Am povestit cu Lili Crăciun în poienița din curtea Colegiului „Mihai Eminescu” din Iași. Era în plin turneu de promovare a cărții „Codicilul” (aveți aici un articol despre roman) și tocmai avusese o întâlnire cu elevii. Se încarcă cu o energie bună de fiecare dată când merge prin școli, însă recunoaște că până acum, n-a mers decât în unități școlare în care se pune accent pe științele umaniste. Nu știe cum ar fi primită la un liceu industrial, de exemplu. „Poate acolo sunt huiduită, nu știu!”, spune Lili Crăciun mai în glumă, mai în serios.

Contents
Alexandra Gugiuman, www.insociety.ro: Lili, cât de greu a fost să devii notar într-o societate în care am crescut cu ideea că fără pile nu se poate să ai o carieră în domeniu?Notar și scriitor, cum se împacă cele două? Notarul pare mai tehnic, scriitorul mai boem…Cum a fost pentru tine experiența ca notar? Ce nu vedem noi în spatele cortinei și când anume a venit acel moment în care ți-ai zis că e timpul să te retragi în literatură?Cât de ușor e procesul de creație? Ai un ritual sau pur și simplu îți spui că vrei să scrii, te așezi confortabil și totul curge firesc?Cum arată cititorul lui Lili Crăciun?Noi ne-am întâlnit în plină campanie de promovare a romanului Codicilul. La ce ar trebui să se aștepte cititorii acestuia?Stăm foarte prost la capitolul apetit pentru lectură… cum simte un scriitor toate aceste date care nu sunt deloc încurajatoare?Îmi spuneai că ai fost un copil obraznic. Cum a arătat copilăria ta în acele vremuri comuniste?Și dincolo de aceste năzbâtii, ai făcut și sport de performanță. Ce lecții ai primit de la sport?Ai spus că tu ai fost chiar un părinte destul de sever… ce sfat le-ai da copiilor de azi în privința relației cu părinții?„Puțin câte puțin devenim părinții noștri!”, minunat spus. Ce anume din părinții tăi ai devenit tu, Lili? Ce trăsături din ceea ce ești te fac să crezi că le-ai moștenit?Cum arată România ideală din perspectiva lui Lili Crăciun?Cu ce personaj se identifică Lili Crăciun? Mă refer la un personaj din orice carte pe care ai citi-o… apoi, ce titlu crezi că ar avea o carte care să o aibă personaj pe Lili?Ai un sfat pentru cei care vor să scrie, dar poate nu-și găsesc curajul?

I-a plăcut dintotdeauna să scrie. Doar că mereu s-a comparat cu marii clasici ai literaturii universale. Și asta i se trage cumva din copilărie, când își spunea că numai locul întâi contează. Și cum acesta era deja ocupat de scriitori consacrați, unde să mai încapă și ea? Și uite-așa au trecut anii, iar Lili Crăciun nu că și-a uitat condeiul, ci doar l-a pus deoparte. Pentru cât timp? Nici ea nu știa… dar își amintește că atunci când a văzut un reportaj despre faptul că în Spania se dorește interzicearea avortului, o întâmplare sau mai bine zis o traumă pe care ea însăși a trăit-o a făcut-o să strige. Și cum altfel să strige decât prin scris?!? Mai întâi, pe blog. Apoi, a dezvoltat totul într-un roman.

„A fost foarte greu, gândește-te că trecuseră 25 de ani la data la care am publicat-o. 25 de ani de la Revoluție. Trecuseră niște ani și eu nu spusesem nici măcar fiicei mele. Dar a fost o nebunie. A fost o manifestare foarte mare în Spania, în 2012, când cei de la conducerea Spaniei voiau să interzică avortul și atunci femeile au ieșit și au cerut să facă ce doresc cu corpul lor. Și asta pe mine m-a întors în trecutul din 1988. Am scris-o mai întâi la mine pe blog și apoi l-am dezvoltat și transformat în roman. Și da, l-am închinat celor 10 000 de femei care au decedat și celor care au făcut avorturi ilegale în vremea lui Ceaușescu și au rămas cu traume, ca și mine. Eu mai am o carte care este mai grea decât cea cu avortul, Ancora, care este despre dispariția copilului meu și ce am simțit eu în acești ani. Mi-a fost greu să o scriu, dar cred eu că e și o mică cale spre vindecare.”, mărturisește scriitoarea Lili Crăciun.

