bădiță scria poezii și povești pe care încă le mai are. Se juca cu păpușile pe care le și alinia ca la școală. Ea era profesoară, asta visa să fie când va fi mare, avea chiar un caiet pe post de catalog, în care nota răspunsurile păpușilor. Copila Alexandra era timidă și introvertită. Perfect i se părea să poată face în așa fel încât să dispară, să fie invizibilă. Acum, dacă ar întâlni-o pe copila de atunci, i-ar spune doar că „o să fie bine!”.
A făcut de multe ori acest exercițiu în terapie și da, e încurajarea pe care i-ar da-o. De altfel, Alexandra a învățat să se iubească și acum are curajul să-și spună „Te iubesc, Alexandra!” ori de câte ori se privește în oglindă, seara mai ales, atunci când mulțumește și pentru că ziua tocmai încheiată. Se descrie drept o femeie care are și zile bune, și zile mai puțin bune, care învață să se descopere și să afle ce este viața în fiecare zi. Recunoaște că e optimistă, că îi place să vadă partea plină a paharului. A preluat rațiunea de la tatăl ei, iar partea emoțională și spirituală, inclusiv bucuria de a scrie, consideră că e moștenire de la mama sa.
În toate deciziile, cine ți-a fost susținător?
ALEXANDRA BĂDIȚĂ: Cine mi-a fost alături? Jurnalul. În deciziile raționale, în mare parte au fost multe liste pro și contra trecute în jurnal. A fost ca să înțeleg mult ce înseamnă totul, mai ales când m-am întors în țară. Sigur că am avut de-a lungul timpului prietene care mi-au fost alături, dar mai mult de a mă destăinui, nu cred că mi-a influențat cineva vreo decizie. Întotdeauna decizia a fost la mine.
Alexandra, ai dat Londra pe România. Cum a fost experiența londoneză pentru tine?
ALEXANDRA BĂDIȚĂ: Nu eu am ales Londra, Londra m-a ales pe mine. Chiar așa a fost… în primul an de master am studiat în Helsinki. Mi-am dorit să mă întorc acolo și am luat legătura cu mai multe agenții. La finalul anului 2015 am fost anunțată de către una dintre agenții că urmează să deschidă un birou în Londra și s-au gândit la mine pentru postul de project manager. Am acceptat. Nu fusesem niciodată în Londra, nu era nici o dorință ascunsă să ajung acolo. Mi-am zis că dacă a venit oportunitatea spre mine, e un semn. Aveam un contract cu o altă firmă încheiat, am rupt contractul și am plecat. M-a ajutat mult că aveam deja experiența din Finlanda, unde acolo mi-a fost mai multă teamă, eram mică, era prima dată când mergeam într-un loc necunoscut, nu știam nici limba… Londra mi s-a părut mai ok, știam limba măcar.
Cum ai găsit Londra?
ALEXANDRA BĂDIȚĂ: N-aveam nicio așteptare. Poate cea mai apropiată imagine pe care mi-o făcusem despre Londra era din timpul liceului, când am avut o profesoară de limba engleză care ne tot povestea despre Londra, despre lucrurile care se întâmplă acolo. Pentru mine, mi-a fost greu să mă simt ca acasă în Londra, că e un oraș foarte mare. După ce călătorești o oră și jumătate dintr-un capăt în celălalt și îți dai seama că ești tot în Londra, e ciudat. Cumva, mi-am dorit să fac puțin timp de mers pe jos până la birou, până la clienți… a fost comoditatea de a fi într-un spațiu familiar. Când mă urcam în metrou ca să ajung în centru, deja eram turist. Mă simțeam binecuvântată și recunoscătoare că sunt într-un oraș în care mulți oameni își doresc să îl viziteze, iar eu eram acolo deja, dar nu-mi dădea o stare de acasă în niciun caz.
Care e amintirea cea mai de suflet cu care ai plecat din Londra?
