Lupta pentru viață: Victor Iustin, eroul în scutec, născut prematur

Lupta pentru viață: Victor Iustin, eroul în scutec, născut prematur

La început doare neputința

Suntem femei. Cunoaștem mii de sentimente, trăim intens câteva dintre ele, alungăm pe cât posibil altele și dorim să retrăim la nesfârșit unul singur – prima întâlnire cu copilul nostru. Teoretic ne naștem cu instinctul matern, ne obișnuim cu ideea în timp și vreme de nouă luni chiar dăm examene zilnice pentru meseria de mamă. Cordonul ombilical este canalul de comunicare cu ființa care crește în uterul mamei, bătăile inimii se aliniază cu bătăile unei inimi mai mici, gândurile se focalizează dintr-o dată pe noua făptură și tu, femeia dinainte devii vulnerabilă, sensibilă și de neînțeles. Te schimbi, urmând un proces amplu și foarte anevoios, devenind în cele din urmă cea mai bună mamă pentru copilul care te-a ales.

Personal, de pe 26 august sunt cea mai bună Teona din câte a existat fiindcă deși mi-am propus să nu plâng atunci când îmi voi vedea fetița, târziu, în salonul de pe terapie intensivă mi-am dat seama că machiajul de pe chipul meu și linia de tuș trasată în acea dimineață nu mai sunt la locul lor. Am plâns la prima întâlnire cu Elena Georgia, comoara adusă pe lume cu ajutorul unor magi cu puteri supranaturale, așa cum îi povestesc seara fiicei mele: Radu, Bogdan și Theodora, cărora le mulțumesc înzecit. Radu e cel mai bun doctor psiholog din câți au dat pentru societate facultățile de medicină. El este cel care m-a motivat să lupt pentru Elena, no matter what. Bogdan este cel care a înțeles nevoile femeilor de a deveni mame, iar Theodora cea dulce este cea care te vede frumoasă indiferent de moment și declarându-ți asta îți dă cea mai minunată stare de bine. Cred că Dumnezeu mă iubește enorm de mi i-a trimis în cale, fiindcă în pofida unei probleme congenitale, am reușit să ajung să schimb scutece și să privesc în timp ce alăptez o fățucă mică care seamănă izbitor cu tatăl ei.

Elena mea s-a născut mai devreme, (nerăbdătoare, ca mă-sa) și vreme de 10 zile se adapta vieții extrauterine la câteva etaje distanță de mine. A stat la etajul VI, secția de prematuritate, acolo unde a cunoscut o sumedenie de eroi…toți în scutece. Sunt sigură că a legat prietenii pe acolo fiindcă o auzeam cum țipa de pe hol. Uneori mă privea acuzator că nu i-am dus o perie să-și așeze părul (Elena s-a născut cu muuult păr), alteori nu îmi recunoștea chipul ascuns în spatele unor rame mari de ochelari, și de cele mai multe ori era nedumerită de ce pleacă prietenii ei și vin alții noi.

Printre minunile de la etajul VI, exista o voce care le acoperea pe toate. Vocea lui “Victoraș”, eroul în scutec care face subiectul nostru de astăzi.

Prima dată când am fost în sala cu pompe electrice mi-a arătat toți pașii pe care trebuia să-i urmez o mămică creață, foarte frumoasă care purta șosete colorate. Toți o știau după prenume – Roxana. Pentru mine era o mămică ca toate celelalte, până în ziua în care și-a luat copilul și au plecat acasă. Atunci, Roxana a devenit mămica lui Victor, eroul în scutec, mama celui mai gălăgios și luptător puiuț. Am înțeles că frumoasa carte pe care cei doi au început a o scrie a fost precedată de o interfață dureroasă plină de lupte zilnice. 

Victor, un copil poznaș, cu gaură în bărbie s-a îndrăgostit încă din burtica mamei de  primăvară, altfel nu-mi explic cum a decis el cu Doamne Doamne să apară pe lume mult prea devreme pentru familia Vieru, pe final de anotimp.

În termeni medicali, el s-a născut prematur, la 23 de săptămâni și 4 zile și nu cântărea la naștere mai mult de 550 grame. Aflăm astăzi povestea unui erou și sacrificiile părinților. Pentru el și pentru mii de astfel de minuni, în fiecare an pe 17 noiembrie ne oprim în timp pentru a-i sărbători!