Lili Crăciun, lansare „Codicilul”, Iași, 2024

Lili știe că a fost un copil obraznic. Făcea tot felul de năzbâtii. Nu-și amintește copilăria prin prisma neajunsurilor regimului comunist, ci o face prin ochii copilului căruia nu-i trebuie multe ca să fie fericit. Dacă ar avea o oglindă magică și ar putea să revadă copila Lili de atunci, i-ar spune un singur lucru: să fie și mai zbânțuită. Are chiar și o explicație- „anii trec și nu te mai întâlnești niciodată cu anii aceia”. Sportul a disciplinat-o, a format-o ca om și a învățat-o ce înseamnă spiritul de echipă. A făcut handbal de performanță. Ar fi vrut să urmeze Facultatea de Sport, doar că o accidentare a făcut-o să rateze admiterea. S-a blocat la propriu pe banca de gimnastică. Așa că și-a amintit că a adorat-o pe profa de filosofie, doamna Pânzaru Gica, și a urât-o pe profa de română. A ales Facultatea de Filosofie. A terminat-o cu 9,86 și a primit repartiție în comuna Brăiești, de pe lângă Târgu Frumos, județul Iași. Naveta era cumplită. Făcea asta de trei ani și simțea că n-are nicio șansă să ajungă să profeseze într-un oraș mare. Și atunci și-a spus că vrea să facă Facultatea de Drept. Părea că are mai mari șanse să scape de navetă. Argumentul ei a fost că nu o pot trimite ca avocat în mediul rural pentru că nu există instanțe.

„Aproape 80% din ce scriu e despre mine. Nu cred că m-am gândit că o carte ar fi mai bine primită dacă e mărturisire, ci așa am simțit nevoia. Mi se pare că purtăm niște măști și asta ne îndepărtează unii de ceilalți. Eu întotdeauna am urât măștile. Sunt foarte sinceră… scriu și pe rețelele de socializare. Am avut persoane care mi-au zis că ar trebui să fiu arsă în piața publică pentru că o femeie care avortează este un criminal. Dar sunt de părere că e plictisitor să fii la fel ca toată lumea. Orice este perfect devine plictisitor și căutăm să spargem…că perfecțiunea nu există.”, spune Lili Crăciun.

Iași, București, Oradea. Trei orașe care ocupă un loc special în sufletul și aminitirile lui Lili Crăciun. A ajuns în Iași la 20 de ani. A locuit 21 de ani în orașul romantismului, cum îl definește. În București a fost notar, iar în Oradea s-a mutat de câțiva ani. E un aspru contestatar al lucrurilor care nu se fac cum trebuie și crede că acest spirit justițiar l-a moștenit de la tatăl ei. E o fire extrem de directă, scrie des pe Facebook despre lucrurile care o nemulțumesc și consideră că orice lucru bine făcut mai ales în administrația publică este atribuția activității pe care o desfășoară cei care conduc, nicidecum motiv de laudă.

Alexandra Gugiuman, www.insociety.ro: Lili, cât de greu a fost să devii notar într-o societate în care am crescut cu ideea că fără pile nu se poate să ai o carieră în domeniu?

