Dacă ar fi să joace un rol în propria viaţă, Lucia- Gabriela Munteanu spune că-i trec tot felul de idei, tentată fiind să fie discipola lui Sappho sau o ziaristă care umblă după un interviu cu Oscar Wilde sau un neînsemnat arheolog din echipa lui Schliemann sau chiar… prietenul intim al Gabrielei‑Lucia. Din 1978 a ales să predea elevilor limba și literatura română și de atunci până în prezent a format generații întregi de dascăli, profesor al Colegiului Pedagogic din Iași fiind. Nu a fost niciodată severă de dragul severităţii, ca un fel de stare olimpiană a magistrului ex cathedra, care le ştie pe toate, le poate pe toate, le negociază pe toate, ci mereu a încercat să explice şi să afirme adevăruri în care a crezut sau crede şi pe care timpul le‑a confirmat. „Elevii sau alţi interlocutori simt că eşti sigur pe tine, că nu le propui clişee, ezitări, că eşti sincer şi pasionat de ceea ce faci.”, afirmă Lucia-Gabriela Munteanu și îmi mărturisește că succesul fiecărui elev îi conferă dezinvoltură și entuziasm, și, mai ales, simte iubirea, recunoştinţa, gândul eterat şi volatil al fiecărui suflet congener.

„La Colegiul Pedagogic “Vasile Lupu” din Iaşi, unde am venit prin „transfer în intereseul învăţământului” (aşa era formula), în anul 1982, am avut sentimentul că intru într‑un templu al învăţăturii, acea învăţătură a lui Titu Maiorescu şi Spiru Haret, care ştiau că învăţătorul este temelia ţării, este luminătorul satelor şi al oraşelor, este o bucată importantă din edificiul pe care se înalţă personalitatea unui om! Iar eu ajunsesem, prin mâna destinului, să formez învăţători şi educatoare în şcoala preparandală!”, mărturisește doamna Lucia- Gabriela Munteanu.

 

O viață dedicată elevilor, cam astfel s-ar putea rezuma cei 37 de ani de carieră didactică pe care profesorul de limba și literatura română a Colegiului Pedagogic „Vasile Lupu” Iași, doamna Lucia- Gabriela Munteanu, i-a împlinit în acest an. Atâta timp cât este sănătoasă, are mult de lucru și intră cu plăcere în sala de curs, nu se gândește la mometul în care va trebui să-și „pună în cuier” haina de dascălRememorează începuturile profesionale și își amintește cu drag atmosfera caldă, seriozitatea și rigurozitatea cu care a fost întâmpinată la Școala Generală nr. 25 din Iași, actualul Liceu teortic „Miron Costin”, în anul 1978, imediat după ce absolvise Facultatea de Filologie, secția română-latină, din cadrul Univ. „A.I.Cuza” Iași. N-a încetat nicio clipă să studieze, să citească și să scrie, momentele de relaxare fiind acelea în care, împreună cu soțul dumneai- fost coleg de facultate-, acasă, se luau „la întrecere” care își imaginează lecții mai frumoase și mai creative. Doamna profesoară Rodica Măcăreanu, doamnele profesoare de psihopedagogie Georgeta Petrea şi Virginia Pavel, directoarea Ecaterina Alexandrescu, suava muziciană Florica Bart, graţioasa matematiciană Anişoara Luca, domnii profesori Sterie Rădoi, Vasile Fetescu, blândul înţelept Mihai Brânzilă, fizicianul Emil Cotorcea, învăţătorii din şcoala de aplicaţie care funcţiona în incinta şcolii, toţi îi păreau un fel de mici zeităţi ale şcolii. Elevii cu uniforme sobre, disciplinaţi, studiind în bibliotecă şi sălile de lectură ale internatului, serbările cu formaţii corale, taraf şi dansuri populare, anuarele istorice, revista Învăţătorul, toate i‑au imprimat simţul unei datorii înalte şi sacre.