 

Ne întrebăm care sunt șansele de supraviețuire unui astfel de omuleț. Una la sută, acesta este răspunsul, însă 1% înseamnă suficient cât să lăsăm speranța să ia locul îndoielii

 

De ce credeți că am ales să-l facem pe Victoraș subiectul unui interviu?

Cred că Victor este un mic erou, așa cum sunt toți copiii care se nasc prematur și luptă cu toată ființa lor ca să trăiască. Situația lui este mai diferită, deoarece și-a dorit să vină pe lume mult mai devreme. La 23 de săptămâni și 4 zile, cu o greutate de 550 de grame. Și în plus, Victor este bine acum, iar evoluția lui a fost spectaculoasă astfel încât merită a fi spusă pentru a da încredere și altor mame care poate trec prin situații similare.

Îmi doresc foarte mult să povestim împreună cum a venit pe lume micul luptător? Când a îngăduit Dumnezeu să deveniți mămică?

Am rămas însărcinată în decembrie 2017 și am avut o sarcina normală, fără niciun fel de probleme. Spre bucuria noastră s-a întâmplat și destul de repede, n-am trăit cu gândul dureros că avem nevoie de diverse tratamente, cum știu că se întâmplă cu tot mai multe cupluri în zilele noastre.

Cât de mult vă doreați să deveniți mamă?

Ne doream mult, cam era timpul, ne-am căsătorit în 2015 și părea următorul pas firesc.

Acum întrăm în subiectul nostru? Cum s-a declanșat sarcina?

Lucrurile n-au mai fost roz în săptămâna 22, când am mers pentru morfologie la medicul care îmi urmărea sarcina la vremea aceea. Victor arătă foarte bine pentru vârstă pe care o avea, însă eu aveam colul extrem de deschis. S-a decis internarea mea și efectuarea unui cerclaj, însă intervenția s-a dovedit a fi tardivă. Acesta nu a ținut și după două zile mi s-au rupt membranele. Norocul meu a fost că eram încă în spital, de fapt eram chiar cu bagajul la ușă, mă pregăteam de externare. Din acel  moment a început aventura mea, iar ulterior, după încă două zile, a noastră.

Ce riscuri au fost?

Medicul meu a hotărât că voi naște natural. Membranele fiind rupte exista riscul apariției unor infecții la nivelul uterului. Pentru Victor riscul era major. Organizația Mondială a Sănătățîi consideră că vorbim despre un făt dacă acesta are minim 24 de săptămâni și 500 grame. Din acest motiv medicii care m-au avut în grijă i-au dat 1% șanse să supravețuiască. Momente cumplite, cu trăiri antagonice de o intensitate greu de redat în cuvinte.

Cine s-a încumetat să asiste la naștere?

Am născut cu doctorul meu și cu o moașă, o doamna foarte drăguță care m-a ajutat să depășesc psihic toate acele momente crunte: durerile nașterii, dar mai ales durerea din sufletul mamei care știe că s-ar putea să nu-și poată lua copilul acasă. Nașterea a fost provocată, iar după 4 ore s-a născut un erou.

Ce a urmat? Psihic cum ați fost în acea perioadă?

”La început a fost lumina”…totul a început în momentul nașterii, când în primele lui secunde de viață a avut puterea să plângă. A fost ”lumina” pe care el a transmis-o către noi. În acel moment am realizat că 1% înseamnă suficient cât să lăsăm speranța să ia locul îndoielii.  Prima oară când l-am văzut mi s-a tăiat respirația, era un omuleț mic, foarte mic, conectat la tot felul de aparate. Domnișoară doctor Iacob, un medic deosebit, de o bunătate extraordinară, mi-a explicat în cele mai blânde cuvinte care este starea lui Victor. Am înțeles destul de repede că trebuie să luăm fiecare zi așa cum vine, că nu putem face predicții și că răbdarea va fi cea care ne va defini următoarele luni din viața noastră. O vreme ne-am rugat la Dumnezeu să facă ce e mai bine pentru Victor. Nu aveam forță să cerem mai mult.  Însă cu timpul am început să prindem curaj când vedeam cum puiul nostru e tot mai puternic.

Naveta zilnică pentru a-ți vedea puiul… Cum era și de ce ați decis asta?