LILI CRĂCIUN: Și eu am crescut așa. Am reușit grație ambiției soțului meu. A văzut el un anunț că sunt locuri de notar pe Camera București, mi-a cumpărat toate cărțile și mi-a zis ok, să învăț. Noi aveam o firmă, nu trebuia să mă duc la serviciu, se duceau numai ei. Și mi-a zis să rămân acasă și să învăț. Într-o zi m-a prins mai devreme că mă uitam la televizor. Atunci mi-a încărcat toate cărțile în mașină și m-a dus la o cabană în munți, unde nu aveam nici net, nimic. Și m-a lăsat acolo o lună cu cărțile și cu un cățel. Dar cred că am intrat și pentru că la vremea respectivă se dădeau subiecte. Nu cred că m-aș descurca la grile. M-a ajutat mult că la facultatea de Filosofie am făcut logică, așa că am învățat în acea logică de care am reușit să mă apropii mult în prima facultate. Dar pe grile, cred că aș rata examenul. Mi se par absurde, cu multe șmecherii care să te ducă la un rezultat greșit. Ori o temă, atunci când este, chiar dacă este sinteză, dacă știi, nu ai cum să ratezi.

Notar și scriitor, cum se împacă cele două? Notarul pare mai tehnic, scriitorul mai boem…

LILI CRĂCIUN: Eu cred că foarte bine. Cred că logica m-a ajutat din Facultatea de Filosofie în Facultatea de Drept și apoi împreună, rigoarea juridică cu logica din filosofie și cu partea de cultură, multă lectură, m-au ajutat mai departe în literatură. Am lansat prima carte când eram notar, eram chiar în perioada în care profesam. Am avut o lansare atunci, câteva orașe din țară. Și mi-am dat seama că scap lucrurile de sub control. Nu eram bine nici la birou, trebuia să îmi amân clienții. Tot timpul când eram cu lansările mă gândeam la clienții de la birou. Lucrurile nu mai puteau să meargă. Am zis că renunț la profesie și mă ocup de literatură pentru că asta mi-am dorit dintotdeauna.

Cum a fost pentru tine experiența ca notar? Ce nu vedem noi în spatele cortinei și când anume a venit acel moment în care ți-ai zis că e timpul să te retragi în literatură?

LILI CRĂCIUN: Mie mi-a plăcut foarte mult pentru că am avut timpul necesar să stau de vorbă cu clienții, să le aflu poveștile din spate. Nu știu dacă mă crede careva, dar eu nu am semnat nici măcar o declarație fără să o citesc cap-coadă. Sigur că le lucrau secretarele, dar toată procedura notarială, eu am urmat-o 100%. Retragerea mea în literatură a fost și pentru faptul că de prin 2008 începusem să mă plictisesc. Mă plictisesc foarte repede dacă meseria respectivă a acoperit tot pentru mine. Ori eu, în câțiva ani, am făcut absolut toate actele pe care le poate face un notar. Și am început să îi zic soțului că nu mai e nimic care să mă incite. Îmi venea în cap să merg în magistratură, în avocatură. Până la urmă s-a nimerit să mă duc în literatură.

Lili Crăciun, arhivă personală

Cât de ușor e procesul de creație? Ai un ritual sau pur și simplu îți spui că vrei să scrii, te așezi confortabil și totul curge firesc?

LILI CRĂCIUN: Uneori, o anume idee pe care o discut poate să fie o scânteie pentru o nouă carte. Alteori e ca în „Pașaport spre paradis”, e o poveste reală. Un personaj din carte mi-a povestit despre traficul de persoane, acesta fiind subiectul cărții. Am multe începute. Îmi vine câte o idee, schițez un plan, mă las de el, încep altceva. Nu sunt deloc liniară. La un moment dat, făcând cu totul alte lucruri, în special muncă fizică, îmi vin idei. Și parcă curge ceva și mă întorc la o carte lăsată. Dar o carte am visat-o. O lună de zile. Nu era un vis anume… era ciudat că era între somn și a fi trează. Și în fața ochilor mi se derula o poveste. E o poveste 100% ficțiune. Am pus planul pe caiete. I-am zis soțului meu. Când am început să derulez planul, îmi apărea povestea în fiecare zi. Nu sunt conspiraționistă. Tot imaginația, mintea mea lucra pe undeva. Când am început să pun pe hârtie, povestea se derula mai departe. Până atunci stătea ca într-un carusel. Se derulau aceleași imagini.

Cum arată cititorul lui Lili Crăciun?

