Daniela Cojocaru, de la singurul trofeu al Festivalului Mamaia ajuns la Iași la aplauzele de pe vasul de croazieră: „Un artist trăiește pentru aplauze. Fiecare stare de spirit are fundalul său sonor!”

Daniela Cojocaru, de la singurul trofeu al Festivalului Mamaia ajuns la Iași la aplauzele de pe vasul de croazieră: „Un artist trăiește pentru aplauze. Fiecare stare de spirit are fundalul său sonor!”

 

                 Mi-o amintesc din anii în care-mi căutam direcții artistice. Cu mult talent, de un bun simț care arăta o educație specifică generațiilor de odinioară, mereu pregătită să facă ore în șir de pregătire pentru ca piesa să sune ca la carte. Deținătoare a trofeului Mamaia pe care-l obținea în urmă cu fix zece ani, Daniela Cojocaru are o doză de modestie pe care și-a cultivat-o, probabil, de mică și în timp. Spune că drumul în viață nu i-a fost nici pe departe așa cum și l-a imaginat, mai ales că ea și-a dorit un singur lucru: să cânte. Acum, când mă documentez despre ea, îmi amintesc că a experiementat inclusiv primele concursuri de talente de la noi. Nu le-a văzut drept concursuri, ci au fost confirmarea faptului că se simte bine pe scenă și că îi place să creeze experiențe pentru public. „Arta e subiectivă”, afirmă Daniela, artista care vede inclusiv în perspectivele de genul „așa da”, „așa nu”, „pot mai bine”, „aș încerca altfel” nu doar motivații, ci chiar surse de inspirație.

„Trofeul Mamaia mi-a dat identitate, cred. Sunt singura ieșeancă deținătoare a acestuia. Dar, dincolo de acest fapt, experiența Festivalului a fost cu adevărat deosebită. De câte ori, într-o viață, poți cânta acompaniată de o întreagă orchestră? Zeci de oameni respirând aceeași energie, în același timp cu tine. Nu voi uita niciodată acele trăiri.”, rememorează Daniela.

               Pentru Daniela Cojocaru, câștigarea unui concurs de talente nu înseamnă neapărat succes viitor. Succesul vine cu multă muncă și, uneori, mai ține și de hazard. N-a căutat neapărat celebritatea, poate de aceea, îmi e aproape imposibil să nu remarc cum, deși comparată cu nume internaționale sonore, e destul de dificil să găsești în mediul online informații despre ea. Totuși, știm cam tot ceea ce a permis să se știe despre ea, fiindcă a evitat să „polueze”spațiul public cu informații inutile, doar de dragul de a fi prezentă. „Nu există showbiz românesc!”, pare a fi o afirmație care ar șoca pe mulți, însă nu e decât un răspuns perfect pentru ceea ce constatam anterior.
Mereu recunoscătoare pentru ceea ce viața i-a oferit, e mult mai introvertită decât o percep oamenii. Solistă a formației SEASCAPE, și-a petrecut ultimii ani „pe ape”. Decizia de a pleca să cânte pe un vas de croazieră n-a fost o decizie, precizează Daniela, ci…. „mai degrabă m-am lăsat purtată de val. (Haha!) Am primit o invitație de a mă alătura unei trupe și am acceptat. Nu-mi găseam locul în țară și iată că undeva, în lumea cea mare, cineva avea nevoie de mine. A fost o decizie bună. Am cântat cu profesioniști, am avut privilegiul să ascult artiști extrem de talentați și am pus bazele actualei trupe din care fac parte în prezent. Acum sunt alături de iubitul meu, iar colegii mei completează grupul acesta minunat care creează experiențe pentru iubitori de muzică din întreaga lume. Avem un public care nu ezită să ne spună cât de mult ne apreciază. Se spune că un artist trăiește pentru aplauze. Confirm: sunt neprețuite!”.

