Era început de ianuarie când mi-am zis că gata, ies să alerg. Îmi trecusem pe lista obiectivelor din 2025 treaba asta, dar n-am scris și când anume se va întâmpla. Așa a început #JurnalDeAlergătorAmator, hashtag-ul sub care relatez pe pagina de Facebook Revista InSociety (o aveți aici pentru like& follow) fiecare alergare pe care o fac. Nu mi-a plăcut pregătirea fizică nici când făceam baschet E posibil să te gândești că oricine a făcut sport de performanță, chiar și când era mic, adoră să alerge. Eh, nu-i chiar așa… mereu am zis că nu-i înțeleg pe cei care aleargă, care
Sunt mulți oameni care se declară credincioși, dar poartă cu ei un suflet rătăcitor. Nu-i spui hain, ci rătăcitor. Și asta pentru că am înțeles de-a lungul timpului că tot ceea ce facem are legătură cu noi, cu ceva moștenit sau uitat în interiorul nostru. Nu-i de vină nimeni altcineva de pornirile și ieșirile noastre. Postul e mai mult decât să nu mănânci „de dulce”. Postul este o curățare sufletească. E rugăciune, meditație, lucru cu tine însuți. Postul e despre cum reușești să faci fapte bune fără să-ți pese de „ce-ți iese”. Postul nu-i o pedeapsă și nici o povară.
„Doriți o poză?”, ni s-a adresat tânărul îmbujorat și de frig, dar și de o doză de bun simț care se simțea de la distanță. Ne arată și ce-ar trebui să primim în cazul în care răspunsul este pozitiv: o foaie A4, ca de ziar, un „ziar de oameni fericiți” pe străzile din Oradea, cu poza noastră. Cât costă? Dai cât vrei și numai dacă vrei, întrucât tot îți oferă acest dar. Am postat povestea pe pagina de Facbook Revista InSociety și impactul a fost uimitor Am acceptat fotografia. Am primit „Ziarul de oameni fericiți”. Am mulțumit, am făcut câțiva
Dulcile Magnolii s-ar putea să ți se pară un serial extrem de plictisitor la un moment dat. Și eu am dus cu greu la bun sfârșit niște episoade. Doar că dincolo de firul epic care e oarecum tip telenovelă, privește ansamblul. Orășelul Serenity. Un loc mic, în care oamenii se cunosc și se ajută la nevoie. Povești. Și mai ales prietenie, lecții de viață și cam tot ce era cândva oriunde, până să vină peste noi tăvălugul unei vieți trăite în viteză. Dulcile Magnolii are patru sezoane despre prietenie, viață și puterea unei comunități unite Dacă la început e multă
Când mi-am spus că îmi doresc să văd ce înseamnă Transylvania Open WTA250, nu m-am gândit că va fi o ediție pe care mi-o voi aminti pentru totdeauna. Era prima dată când solicitam acreditare media la turneul de la Cluj. Știam că vor fi la start toate jucătoarele noastre, numai că nimeni nu s-ar fi gândit că Transylvania Open 2025 va fi și locul de unde Simona Halep își va lua la revedere de la sportul care a făcut-o numărul 1 mondial. Comparațiile nu-și au rostul, doar că la Cluj, infrastructura sportivă permite multe Dacă în vară chiar am petrecut
Am trăit momentul anunțului retragerii chiar din BT Arena. O sală plină, într-o zi sold out la Transylvania Open WTA250. Toți veniți pentru Simona Halep. Nimeni nu bănuia că meciul cu Bronzetti va aduce, la final, un anunț neașteptat: Simona Halep anunță că a venit timpul să spună adio tenisului. Spectatorii, în lacrimi. Raluca Olaru, pe teren pentru interviul de la finalul meciului, în lacrimi. Toată sala este în lacrimi. Numai Simona zimbește. Așa cum a făcut-o mereu, sincer și cu o naturalețe care n-avea cum să nu te cucerească. La conferința de presă de după anunțul făcut în fața
A cincea ediție a Transylvania Open WTA 250 aduce mai multe jucătoare românce în fața publicului încă din prima zi. Cea mai așteptată apariție este cea a Simonei Halep, care revine pe arena centrală din Cluj după mai mulți ani în care a fost nevoită să stea departe de tenis. Dacă la simplu joacă în cea de-a doua zi, adică marți, 4 februarie, împotriva italiencei L. Bronzetti, Simona Halep joacă la dublu chiar de luni, alături de Ana Bogdan. Și Jaqueline Cristian joacă azi la dublu, unde face pereche cu A. Moratelli. Acestea întâlnesc perechea Monica Niculescu/ S. Santamaria (USA).
Când a început scandalul în SUA, n-am dat mare importanță. Nici nu l-am urmărit. Știu că mi-a spus cineva de niște petreceri deocheate pe care P. Diddy le organiza și cam atât. Aceste petreceri nu mă miră. În lumea bogaților, orice e posibil. În schimb, ce-am văzut în documentarul „Căderea lui Diddy”, care se găsește pe MAX, mi-a lăsat un gol în stomac. Niciodată nu mi-am închipuit că un personaj ca el, un artist cu o imagine impecabil construită și un geniu al muzicii hip-hop poate ascunde un monstru, un om fără scrupule, capabil să apeleze la orice mijloc ca
Neurochirurgul Eben Alexander recunoaște chiar el în cartea „Dovada lumii de dincolo” că n-a crezut niciodată povestirile pacienților care reveneau la viață după o lungă perioadă de comă. Le punea pe seama medicamentelor sau a oricăror date științifice. Asta până s-a aflat chiar el în ipostaza de a fi un pasager spre lumea de dincolo de nori, o lume din care a revenit când nimeni nu se mai aștepta, familia și medicii fiind aproape la un pas de a lua decizia de a-l deconecta de la aparate pentru că nu mai era nimic de făcut… Cartea „Dovada lumii de dincolo”
Îmi amintesc că am ajuns prima dată în Bruges în urmă cu vreo zece ani, într-o zi de toamnă, cu o ploaie dintr-aia măruntă. Vremea îl făcea posac. Frumos, intim, boem, dar ușor gri din cauza norilor. Mi-a plăcut să văd trăsuri în centru, curățenie la tot pasul, catedralele impozante, canalele care m-au dus cu gândul la Veneția, străduțele înguste pe care te poți pierde fără să ți se pară că te ratăcești. Când am revenit acum doi ani, l-am descoperit în toată splendoarea. Am prins o zi superbă de început de vară și totul era verde, vibrant și cu