În terapie intensivă nu prea ai multe de făcut pentru copilul tău. Știam că dacă Victor va fi bine, vor urma săptămâni, luni de spitalizare. N-aș fi rezistat psihic să stau internată atâta timp, așa că am decis să merg acasă și să vin zilnic sau cel mult la două zile. Și bine am făcut. Ajunsă acasă alături de soțul meu, mi-am regăsit liniștea interioară și am căpătat forțe proaspete să înfrunt fiecare zi ce avea să vină. Din fericire pentru noi, Victor a început să fie hrănit la câteva zile de viață, iar eu veneam și îi lăsăm laptele care îi asigura toate mesele pentru o zi sau două. A început cu 1 ml de lapte la 3 ore. 

Cum vi se pare etajul VI al spitalului?

Mi se pare un etaj cu mult suflet.  Iar pe lângă asta, așa cum ne asigurase și domnul Robert Danca – managerul spitalului, mi s-a confirmat că secția de neonatologie de la Maternitatea Cuza-Vodă este una dintre cele mai bune din țară, atât prin aparatura din dotare, cât și datorită unei echipe de medici excepționali.

Ce sentimente vă încercau când stăteați și așteptați în fața secției de Prematuritate?

Acum când mă gândesc în urmă, parcă povestesc un film. Erau sentimente mixte, depindeau de starea lui Victor, de starea mea emoțională. Cred că le-am trăit pe toate. În plus, am cunoscut multe mame, tot felul de povești de viață. Am legat prietenii, eram ca într-un fel de micro-comunitate.

Cum este personalul medical?

Au existat temeri, dar am fost plăcut surprinsă. Am descoperit o echipă de medici și asistente extraordinare, condusă de doamna profesor Maria Stamatin,  un OM și un medic absolut remarcabil. Oameni cu adevărat pasionați de ceea ce fac. Cu o parte țin legătură și acum, după ce Victor a ieșit din spital.

Care a fost cel mai greu moment din perioada mai-august?

Glumeam tot timpul spunând că atâta timp cât nu-mi sună telefonul, înseamnă că Victor e bine. Într-o dimineață la 06:00 a sunat. Acela a fost un moment foarte greu, iar drumul Roman – Iași nu a fost niciodată mai lung. Dar l-am depășit și pot spune că Victor a avut o evoluție foarte bună, cu mici hopuri, dar per total cu un parcurs neașteptat de bun.

Ce v-a durut mai mult? Poate faptul că nu prea erați înțeleasă? Drumul zilnic? Teama că nu ar fi fost un final fericit?

La început doare neputința. Te uiți la copilul tău conectat la toate aparatele și tuburile alea și tu nu poți face nimic. Am început să simt că pot face și eu ceva pentru el, în ziua în care a început să mănânce laptele meu. Iar  la un moment dat, cred că durerea a fost înlocuită de oboseala fizică și psihică. S-au adunat spre sfârșit nopțile nedormite, trezitul la 04:00 dimineața. Începusem să nu mai suport întrebări de genul: „Cât a mai luat în greutate?”, „Și doctorii ce spun?”, „Când vine acasă?”, „Da oare va fi un copil normal?”. E drept că dacă nu trăiești o astfel de experiență, nu ai de unde să-ți imaginezi ce impact poate avea o astfel de întrebare, pusă în momentul nepotrivit. Referitor la teama că finalul putea fi nefericit, nu, nu a fost vorba despre asta niciodată. Am simțit că trebuie să fim implicați cu toată ființa noastră, chiar dacă asta ne putea adânci suferința mai târziu.

Victoraș a mers acasă exact la final de august. Cum au fost primele zile atât pentru el cât și pentru dumnevoastră ca părinți?

Au fost interesante, în prima noapte nu am dormit mai deloc, verificam mereu dacă respiră. Nu mai existau doctori, asistente 24 de ore din 24, aparate care să ne avertizeze, eram doar noi cu Victor. Apoi încet, încet ne-am obișnuit unul cu altul și a fost și este din ce în ce mai bine. Victor este un copil cuminte și foarte haios.

Sunteți un om credincios?

Credeam, însă să zicem doar că experiența aceasta și onoarea de a fi mama unui copil atât de special, mi-au întărit credința mai mult decât poate fi exprimat în cuvinte.