LILI CRĂCIUN: Îmi place să cred că arată de la profesor universitar până la portarul de la universitate. Așa m-au învățat profesorii mei. Că ideile, chiar dacă ar fi despre umanitate și te-ar duce la latura filosofică, dacă vrei să ajungă și la cel cu un nivel anume de cultură, atunci trebuie să le transformi într-un limbaj simplu și într-o poveste simplă. Și eu sper că am făcut asta.

Noi ne-am întâlnit în plină campanie de promovare a romanului Codicilul. La ce ar trebui să se aștepte cititorii acestuia?

LILI CRĂCIUN: Cine își dorește o lume perfectă și personaje perfecte va fi dezamăgit. Lumea și personajele mele nu sunt imperfecte, ci de-a dreptul oribile. Totul se învârte în jurul unui personaj care calcă totul în picioare pentru a ajunge la bogăția materială. Perfecțiunea nu există și în realitate există o mulțime de „Păturici”.

Stăm foarte prost la capitolul apetit pentru lectură… cum simte un scriitor toate aceste date care nu sunt deloc încurajatoare?

LILI CRĂCIUN: Ce să zic… cu speranță. Cu speranța că omul se va întoarce la literatură. Așa cum vezi că moda se întoarce, că uite chiar și în literatură, romanul clasic a devenit desuet, iată că citesc astăzi că se revine cumva la romanul clasic. Ideea de a scrie doar de dragul de a scrie frumos, ca să arăți cât de bine poți tu, dar fără să ai o poveste, cu personaje, cu acțiune, cu punct culminant și deznodământ nu prea mai are atâta amploare. A fost o perioadă de filosofie și psihologie, se revine la romanul clasic. Atunci, eu ce pot să zic… că sper doar că generația asta va reveni la roman pentru că se vor plictisi de celelalte gadget-uri.

Fotografie din arhiva personală a lui Lili Crăciun

Îmi spuneai că ai fost un copil obraznic. Cum a arătat copilăria ta în acele vremuri comuniste?

LILI CRĂCIUN: Dacă privești din perspectiva generației tale, copilăria mea a fost o oroare. Dar noi nu am simțit-o așa pentru că orice copil e fericit cu foarte puțin. Cu o felie de pâine cu margarină, cu untură. Nu conta. Copiii erau fericiți. Copilăria ea însăși este fericire. Cred că e cea mai fericită perioadă. Și nu simți lucrurile astea. Nici părinții nu stau tot timpul și-ți aduc aminte că îți lipsesc lucruri. Mănânci, stai în aceeași cameră cu frații, ceea ce acum e wow. Eu am fost un copil foarte obraznic și atunci chiar am fost fericită. Am fost un copil obraznic în sensul că, nu știu, făceam tot felul de trăznăi, gen Nică. Furam flori din cimitir și le duceam profesorilor nesuferiți, furam din prăjiturile din beci. Eram mai rea decât un băiat. Tata spunea că Dumnezeu a încurcat borcanele și fratele meu, un tip foarte liniștit, trebuia să fie fată și eu băiat.

Și dincolo de aceste năzbâtii, ai făcut și sport de performanță. Ce lecții ai primit de la sport?

LILI CRĂCIUN: Spiritul de echipă. Spiritul de a renunța în favoarea colegei, de a înțelege colega. Noi petreceam mult timp împreună, eram în cantonamente mult timp, mergeam acasă pe timp de vară 1-2 săptămâni. Eram ca o familie. Mie mi se pare o mare greșeală că nu se mai face sport la nivelul la care se făcea atunci. Să nu înțelegi că-mi pare rău după perioada lui Nicolae Ceaușescu, însă îmi pare rău că lucrurile bune ale fiecărei societăți nu au fost preluate de societatea viitoare. Că ruptura se petrece total și nu ar trebui să se producă total. Sportul a fost ceva nemaipomenit. Chiar dacă asta implica și 23 august. Erau care cărau poarta de handbal în alergare, nu conta. Lucrurile astea le treceam, aveam 16-17 ani. Treci peste. Dar felul în care împărțeam totul împreună, un pachet de acasă, o problemă personală feminină, era fantastic. Eu cred că sportul m-a format mult ca om.