„Din schimb cu elevii, din ce dădeam, din ce primeam, îmi reglam ştacheta, menţinând‑o la o cotă ridicată pentru toată lumea, pentru mine şi pentru ei. Preferam să negociez cu elevii, să‑i înţeleg, să‑i motivez în fel şi chip, să dau teme de recuperare şi mai puţin să pun note foarte mici. Tezele şi lucrările de control (aşa se numeau) erau sfinte, le evaluam obiectiv, dar cu emoţie, căci mă oglindeam în fiecare pagină scrisă de elevii mei, de aceea făceam notaţii pe lucrări, personalizam observaţiile şi recomandarile, ţineam morţiş, în cazuri severe, să găsesc o vorbă de încurajare şi să punctez în “scrisorica” mea un cât de mic lucru pozitiv. Aşa fac şi acum.”

 A trăit şi s-a format în două epoci: acasă, la părinţi, seara asculta radio Europa liberă, apoi, în casa domniei sale, la Iaşi, Tezele şi antitezele la Paris ale Monicăi Lovinescu şi Virgil Ierunca erau şi un balon de oxigen şi o legătură cu lumea culturală şi politică liberă, îmi povestește doamna Lucia- Gabriela Munteanu, iar în închisoarea ultimilor ani ai comunismului avea timp pentru lecturi şi cultivarea prieteniilor. În acele vemuri tulburi, literatura „interzisă” de comuniști ajungea doar prin „relaţii”. Astfel și-a procurat Cel mai iubit dintre pământeni, ultimul roman al lui Marin Preda. Primise în dar de la Gheorghe Ivănescu, marele savant indoeuropenist şi istoric al limbii române, care venea duminica la ei în vizită, romanul Cronică de familie al lui Petre Dumitriu, scriitor transfug, care, deşi făcuse parte din nomencalatura comunistă, fusese pus la index. Mircea Eliade începuse să fie editat, cărţile lui Constantin Noica le stăteau pe noptieră, ediţii foarte bune şi frumoase din marii scriitori universali completau biblioteca din ce în ce mai voluminoasă. „Nu intram în clasa elevilor fără volume de literatură, artă, istorie şi critică literară.”, își amintește.

 

„Ora de limbă şi literatură îmi permite să o construiesc, împreună cu elevii mei, ca şi cum ei ar fi şi dirijori şi cântăreţi, o lume multidimensională, ca un film, în care cuvintele aduc muzica, miturile, artele vizuale, geografia simbolică, cu locuri umile sau solemne, istoria şi ştiinţele cu oameni mari sau mici… Fiecare poezie sau roman constituie o lume fără margini, după cum şi viaţa lui Eminescu, Shakespeare, Mozart sau Lucian Blaga constituie posibile poveşti adevărate bune de luat în seamă; sensibilizarea în adolescenţă cu aceste poveşti, cu contemplarea tablourilor, cu fraze muzicale, cu poezie universală şi contemporană, este, după părerea mea, o mare necesitate în lumea digitală actuală şi o “obligaţie” a învăţătorilor, a profesorilor de limba şi literatura română.”

 

Epoca libertăţii a găsit-o în plină tinereţe. Au început călătoriile de studii: de pildă, la Jena, în Germania, și‑a finalizat teza de doctorat şi, alături de soţul domniei sale, a predat limba română studenţilor străini, la cursurile de vară organizate mulţi ani la rând de profesorul Wolfgang Dahmen, devenit cu timpul unul dintre prietenii cei mai apropiaţi lor. La congrese internaţionale de romanistică, onomastică sau de lingvistică funcţională, din Palermo, Salonic, Innsbruck, Santiago de Compostela, Paris, Pisa, Toronto, Atena, Roma, Valencia, a învăţat foarte mult, a străbătut locuri şi muzee celebre, a cunoscut personalităţi importante, aşa cum era lingvistul Eugeniu Coşeriu, care i-a fost unul dintre mentori, omul care i-a făcut neasemuita onoare de a-i vizita de câteva ori acasă, la masă, avându-l oaspete și la Liceul Pedagogic, unde a ţinut o inubliabilă conferinţă despre limba maternă.

„Povestind elevilor despre „escapadele” mele ştiinţifice şi culturale, încerc să le stârnesc pofta şi curiozitatea cunoaşterii vii, directe, a unor locuri cu semnificaţii majore pentru istoria noastră, a Europei şi a lumii.”