                   Amuzant, însă o sperie treptele. Adică îi e teamă să nu pice pe scări. Trăiește prezentul cu emoție și profunzime, considerând că de ar fi să dea timpul înapoi, cel mai probabil n-ar mai fi unde e, iar Danielei îi place unde e. Copilăria, acea perioadă cu atât de multe nostalgii, i-a fost idilică. Deși născută în Sfântu Gheorghe, Covasna, nu mai știe decât câteva cuvinte în limba maghiară. Își amintește, totuși, că mergea la grădiniță la o grupă mixtă și era prietenă cu toată lumea. Ulterior acelor ani, s-a mutat la poalele dealului Cotnari- „Libertate, aer curat, cele mai proaspete fructe și legume, animale și păsări de toate felurile, datini și obiceiuri. Dar și mers pe jos la școală până în satul vecin, fie ploaie, fie soare. Am avut dascăli minunați”. Mutarea la Iași a fost derutantă: modă, dermatograf, un anume parfum de marcă, Backstreet Boys și multe alte lucruri de neînțeles, absolut lipsite de valoare în locul din care venea. Cum s-ar descrie prin versurile unei piese? „Deocamdată, e exact piesa proaspăt lansată, ‹‹A Mess››. Toată viața mea e într-o mare dezordine acum, iar eu nu pot face nimic în privința asta. Dar am încredere că lucrurile se vor așeza cum e cel mai bine.”, spune Daniela, recunoscând că SCENA e „cumplitul” dor din acest moment. Pandemia a prins-o pe vapor, pe repede-înainte și, în șase săptămâni, a trecut de la „stare de urgență” la viață normală. Spune că s-a obișnuit să nu-și mai facă planuri și să fie recunoscătoare pentru frumosul care o înconjoară. Totuși, pandemia i-a adus și un nou videoclip, filmat în această perioadă, chiar dacă piesa a fost compusă anul trecut. La MD-Sound Productions i-a găsit un cămin primitor, iar Daniela s-a simțit luată în serios, fix în momentul în care viețile noastre se prăbușeau și se reconstruiau, după cum crede chiar ea, așa că nimic nu-i pare a fi întâmplător.

Alexandra Gugiuman, revista InSociety: După Festivalul Mamaia, interpretarea piesei Truli i-a făcut pe unii jurnaliști să te asimileze cu Janis Joplin. Ai simțit vreo asemănare cu regretata interpretă de jazz a anilor ’60 sau cu vreun alt artist?

Daniela Cojocaru: A fost o comparație exagerată. Dar înțeleg ce a inspirat acel titlu. Timp de două săptămâni, cât am stat la repetițiile pentru festival, m-am luptat cu o laringită oribilă. Am vrut să mă retrag. Pur și simplu nu puteam cânta. În acele săptămâni, în fiecare zi, mergeam la farmacie să întreb de câte un remediu, ca urmare a recomandărilor primite de la colegi. Până la urmă, am decis să învăț să folosesc acea voce străină și rebelă care locuia temporar în mine. Și mă bucur că am hotărât așa. Pe lângă celebra „Truli”, am cântat și „Moldovean Blues”, piesa lui Daniel Iordăchioaie. Reacțiile publicului din timpul spectacolului și de după mi-au umplut inima de bucurie. Nu cred că am ceva în comun cu Janis Joplin. Am, în schimb, o infinită admirație pentru ea și pentru toți artiștii mai mult sau mai puțin celebri, dar talentați, harnici și sinceri.

De ce jazz?

Daniela Cojocaru: Nu neapărat jazz, dar obligatoriu muzică bună. Jazz-ul are farmecul său pentru că te obligă să savurezi clipa prezentă. E o experiență similară cu meditația.

Până să faci din muzică o profesie, cum ți-ai descoperit talentul, cine ți-a fost alături și când a fost prima reprezentație în fața unui public?

Daniela Cojocaru: Am cântat dintotdeauna, dar nu știam că e un talent. Am urcat pe scenă pentru prima oară pe la 20 de ani și am cântat „Whenever, wherever”, din repertoriul Shakirei. Alături am avut-o pe sora mea, Ramona, muzician, la rândul său.

Ai ales să fii artist pe vas de croazieră. Ce ai învățat „pe ape”?

Daniela Cojocaru: În loc de metafore motivaționale, voi încerca să enumăr chiar lucruri pragmatice: cum să sting focuri de diverse tipuri, cum să-mi salvez viața dacă sunt prinsă într-un incendiu, cum să supraviețuiesc dacă aș cădea de pe vapor, cum să mă comport în caz de atacuri teroriste, cum să mă port cu persoane cu anumite deficiențe, cum să evit infecții cu virusuri gastro-intestinale și respiratorii, maniera corectă de a ridica un obiect greu…aș putea continua, dar deja plictisesc. Mai pe scurt: am învățat cum să-mi protejez viața și am luat contact cu diverse culturi. Culmea, am învățat foarte multe despre români și despre România. Lucruri extrem de onorante. Sunt sincer mândră să fiu româncă.

Dacă tot ai menționat despre România, pentru tine, ce înseamnă România?

Daniela Cojocaru: România e țara aceea frumoasă, cu atracții turistice uimitoare și cu adevărat valoroase, țara din care vine Simona Halep (am întâlnit câțiva Halepeños), țara de origine a superbului „Anniversary Waltz” al lui Andy Williams („Valurile Dunării” de Iosif Ivanovici) și, totodată, locul din care vin atâția muzicieni îndrăgiți de cei care mă ascultă alături de trupa mea.

În toți acești ani, ai întâlnit vreo personalitate?