ALEXANDRA BĂDIȚĂ: Londra a fost locul în care mi-am găsit menirea pentru faptul că am avut acces la tot ce însemnau comunitățile de dezvoltare personală și spiritualitate, lucruri despre care în România nu prea auzisem. De-abia plecasem din ședințele de terapie. Îmi doream să citesc mai mult, să aflu mai multe. Am plecat cu setea de a citi, de a descoperi… și Londra era la ani lumină distanță față de noi în această chestiune. Am simțit că asta vreau să fac. Atunci am făcut cursurile, am început să lucrez cu un coach pe business și pe dezvoltare personală, am evoluat foarte mult în acea perioadă. După aceea, mi-am luat part time la jobul de la agenție ca să îmi pot scrie cartea. În momentul în care am lansat cartea și am avut inclusiv eveniment de lansare, am primit ok-ul că asta trebuie să fac. Mi-am dat demisia și asta a fost.
Că tot ai menționat de carte, știu că ideea de a scrie o carte ți-a venit în India…
ALEXADRA BĂDIȚA: Ideea mi-a venit în timp ce stăteam într-un hamac în India și la fel vreau să cred că nu a fost nimic întâmplător. Discutam cu prietena cu care eram acolo, vorbeam despre scrisul în jurnal, căutam tot felul de cursuri. Și m-am gândit că dacă tot îmi place să scriu, cum de nu scriu o carte despre scris? Cum de nu m-am gândit până acum la treaba asta? Eram extrem de ancorată pe tot ce însemna dezvoltarea personală, în Anglia. De aceea, toate interviurile au curs foarte ușor. Inclusiv când am lansat-o în România, mulți m-au întrebat de ce nu am tradus-o în română și am explicat că am scris-o în engleză, mi-e dificil să stau acum să traduc, să mă gândsc cum aș scrie aceleași proproziții în limba română. Am lăsat-o așa. Când va fi să scriu o carte în limba română, o voi scrie în limba română. În 2023 mai exact.

Care au fost lecțiile învățate în India?
ALEXANDRA BĂDIȚĂ: În India am aflat că yoga e despre relaxare, despre respirație, despre minte, despre gândurile pe care trebuie să ți le accepți. Era total pe dos față de ceea ce se promova la noi în țară. Dificilă mi s-a părut meditația, în sensul că am avut niște etape, la început mi-a fost extrem de greu. Prietena cu care am mers în India era instructor de yoga și îmi explica ce trebuie să fac. Mi se părea foarte greu să stau 5-10 minute în meditație. Mi-am descărcat aplicații. După care, tot forțându-mă să ascult, am devenit dependentă… mi se părea că dacă a trecut o zi fără să fac meditația, sunt răvășită, nu mă pot concentra și devenisem dependentă. Până am găsit echilibrul acela în care am înțeles că e ok să nu fac meditații. Acum mi-am găsit ritmul și echilibrul. Dar într-adevăr, din India am plecat cu toată energia aia bună, cu toată spiritualitatea. Una dintre lecțiile cu care am plecat de acolo a fost să înțeleg că fericirea noastră nu ar trebui să vină din lucruri materiale.
„Am văzut acolo (în India) oameni săraci, care nu aveau nimic, dar care erau fericiți. Ei nu aveau acces la tot felul de lucruri materiale, lucruri pe care să le cumpere. Ei nu știau că există anumite lucruri și erau fericiți cu ce aveau. Mi s-a părut interesant că noi, în societățile consumeriste, devenim frustrați pentru că nu putem să avem niște lucruri. Și atunci da, a fost o lecție prin care am înțeles multe, mai ales că fericirea era un subiect care mă preocupa.”
Fericirea era un subiect care te preocupa atât de tare, încât ai scris o carte despre fericire, „Write your way to happiness”. Cum ai defini tu, Alexandra, fericirea și… ai găsit fericirea?