 

 

Alexandra Gugiuman: Dacă ar fi să se scrie o carte despre dumneavostră, ce titlu aţi alege şi care ar fi autorul (român sau străin) în mâinile căruia i-aţi mărturisi scenariul care, dacă tot e să ne imaginăm, cam cum ar suna?

Lucia-Gabriela MUNTEANU: O carte de interviuri cu tine! Restul este pură ficţiune.

A.G.: Vă mai amintiţi anii începuturile carierei? S-au schimbat suficient de multe… povestiţi-mi, vă rog, cum se vedea actul educaţional atunci?

L.-G.M.: Ca aspect general, educaţia în şcoli era axată pe o instrucţie serioasă, în cadrele rigide ale societăţii totalitare. Limba şi gramatica ei erau libere, nu puteau fi infestate de ideologie; morfosintaxa şi stilistica se învăţau pe texte literare. Profesorii buni nu ocoleau nivelul vorbirii. Stilul jurnalistic din ziarul Scânteia nu făcea obiectul studiului, deşi limbajul de lemn pătrundea şi influenţa stilul vorbitorului. Programa şcolară cuprindea destule texte şi autori în care ideologia socialistă era transparentă. Erau poezii de Labiş, unele ideologice, dar era şi Moartea căprioarei, un poem admirabil, care ne poate produce şi azi emoţii. Ţin minte că le citeam şi mă axam pe valorile stilistice ale cuvintelor, pe cuiburile muzicale metaforice… Labiş şi Geo Bogza rămân mari condeieri. Ideologeme patriotice înţelenite în şcoală au rodit în mintea celor care strigau mai târziu la mineriadele din anii 90, sau la unele mitinguri, că „nu ne vindem ţara”, „noi muncim, nu gândim”, „moarte intelectualilor” etc. Şi acum, îi conduc pe elevi să citească corect şi expresiv, aplic foarte riguros paşii lecturii explicative. Exerciţiile din manual sunt, într‑un fel, obligatorii, care în clasă, care ca temă acasă. Adaug sarcini creative şi discuţii mai libere, după modelul “ce s‑ar întâmpla dacă…”.  Fac mai multe exerciţii de re‑povestire. Jurnalul de lectură (suplimentară) este pentru elevii mei şi acum un caiet în care se notează nu atât rezumatul unei opere epice, de exemplu, cât selectarea unor fragmente care le‑au atras atenţia… Părerea personală a cititorului este, desigur, “obligatorie”. Am “inventat” de la începutul carierei mele strategia modelării iconice a unui text, ceea ce nu înseamnă că‑l transform într‑un desen figurativ, ca o ilustraţie. Un cadran, o sferă, un drum, nişte axe, un labirint etc. pot re‑configura universul textului citit; în acest mod, copilul sau elevul adolescent şi‑l asumă (un cuvânt prea uzat şi devenit clişeu!), selectează cuvinte sau fragmente din text, le aşază unde crede că se potrivesc, foloseşte în schemă personală instrumente şi concepte hermeneutice.

„Acum 20 de ani, predam folosind mai mult decât acum expunerea magistrală, elevii citeau mai mult şi mai uşor. Astăzi citim mai mult în clasă, aducem şi transferăm universul textului mai mult în prezentul elevilor, încercăm, prin el, iluminarea unor cărări spre viitorul lor. Cred că literatura română şi universală îi poate ajuta pe elevi să se cunoască şi chiar să descopere ce le va plăcea să devină. Miturile lumii greco‑latine, paradigmele şi personajele nemuritoare ale Bibliei, basmele populare şi cele ale lui Creangă sunt treptele învăţăturii pe care le vor urca elevii mei toată viaţa. Îi pun să îmi promită că, atunci când vor fi părinţi, le vor folosi în educarea copiilor lor. Şi cât mai puţin tableta plină de jocuri electronice!”