Daniela Cojocaru: Am întâlnit muzicieni deosebit de talentați, cu ceva notorietate locală. Dar aveau un succes indiscutabil pe vapoare, în sălile de spectacol. Aveau agenda mereu plină. Și carieră de câteva decenii pe vase de croazieră. Printre pasageri, am cunoscut primari și foști primari, directori/directoare de companii de scucces care mi-au spus lucruri interesante despre comunitățile din care veneau.

Să ne imaginăm scena, indiferent de locație și eveniment: ai vreo amintire care să te fi emoționat profund?

Daniela Cojocaru: Sunt multe amintiri frumoase. Anul trecut, cântam cu trupa o piesă din repertoriul Carpenters. Deodată, într-un colț al salonului, îl văd pe un prieten (pasager care se împrietenise cu mine și cu băieții din trupă) plângând necontrolat. Mi-a explicat: când era tânăr, mergea cu Carpenters în turneu ca asistent de scenă și, înainte de fiecare spectacol, o asculta fascinat pe Karen Carpenter cum își încălzea vocea. Erau doar ei doi în sala de spectacol. I-a fost dor de ea de când a plecat către stele.

 

Ți s-a întâmplat să uiți versurile pieselor?

Daniela Cojocaru: O, da! Cânt aproape toate piesele din memorie. Am și tableta alături, dar nu mă ajută prea mult dacă uit versuri. Dar face parte din farmecul muzicii live. Câteodată începe publicul să cânte versurile corecte. Sau mă ajută colegii de trupă. Poate sunt obosită, poate mi-a distras ceva atenția… Nu sunt perfectă.

„Îmi place să spun povești. Așa vine inspirația, chiar dacă uneori e capricioasă. Încerc să nu scriu platitudini. Încerc. De aceea, da, scriu texte pentru piese.”

Ca om, ce te definește?

Daniela Cojocaru: Nu știu ce mă definește. Ca om, poate, capacitatea de a înțelege un punct de vedere opus față de al meu, chiar și fără să fiu de acord cu el. Ca interpret, trebuie să fie dragostea pentru muzica live, „pe viu”.

Cum reușești să treci peste orice pare dificil, fără a fi afectată o bună bucată de timp?

Daniela Cojocaru: Am obiceiul să uit momentele triste, nu-mi place să trăiesc în trecut. Cred că ne suntem datori să zâmbim. Îmi place să caut soluții. Îmi amintesc momentele frumoase, sunt multe astfel de amintiri, mi-ar fi greu să aleg doar una.

Ce i-ai spune unui tânăr aflat la început de drum, care-și dorește o carieră în muzică?

Daniela Cojocaru: L-aș sfătui să se ia în serios, să investească în cariera lui (echipament, costumații) și să studieze legile care privesc activitatea lui. A, da, și să creadă în visul lui.

Cum vezi acum viitorul și cum îți petreci o zi din viață, în condițiile în care ești departe de scenă?

Daniela Cojocaru: Nu mai văd nimic. M-am lămurit destul de repede anul acesta că totul se poate schimba radical de la o zi la alta. Dar sigur vom trăi o revoluție digitală. Poate noi, artiștii, vom înțelege că trebuie să fim mai uniți și mai riguroși în a ne cere drepturile și în a ne îndeplini obligațiile. Dar nu, nu cred că vom înțelege. Cât despre fiecare zi, încerc să fiu mai mult alături de familie. Chiar acum sunt, cum îmi place să glumesc, pet sitter. Am grijă de niște găini și de un motan năzdrăvan în satul copilăriei mele. Peste câteva zile sper să mă întorc la Iași, în studioul de înregistrări. Apoi, poate, ceva mai târziu, filmez un videoclip alături de trupă. Nu fac planuri, ci mă orientez din mers, în funcție de realitatea înconjurătoare.

Ai călătorit mult… care e destinația ta preferată?

Daniela Cojocaru: Orășelul Skagway din Alaska. Și Plaja Vulturului din Aruba. Și Cabo San Lucas din Mexic. Și Saint Lucia. Și Seattle. Haha! Puține au fost locurile care nu mi-au plăcut în mod deosebit. Dar pot spune că România poate sta semeață între toate aceste destinații!

La finalul dialogului nostru, aș vrea să-mi spui cu cine ți-ar plăcea să performezi pe aceeași scenă.

Daniela Cojocaru: Am avut privilegiul de a fi pe aceeași scenă cu Nico și Mihai Traistariu. Au o energie specială. Au fost momente deosebite. Cu sinceritate spun că mi-e dor să fiu pe scenă cu trupa mea. S-a creat o conexiune între noi și cred că și ei împărtășesc același sentiment. Cât despre celebrități, au admirația mea. În spatele faimei stau talentul și munca lor, calități demne de respect.