ALEXANDRA BĂDIȚĂ: Am găsit-o pentru că am înțeles că e o stare de bine, de liniște. Sigur că mi se pare firesc ca atunci când ești fericit în orice moment, ai parte de experiențe. Mi se pare firesc să experimentezi toate emoțiile, să te enervezi, să râzi, să fii supărat… eu sunt împăcată că uneori sunt nervoasă, alteori sunt tristă, nostalgică ori mă frustrează ceva. Alteori sunt fericită și în armonie eu cu mine și cred că fericirea e o stare de liniște pe care o putem avea în orice moment. Dacă undeva acolo în interior e ceva în regulă, acolo poate fi și fericirea. Eu vedeam fericirea ca pe o chestie foarte îndepărtată, în afara mea, după care trebuie să alerg, să o prind și să nu-i dau drumul…
„Sunt și studii care arată că avem un prag de fericire pe care îl avem setat, un mix între genetică și felul în care noi acumulăm niște experiențe… e adevărat că atunci când ai experiențe faine, ești în super doză de fericire, poți să experimentezi extazul, dar apoi te întorci la acel prag de fericire. După care la fel, dacă ești în anxietate și depresie, te întorci la acel prag… important este ca noi să ne împrietenim cu acel prag de fericire și să îl atingem cât mai des.”
Hai să ne întoarcem un pic la jurnal. De ce crezi că oamenii au rețineri în a ține un jurnal, de ce crezi că mulți zâmbesc sau îl consideră ceva desuet?
ALEXANDRA BĂDIȚĂ: Faptul că jurnalul e asociat cu o activitate pe care o face o fetiță adolescentă, acasă. Totuși, oamenii interesați de domeniul de dezvoltare personală cunosc efectele jurnalului. Acum cred că 90% din cărți menționează journalingul. Din experiența mea am observat că oamenii sunt reticenți pentru că nu știu ce rezultate pot să obțină. Au scris o dată, au văzut că nu s-a întâmplat nimic și au renunțat. În momentul în care eu vin cu rolul de a le explica, le spun beneficiile, cât de important este să îți setezi o intenție, totul se schimbă. Oamenii sunt reținuți la „de ce?”. „De ce să scriu, ce îmi iese?”. Când vor înțelege despre ce e vorba, vor înțelege pe deplin întreg procesul. Unei persoane pragmatice trebuie să îi explici rațional că există studii. La cei care înțeleg latura spirituală, e mai ușor. În continuare vor fi oameni care nu vor dori să scrie, de aceea există metode alternative. Pentru că nu toți oamenii reacționează la fel. Jurnalul e un instrument la îndemâna oricum, ușor de folosit, dar pe care nu toți îl folosesc.
Cei care încă nu au găsit în jurnal un prieten sau ceva de care să se agațe ca să se salveze încă se întreabă cât timp au nevoie pentru a ajunge la rezultate. Căci așa cum spuneai și tu, de aici e și reticența, mai ales că nu au informații. În cât timp are trebui să vadă rezultate o persoană care practică journalingul? Și cât de important este, de fapt, această ghidare pe care o faci tu prin coaching?
ALEXANDRA BĂDIȚĂ: Depinde foarte mult de intenție. Dacă intenția mea e să mă eliberez pentru că sunt nervoasă, s-ar putea să văd că mă simt mai bine imediat după ce am scris. Dacă am o intenție pe termen mai lung, nu există o rețetă anume, ci doar o recomandare de minim 21 de zile, ca să se formeze obiceiul. Cumva e dovedit că deprinderile vin după 21 de zile. De aceea, dacă începi să scrii în jurnal, chiar și în momentul în care simți o emoție sau te frământă ceva, e în obiceiul tău, te duci instinctiv. Rolul unui coach în journaling este să te ducă spre rezultatul respectiv. Pentru că poți și singur să îți setezi inetenția, dar nu știi ce întrebări să îți adresezi. Un coach îți pune și întrebări incomode, care te fac să ieși din zona de confort, întrebări care cumva grăbesc procesul de a ajunge la rezultat. Sigur că putem practica journalingul și singuri, numai că reticența va fi și mai mare, că dacă nu avem practica autocunoașterii, nu ne vom incomoda.
„Jurnalul practic asta face, scoate la suprafață lucruri ascunse bine prin părți întunecate. Coachul vine, te ia de mână și te duce în acel colț întunecat la care nu s-ar duce singur.”
Impressivity e denumirea sub care îți desfășori activitatea, un cuvânt care, în realitate, nu există. L-ai mai alege din nou și ce simbolizează de fapt?