 

A.G.: E o percepţie personală şi poate greşesc, însă observ că nu mai există astăzi aceeaşi dorinţă de a îmbrăţişa cariera de dascăl. Pentru mulţi, a devenit o opţiune la început de carieră. Criteriul, pare-mi-se, nu mai e menirea, ci nevoia. Greşesc, cumva, sau chiar astfel de reflectă în realitate? Care sunt cauzele acestei situaţii cu efecte negative pe termen lung pentru societatea românească?

L.-G. M.: Da, este o realitate tristă. Eu am speranţa că vor veni vremuri mai bune, că nonvalorile, ticăloşii, plagiatorii, diletanţii, corupţii etc. se vor împuţina. Cum? Prin creşterea puterii educaţiei serioase în familie şi în şcoală. Clasa oamenilor educaţi, poate aşa‑numita clasă de mijloc, se va mări. Fiul meu, Dinu‑Gabriel, antropolog cu un doctorat la Nottingham, îmi repetă că educaţia este cheia deschiderii tuturor uşilor şi mă încurajează mereu să fac ceea ce fac. În şcoala mea, unde am ales să rămân până la sfârşit, ca într‑un echipaj pe o navă, se face o astfel de educaţie. Directoarea actuală, Mihaela Ungureanu, şi ea normalistă, coordonează foarte bine, ca psiho‑pedagog, această orientare pentru valorificarea mai adâncă a educaţiei pentru viaţă şi pentru sporirea stării de bine a elevilor şi a profesorilor normalişti. Pe termen lung, cel mai grav este pentru învăţământul rural, unde sunt învăţători şi profesori pregătiţi prin cursuri “la distanţă”. Mulţi ajung aici în ultimă instanţă, pentru că nu au altceva “mai bun, mai lucrativ”. Totuşi, în inspecţiile pe care le‑am făcut în judeţele Iaşi şi Vaslui, în special, am întâlnit şi mulţi oameni entuziaşti, cu simţul datoriei, dar care se lasă uneori copleşiţi de lipsa resurselor, nu merg până la capăt. Elevii de la sate, mulţi foarte nevoiaşi, au cea mai mare nevoie de educaţie, de carte, de profesori care să‑i  ajute să‑şi depăşească condiţia. Nu cred că la nivelul statului există voinţa politică de a situa educaţia pe plan prioritar, ca resursă salvatoare a naţiei. Dar ştiu că mai sunt învăţători şi profesori care nu procedează astfel, şi e probabil inclusiv meritul lor că sistemul în sine nu s‑a prăbuşit complet.

Din păcate, persoane alese pentru a reprezenta şi coordona sistemul sunt cel mai adesea indivizi mediocri sau submediocri, care se exprimă greşit ei înşişi, au fost dovediţi ca plagiatori, iar diplomele din CV‑ul personal, dobândite adesea pe la universităţi private fantomă, atestă doar pe hârtie competenţe şi capacităţi. Sunt prea multe diplome şi certificate în portofoliul multor cadre didactice. Programele şi manualele (alternative), la foarte multe discipline, au fost şi sunt amendate de specialişti. Se vorbeşte în continuare de o supraîncărcare a conţinuturilor sau de o selectare neadecvată a lor. Limba română este „vehicolul” care duce întreaga educaţie şi instrucţie a individului, este însăşi gândirea prin care dăm sens şi expresie verbală tuturor formelor şi reprezentărilor mentale, manifestărilor sufleteşti, fiinţei noastre ultime, în cele din urmă. Nu degeaba disciplina noastră este, de zeci şi zeci de ani, prima în rubricile catalogului.

„În general, politica educaţională românească actuală nu are consistenţă, pentru că nu‑i făcută de oameni valoroşi, care să ştie şi carte şi doctrine sociale, politice, antropologice. şi, mai ales, nu par să aibă dorinţa profund patriotică de a lucra pentru binele public! Mi se pare că nu mai există legătura organică între toate treptele de învăţământ. Studenţii de la facultatea de litere şi de literatură comparată care vin la mine la practica pedagogică nu ştiu destulă carte, au goluri culturale, nu‑i vorba că le lipsesc informaţii punctuale; acestea se completează uşor şi la fel de uşor zboară, pentru că mulţi tineri ieşiţi din licee nu au un schelet cultural solid pe care să aşeze totul. Epocile culturale ale Europei, ale Ţărilor Române, mersul lucrurilor până în prezentul nostru, acestea nu se cunosc. Istoria şi literatura nu se mai studiază în diacronia lor. Mulţi tineri nu au rădăcini, nu‑şi cunosc istoria familei lor (nu‑i importantă, nu le‑a spus nimeni “povestea tribului”) sau istoria locului unde stau, unde învaţă, unde pleacă… În şcoală putem face asta, cu filme artistice şi documentare văzute împreună, cu ateliere în care ne documentăm şi redactăm poveşti adevărate legate de subiectele pe care le‑am amintit mai sus”.