Aș zice că prenumele copilului dumneavoastră a fost predestinat; Victor=victorie, însă celălalt prenume de unde vine?

Având în vedere condițiile delicate în care s-a născut, am simțit că singură persoană potrivită să-l creștineze este părintele stareț al mănăstirii Petru-Vodă, cu care avem o legătură sufletească deosebită. Inițial al doilea prenume a lui Victor ar fi trebuit să fie Vladimir, însă în acel moment, numele Iustin a părut  cel mai potrivit, în amintirea părintelui Iustin Pârvu. Pot spune că în toată această perioadă am simțit grija Părintelui Iustin față de Victor.

A fost creștinat micul erou?

Da, pe 3 mai, ziua în care s-a născut, în miez de noapte, a ajuns la spital părintele Hariton, Starețul Mănăstirii Petru Vodă, pentru a-i fi naș de botez. Cu ajutorul părintelui Damaschin, un alt OM deosebit pe care l-am cunoscut cu această ocazie,  a fost botezat Victor Iustin. Pe Victor îl percepeam atât de firav, încât ne-a fost teamă că atingerea lui cu mir sau stropirea cu agheasmă să nu-l afecteze. Ulterior s-a dovedit că cele creștinești au definitivat minunea.

Acum că am această ocazie aș vrea să fac o paranteza și să vă spun că părintele Damaschin merită toată aprecierea și tot sprijinul cel puțin din partea comunității ieșene. Face lucruri extraordinare pentru cei fără posibilități materiale, pentru cei aflați în suferință.

Cui vă întoarceți recunoștința pentru că ați reușit?

Îi vom fi recunoscători toată viața lui Dumnezeu pentru că a îngăduit o astfel de minune, apoi le vom mulțumi mereu medicilor de la Cuza-Vodă pentru implicare, devotament și profesionalism. A fost șansa mea că am născut aici, din păcate nu toate spitalele sunt dotate cu incubatoare și aparatură necesară îngrijirii copiilor născuți prematur, iar nu întotdeauna astfel de copii pot fi transportabili. Apoi îi suntem recunoscători chiar lui Victor. Acest copil este o lecție de viață, o lecție despre puterea de a lupta și dorința de a trăi, o lecție despre răbdare și credință. Și nu în ultimul rând, le suntem recunoscători tuturor celor care au fost alături de noi în momentele grele: familie, prieteni, colegi.

Cum este viața dumneavoastră acum?

E așa cum trebuie să fie, s-a umplut de fericire.

Un sfat pentru mamele de prematuri?

Eu știu că fiecare copil e unic și are destinul lui și nu e bine să facem comparații, dar am văzut în cele 4 luni în care Victor a stat internat ceva ce toți acești copilași au în comun: sunt puternici, foarte puternici. Cred că puterea lor e invers proporțională cu fragilitatea lor. Când ai copilul în terapie intensivă în primul rând îl ajuți hrănindu-l cu lapte matern. Mă bucur enorm că am reușit să mențin lactația în pofida stresului și a oboselii din toată acea perioada. Laptele matern e extrem de important în dezvoltarea bebelușului. Apoi e foarte important să ai încredere în copilul tău, să-i vorbești mult, să cânți, să te simtă aproape, chiar dacă atingerea fizică nu este posibilă decât pentru scurte perioade de timp. Bebelușul simte! Eu îi spuneam mereu lui Victor și îi voi repetă asta toată viața lui: „TU ești minunea lui Dumnezeu!”

“Prematuritatea nu înseamnă o condamnare la moarte, dimpotrivă: unii dintre micuții născuți înainte de termen au ajuns inventatori, scriitori și chiar politicieni: Isaac Newton, Albert Einstein, Charles Darwin, Anna Pavlova, Mark Twain”.

Condiții preluare articol

Fiecare articol al www.insociety.ro este muncit. Respectăm munca fiecăruia și drepturile de autor. De aceea, credem în regulile fair-play-ului. Dacă nu avem încheiat un acord scris în care să specificăm explicit forma de colaborare, vă dăm posibilitatea de a prelua din articolele noastre în limita a maxim 500 de caractere , cu următoarele obligații:
1. specificați în articolul dumneavoastră sursa clar și concis;
2. inserați linkul articolului nostru și faceți trimitere vizibil către acesta.