ALEXANDRA BĂDIȚĂ: Da, l-aș alege pentru că e unic, mi se pare că semnifică ceva mult mai mare. Și tocmai pentru că nu există mi-a plăcut să fac așa un fel de pionierat. Nu știu de unde a venit. M-am trezit în mijlocul nopții, l-am scris pe o hârtie și m-am culcat la loc. Cumva simt că în continuare e ceea ce simt că reprezintă- o deviză de a ne impresiona noi pe noi înșine. De fapt, prin jurnal, asta facem, scriem în așa fel încât noi să fim impresionați de noi la finalul zilei, când ne batem pe umăr și să spunem „bravo, ai trecut și peste ziua de azi!”.
Citeam că ai făcut parte dintr-o comunitate de femei la un moment dat. Se spune că femeile mereu și-au aruncat cele mai înțepătoare săgeți, am ajuns într-adevăr în punctul în care paradigma s-a schimbat complet?
ALEXANDRA BĂDIȚĂ: Încă din timpurile străvechi, dacă stăm să ne gândim, au fost mai multe femei și mai puțini bărbați. Ei mergeau la vânătoare, mai deveneau vânat. Mai multe femei și mai puțini bărbați, era o competiție. E de atât de mulți ani treaba asta, încât nu se poate schimba totul peste noapte. La nivel general va mai dura. Nu poți schimba peste noapte o mentalitate care datează de ani. Dar există posibilitatea de vindecare și colaborare sinceră, deci există speranță. Și să lucrezi cu tine însuți durează, deci nu se poate schimba totul peste noapte. Va exista mereu colaborare, tot felul de comunități care au același scop, cum ar fi business-ul, dar dacă le scoți din acel context și vezi, de exemplu, că se îndrăgostesc de același bărbat, ce fac, s-ar mai susține sau ar intra în competiție? E interesant ca abordare, ca exercițiu. Dar ajută enorm să avem astfel de medii în care să ne sprijinim, căci la urma urmei, totul se face cu pași mici, e important că se dorește, că există speranță.
Ai integrat dansul în procesul terapeutic, împreună cu scrisul. Că tot am amintit despre femei, am vorbit despre feminitate… într-o perioadă în care femeile caută să fie cât mai masculine, crezi că dansul le ajută să-și mențină sau să-ți recapte feminitatea?
ALEXANDRA BĂDIȚĂ: Pentru mine, dansul a fost și este pasiune. Nu am căutat să fac din asta o performanță. A fost mereu a fost un hobby, un mod de relaxare, o latură de exprimare altfel decât prin cuvinte și într-adevăr am vrut să aduc partea terapeutică a mișcării corpului pentru că am ăazut-o ca pe o completare a stării de bine pe care o oferă scrisul. Sănătatea corpului, felul în care ne mișcăm în dans ne ajută să eliberăm gândurile. Mi-am luat certificare de instructor zumba. Am practicat câteva luni înainte de pandemie, apoi am ținut online cursurile. Am pus deoparte pasiunea aceasta, a rămas la nivel de activitate pe care eu o fac pentru a mă încărca. Eu le-aș spune că merită măcar să încerce. Am auzit multe femei că spun că nu merg la dans pentru că au două picioare stângi. Dansul e mai mult despre a te simți bine, felul în care ne simțim în corpul nostru, nu ține despre partea tehnică, despre cât de corect am efectuat nu știu ce piruetă. Mai degrabă e despre cum ne descoperim latura feminină prin mișcare. Culmea, în anul 2012, cuvantul anului pentru mine a fost FEMINTATE, simțeam nevoia să pun accent pe mine, pe feminin, că eram mult în zona de acțiune și implementare și mai puțin în zona de a primi, de a fi în acel flow de relaxare. Așa că mi-am făcut o regulă săptămânală de a merge la dans. Dansul este un ritual care datează de atâția ani și care are o mulțime de semnificații… putem să ne uităm și în istorie, la dansurile femeilor din Egipt sau Grecia Antică.

3 comentarii