 

A.G.: Personal, cred că există o responsabilitate majoră în mâinile unui învăţător sau educator. Recunoscători ar trebui să le fim celor care, cu răbdare, ne-au pus în mână stiloul şi ne‑au scos din analfabetism. Învăţătorul este primul mentor al copilului. Care sunt calităţile pe care trebuie să le îndeplinească?

L.-G.M.: Ai dreptate, Alexandra, mama şi tata, bunicii noştri biologici nu pot fi consideraţi mentori, deşi ei ne formează mintea, caracterul, primele deprinderi, intuitiv, prin exemplul personal, prin viaţa de familie, zi de zi, chiar dacă în familia actuală ziua s‑a făcut foarte scurtă. Mentorul este, de fapt, „un străin”, dar este cel care îţi deschide mintea, o ascute, o învaţă să judece. Este modelul extern care ne ajută să ne obiectivăm. Copilul ajunge la el trecând un prag, păşind în vârsta iniţierii intelectuale. De la el primeşte „armele”: scris‑cititul, socotitul, creanga de aur sau nuieluşa de alun care îi vor îndeplini toate dorinţele. Copilul este naiv, cum ne spun şi Eminescu şi Jean Jacques Rousseau, adică pur, disponibil, un aluat de frământat şi pus la crescut, un răsad de îngrijit în grădină. Dacă învăţătorul sau primul mentor gândeşte aşa, ştie carte şi ce are de făcut, îşi ia învăţăceii la drum cu abecedar, cărţi de lecturi, de aritmetică, de geografie şi istorie ş. a. m. d. Dar abecedarul nu mai este abecedar, ci carte de comunicare, obiectul principal nu se numeşte limba română, învăţătorul are caiete de lucru, auxiliare fel de fel, în care elevul completează rânduri ca într‑un formular oficial. Dictările sunt rarae aves!

 

A.G.: Există cadre didactice bune şi cadre didactice mai puţin bune? Care sunt criteriile de care trebuie să ţinem seama atunci când facem asemenea afirmaţii?

L.-G. M.: Peste tot există oameni mai puţin sau mai mult buni. Bine ar fi ca fiecare om să‑şi descopere vocaţia în şcoală, să‑l poarte pe drumul profesiei plăcerea, entuziasmul, tinereţea sufletească, dorinţa de a tot urca, după cum spune şi deviza antică a jocurilor olimpice: altius, citius, fortius! Un profesor bun este ca domnul Trandafir al lui Sadoveanu, iar unul rău ca domnul Vucea al lui Delavrancea (să recitim aceste povestiri). Un profesor bun nu este cel care are în portofoliu personal numaidecât diplome şi adeverinţe de cursuri efectuate; elevii lui nu trebuie să fie neapărat olimpici.

 

A.G.: Am evoluat sau involuat ca generaţii? Sunteţi omul prezentului, indiferent de ani, omul care vede ,,din teren” traiectoriile…

L.-G. M.: Desigur că am evoluat din foarte multe puncte de vedere, în ştiinţă, în tehnică, în mentalităţi mai democratice, în ideea sporirea păcii şi a bunăstării. Totuşi, în ceea ce priveşte paradigma umană, ca fiinţă înzestrată cu logos, aş crede, cu Eclesiastul, că nihil novi sub sole. Pasiunile, aspiraţiile… sunt aceleaşi, dintotdeauna. Există şi oameni, tineri sau mai puţin tineri, „spălaţi pe creier”, cei care nu consideră nimic semnificativ în afara banului, singurul mijloc prin care se pot conecta la societatea de consum. Pe de altă parte, o plebe a existat întotdeauna, „poporul” căruia stăpânii îi dădeau şi îi dau pâine şi circ, spre a-l manipula la alegeri. Să nu uităm însă să le amintim din când în când acestor oameni care ne conduc de soarta lui Catilina sau a lui Alcibiade, ca să nu ne referim la figuri mai recente!