Ai spus că tu ai fost chiar un părinte destul de sever… ce sfat le-ai da copiilor de azi în privința relației cu părinții?

LILI CRĂCIUN: Ca părinte, chiar am fost foarte severă, exact ca tata. Mai târziu mi-a părut rău și i-am zis fiicei mele că poate am fost foarte rea, dar am rămas cu ei singură de la 6 și 5 ani, i-am crescut mulți ani singură. Încercam să am dublu rol- de mama și de tată. Să zicem că rolul de mamă îi îmbrățișa, rolul de tată e un pic sever. Poate mă vor critica bărbații, dar așa am simțit. Dar am fost foarte severă. Fiica mea îmi mai și spune și astăzi… Generațiilor de azi le-aș spune că există un conflict între generații pe care l-am avut și noi și care va exista mereu. Dar pe măsură ce trec anii, începi să conștientizezi că foarte multe lucruri mărunte sau principiile tale de viață sunt cele pe care ți le-au insuflat părinții. Dar pe care le dezavuai cu siguranță pe la 17-18 ani. Și puțin câte puțin devenim părinții noștri.

„Puțin câte puțin devenim părinții noștri!”, minunat spus. Ce anume din părinții tăi ai devenit tu, Lili? Ce trăsături din ceea ce ești te fac să crezi că le-ai moștenit?

LILI CRĂCIUN: Onestitatea și stilul acesta al meu de a face dreptate sunt de la tata. Timiditatea, căci eu par sociabilă, dar sunt foarte timidă, am luat-o de la mama. Sunt multe lucruri, dar în general regulile de viață. De exemplu, faptul că nu accept să fac lucruri imorale. Tata a fost un om drept și foarte sever. Și pe vremea lui Ceaușescu, când nu îi convenea ceva, se ducea la primărie și făcea gălăgie. Așa sunt și eu. Eram mutată de un an în Oradea și am făcut o manifestare pentru aer curat. Tata, asta e. Nu ai ce face. E genetic.

Fotografie din arhiva personală a lui Lili Crăciun, împreună cu familia

Cum arată România ideală din perspectiva lui Lili Crăciun?

LILI CRĂCIUN: Ca Bruges. E ca o turtă de ciocolată din cărțile lui Ibsen. Portugalia mi s-a părut o Românie și ca oameni. Am regăsit acolo dorința noastră de poveste. Doar că e mult mai dezvoltată ca infrastructură și alte aspecte.

Cu ce personaj se identifică Lili Crăciun? Mă refer la un personaj din orice carte pe care ai citi-o… apoi, ce titlu crezi că ar avea o carte care să o aibă personaj pe Lili?

LILI CRĂCIUN: M-aș vedea o prințesă din basmele lui Petre Ispirescu. Să pot să transform o broască râioasă într-un prinț. E greu. Pentru că nu cred că există un personaj perfect. Cred că orice ființă are și lucruri bune, și rele. Și calități, și defecte. Și-atunci spun altceva. Ca personalitate, m-aș asemăna cu Lili Crăciun. E suficient. Cât despre carte… poate ceva care să fie între sinceritate și nebunie. De multe ori am fost acuzată că sinceritatea asta nu e întotdeauna foarte bună, dar eu zic că e foarte bună, chiar dacă uneori taie. Rana se închide mai repede decât atunci când a fost o fașă mincinoasă pentru rană.

Ai un sfat pentru cei care vor să scrie, dar poate nu-și găsesc curajul?

LILI CRĂCIUN: Să scrie ceea ce vor, cu sinceritate, nu ceea ce se așteaptă. Nu neapărat în literatură, ci chiar și-n relațiile cu ceilalți. Atâta timp cât tu îți pui o mască doar pentru că celălalt își dorește să fie roz, niciodată nu vei pătrunde. Măștile se cunosc. Dacă lași masca deoparte și scrii așa cum vrei, sigur că o parte se vor da deoparte, dar o parte vor primi acea sinceritate. Asta cred eu. Și eu cred că scriu sincer…

Author