Eu am în fiecare clasă patru sau cinci, şase sau şapte elevi excepţionali, care citesc beletristică, înţeleg problemele pe care le discutăm, realizează acele conexiuni, pe care lectura şi febra informării însele le provoacă. Cred că trăim, totuşi, cum spunea marele gînditor Leibniz, în cea mai bună dintre lumile posibile, cu toate că există terorismul, încălzirea globală, disoluţia familiei tradiţionale. Evoluţie? Involuţie? Etichete generalizatoare pe care căutăm să le evităm, ca să nu ne trezim că rămânem fără simţul umorului şi îmbrăcăm haina filosofului de doi bani!

 

A.G.: Mai este Liceul Pedagogic de actualitate pentru adolescenţi? Care sunt aşteptările cu care trec copiii pragul liceului? Care sunt raţiunile care stau la baza propriilor opţiuni?

L.-G. M.: Dorinţa care te animă în copilărie, atunci când te joci cu păpuşile, de‑a doctorul sau de‑a şcoala nu va dispărea. Vin aici copii în clasa a cincea, la începutul gimnaziului, din satele judeţului, trimişi de învăţători ai lor, unii foşti normalişti. Sunt, de asemenea, destui fii şi fiice ale absolvenţilor noştri care vor să ne fie şi ei elevi. De câţiva ani, avem elevi ieşeni, mulţi din familii de cadre didactice, unii de nota zece pe linie, Mariana, Parascheva, Ştefan, Maria, Ştefania, Alexia, Andreea, Paul‑Ionuţ, Petronela, Liliana, care vin la noi pentru că au aflat că vor găsi un mediu formativ deosebit: o aplecare spre obiecte umaniste şi artistice, practica pedagogică în grădiniţe şi şcoli primare, studiul limbii române, al psihologiei, toate învăţate într‑o clădire de patrimoniu, care tot aşteaptă renovarea; parcul şi aleea cu castani te cuceresc imediat ce ai lăsat în urmă zgomotul şoselei spre Breazu. Profesorii au un stil aparte de lucru cu elevii, sunt empatici şi găsesc soluţii pentru progresul individual. Pot spune că liceul pedagogic este o şcoală pilot în ceea ce priveşte strategiile didactice şi modul de formare a viitoarelor cadre didactice.

 

A.G.: Cum reuşiţi să vă adaptaţi permanentelor schimbări ale generaţiilor? Nu credeţi că am ajuns în anii în care suntem prea puţin dispuşi la înţelegere, să ne gândim că profesorul este un om ca oricare altul, că are inerente cumpene pe care trebuie să le mascheze? Întotdeauna se dă vina pe profesor, mai puţin pe elevi sau chiar pe părinţi…

L.-G. M.: Profesorul trebuie să fie un om curajos. Curajul îi vine din puterea personalităţii sale intelectuale. Poate fi şi el vinovat, dacă nu ştie să gestioneze actul didactic. Profesorul să nu‑şi piardă nici entuziasmul, nici speranţa. Problemele lui personale sunt lăsate afară, înainte de a intra pe scena clasei unde îşi joacă rolul perfect. El ar trebui să fie unul dintre modelele învăţăcelului. Dacă pierde acest rol nu este bine. De asemenea, profesorul bun este în ton cu tehnologia, cu noutăţile în domeniul său ştiinţific.

Dacă vorbim de vinovăţii, aş crede că elevul este ultimul vinovat; înaintea lui tragem la răspundere întreaga societate, apoi familia, apoi şcoala şi profesorii şi, în cele din urmă pe elev. Între toate aceste compartimente ar trebui să se realizeze dialog şi un parteneriat. În genere, şcolile se străduiesc să‑l realizeze. O şcoală a părinţilor nu ar fi rea! Societatea, prin fundaţii educative, vine în şcoli; formatori specializaţi şi voluntari instruiţi pun umărul în organizarea unor ateliere de educaţie ecologică, politică, sexuală etc.

 

A.G.: Ţineţi legatura cu foştii elevi? Cu unii dintre ei, bănuiesc, vă întâlniţi în cadrul unor evenimente, cursuri de specialitate.

L.-G. M.: Desigur! De aceea, mai ales pentru ei, am ales să fiu prezentă şi pe facebook, modalitate pe care mulţi dintre semenii mei de generaţie o resping! La întâlniri oficiale sau spontane, fete şi băieţi în toată firea îmi amintesc tot felul de lucruri hazlii şi duioase, că le‑am spus cutare lucru sau i‑am înţeles, iertat şi încurajat în cutare sau cutare împrejurare. Îmi dau verdictul că nu am fost nici prea severă, nici prea indulgentă… Aurita cale de mijloc! Îmi arată caietele de clasă şi de teme pe care le valorifică cu propriii copii.

 

A.G.: Ce carte ar trebui să fie nelipsită din lista de lecturi a oricăruia dintre noi? De ce? Dumneavoastră aveţi vreo carte care v-a influenţat în vreun fel decisiv? Dacă da, care anume?

L.-G. M.: Pot face o listă la iuţeală. Epopeile homerice şi tragediile lui Eschil, Euripide şi Sofocle, Alesul lui Thomas Mann, Sonata Kreutzer a lui Tolstoi, schiţe de Cehov, romanul lui Mateiu Caragiale, Huysmans (În răspăr), Balzac… Nu sunt omul unei singure cărţi, nu pot spune că Biblia şi Homer te învaţă singure totul. Îl iubesc nespus pe Vasile Voiculescu, cel din Ultimele sonete… Am simţit frumuseţe şi aşchii de adevăr etern şi de elevaţie în poeme de Ana Blandiana, de Mircea Cărtărescu sau de Nicolae Ionel. Blaga şi Arghezi rămân inepuizabili. Fără Creangă şi Sadoveanu am fi orfani şi tare sărăcuţi!

 

A.G.: Florile preferate sunt…

L.-G. M.: Orice floare mă încântă, un spin cu pămătuful mov, anemonele atât de rare acum, cârciumăresele, vâzdoagele…

A.G.: Ce aţi prefera, o seară la teatru sau o cină în familie?

L.-G. M.: Mergem la teatru, apoi cinăm în familie. Vom avea un subiect de discuţie în plus, un pretext de a întoarce literatura spre viaţă und umgekehrt!

 

A.G.: Sunteţi un suflet boem şi un pedagog desăvârşit. Care ar fi sfaturile pe care aţi dori să le afle şi, de ce nu, să le şi urmeze, şi alţi tineri sau tinere în afara propriilor elevi?

L.-G. M.: Fac un fel de joc cu elevii mei, spunându‑le că eu am cinci mame. Şi le arăt degetele mâinii drepte. Dacă le ghicesc şi le recunosc înseamnă că sunt şi ale lor. Numindu‑le, le modelăm în nişte reprezentări mentale foarte sensibile: Mama, Maica Domnului, Limba Română, Natura şi Arta. Să urmăm îndemnurile lor şi vom fi fericiţi. Este destul de simplu, ca într‑un basm.

A.G.: Femeia este…

L.-G. M.: Femeia este povestea despre care vorbim de mai bine de o oră! Sau îl lăsăm pe Oscar Wilde să spună că “Femeia este triumful materiei asupra spiritului”?!

„Am toate şansele ca cititorii dvs. să vadă în mine un om realizat, mulţumit sau, poate, chiar fericit!”

 

Și cine e, după tot acest dialog, omul, Lucia- Gabriela Munteanu? Las mărturie descrierea prin propriile cuvinte…

„Da, am (avem cu toții, cum spunea Goffman, sau chiar Jung) câteva măşti sau roluri sau chiar identităţi diferite, dar între ele există schimburi, corelaţii, suprapuneri sui‑generis, histrionice într‑un fel. Sunt mama lui Dinu‑Gabriel, fiul meu, care acum predă teoria comunicării, ca lector–asociat, la universitatea din Bournemouth, Anglia. Dinu a fost întotdeauna un caracter rebel, a călătorit mult, a studiat în Olanda și Anglia, găsind chiar energia la sfârșitul doctoratului să devină unul dintre militanţii activi ai salvării teilor în oraşul Iaşi. Pot spune că îi simt lipsa, deşi comunicăm prin toate mijloacele. Dinu are o sensibilitate şi o cultură remarcabile. Este şi primul citititor al romanului meu inedit ‹‹Povestea din tabloul Ruxandrei››, la care scriu de o bucată de vreme, dar pe care nu mai apuc să‑l termin, cu toate încurajările lui…

Sunt soţia unui recunoscut savant, filolog, biblist, traducător, un erudit, poliglot desăvârşit, acasă la el în toate marile culturi şi literaturi europene importante. Am scris cărţi împreună, am învăţat lucruri rafinate şi dificile, cum ar fi, de exemplu, mai recent, cercetarea textelor vechi! Mă numeşte, mai în glumă, mai în serios, „cel mai bun discipol” al său. Dacă îmi permiţi să mă laud în continuare, îţi voi spune că sunt coautoare la editarea unui monument al culturii noastre vechi, Vechiul Testament ‑ Septuaginta. Versiunea lui Nicolae Spătarul Milescu (Ms. 45 de la Biblioteca Filialei din Cluj a Academiei Române), alături de Ana‑Maria Gînsac, Ana‑Maria Minuţ, Mădălina Ungureanu şi, fireşte, Eugen Munteanu, coordonatorul acestui proiect filologic remarcabil la care am lucrat şase ani, finanţat printr-un grant naţional şi finalizat cu jumătate de an în urmă, prin tipărirea acestui magnific volum de 2610 pagini, format in folio, pe care îl difuzăm cu grijă în marile biblioteci ale lumii…

Am o soră, Violeta, profesoară de limba franceză la Huşi; vorbim zilnic vrute şi nevrute la telefon şi ne vedem foarte des. Fiul ei şi nepotul meu, Vlad‑Gabriel, este foarte afectuos şi are o căsuţă nu departe de grădina şi cabana mea de vară, un loc pe care unul dintre prietenii noştri nemţi l-a botezat Paradiswolfstal, pentru că este în Valea Lupului. Aici am întocmit o mică grădină botanică; avem un ginko pe care‑l cheamă Schiller şi care este adus, ca puiet, de la Weimar, urmaş, cum s-ar spune, al primului ginko european, plantat, potrivit tradiţiei de Goethe. Mai avem un arbust cu flori mov, adus de la Tbilisi, şi câte şi mai câte, de prin felurite parcuri ale lumii, alături de pomii şi arborii autohtoni, salcâmi, nuci, meri, peri, cireşi, un scoruş, luleaua‑turcului, adusă din grădina de la Vama Veche a Elsei şi a lui Paul Miron. Ajutat de regretatul profesor Ionel Lupu, fost director al Grădinii Botanice şi camarad în lupta ecologică de salvare a teilor, Dinu a numărat peste 90 de specii de arbori şi arbuşti… Deci, sunt şi grădinăreasă!

Fac sport mult, mă poţi găsi, aproape zilnic, alergând pe stadionul municipal cu prietena mea Georgeta; am călătorit destul de mult, am vizitat marile muzee ale lumii, Luvrul, Pergamonul, Kunsthistorisches Museum din Viena, Prado, Zwinger din Dresda, Ufizzi de la Florenţa, Vaticanul, Muzeul de Arheologie de la Atena, ador toate artele, abia m-am întors de la Catania şi Siracuza, am fost pe Etna, abia aştept să zbor în mai la Genova, ca să o ascult pe soprana Elena Moşuc (elevă a şcolii noastre!) în opera Lucia di Lammermoor. Va urma apoi, spre vară, Veneţia şi cine mai ştie! Noroc cu foarte utila născocire a zborurilor low cost!”

 

Author