Natura e terapie pură. Dai nas în nas cu lecțiile muntelui din prima clipă în care gândul te duce la ideea că vrei să urci pe munte. Pentru unii, treaba asta este o probă care-i face să își dea seama că de la „nu pot!” la „am reușit!” e doar o chestiune care ține de câțiva pași și ceva timp.

Poate n-aș fi scris un articol despre lecțiile muntelui dacă n-aș fi reușit să ajung pe vârful Toaca din masivul Ceahlău. De vrut, am mai vrut. Numai că mereu m-am oprit la cabana Fântânele. Și de fiecare dată m-am întrebat ce e acolo în vârf, care e sentimentul, ce-ți spui în acele momente… și nu mă opream pentru că nu mai puteam să înaintez, ci pentru că de fiecare dată am pornit însoțită și n-a fost să fie să trec „bariera” Fântânele. Dar am învățat că totul se întâmplă la momentul potrivit. E și răbdarea una dintre cele mai importante lecții ale vieții…

Lecțiile muntelui: în primul rând, muntele îți oferă un obiectiv și te obligă să ai claritate în ceea ce vrei să faci

Când îți spui că vrei să mergi pe munte, e clar că ai un obiectiv. Își faci un plan. Adică știi că pentru asta trebuie să ai o condiție fizică adecvată. Să fii echipat corespunzător. Să te aștepți la un traseu care durează câteva ore. Să fii pregătit pentru neprevăzut. Să fii conștient și să accepți că s-ar putea să nu-ți iasă planul exact așa cum ți-ai imaginat la bun început. E ca în viață: ți-ai setat un obiectiv și-apoi te-apuci să îți explici ce trebuie să faci. Și mai ales… să pornești!

Lecțiile muntelui: chiar dacă îți dă un timp orientativ de realizare, muntele te lasă în ritmul tău

Fiecare traseu montan are o estimare de timp. Doar că treaba asta nu trebuie să fie o presiune pentru tine. Muntele te lasă în ritmul tău. Nu e competiție. Sau e o competiție, dar e una cu tine însuți, cu puterile tale, cu limitele tale. Important este să ajungi unde ți-ai propus, nu să ai un personal best. Așa că uită treaba cu „trebuie să ajung acolo în 3 ore că așa scrie pe tăbliță”. Nu, important este să nu cedezi, să tragi de tine, să îți arăți că poți. Că e cu o oră mai devreme sau mai târziu, contează? Nu prea.

Lecțiile muntelui: urcarea pe munte e atenție, perseverență, răbdare, te învață cum să tragi de tine și că nu întotdeauna e așa cum vrei tu

La coborârea de pe vârful Toaca, am întâlnit persoane care au întrebat „mai e până sus?”. Ei nici nu intraseră în pădure… numai că îmi amintesc că și eu, acum câțiva ani, când pornisem de la Durău spre Fântânele, după prima porțiune, am zis că mă întorc. Era grea. Sau eu eram făcă condiția fizică necesară, mă ținea doar entuziasmul. Era puterea gândului care te punea la încercare. Dar am căutat să merg mai departe. N-a fost ușor, dar când am ajuns sus și mai ales când am încheiat coborârea, sentimentul de satisfacție era atât de frumos! A meritat fiecare gram de efort.

Să urci pe munte cere atenție. Ești pe un drum denivelat, cu porțiuni mai ușoare, drepte chiar, dar și cu altele mai dificile. Adică e fix ca în viață. Nimic nu curge lin. Ai momente și momente. Important este să tragi aer adânc în piept și să îți iei cât timp crezi tu că ai nevoie pentru a înainta.

Fiind în pădure, teren accidentat, ai nevoie de o stare de prezență reală. Orice pas alături te poate accidenta. Deci, una dintre lecțiile muntelui ține fix de atenție, precauție. Treaba cu „să nu renunți!” e despre perspeverență. În ritmul tău. Numai să nu te lași. În plus, pe lângă teren, s-ar putea să ai parte și de vreme schimbătoare. Prin asta, muntele îți arată că nu e întotdeauna cum vrei tu, ci mai trebuie să te adaptezi.

Lecțiile muntelui: nimic nu se obține fără efort

Într-o lume în care ni se pare că totul trebuie să fie cât mai ușor, iată că vine muntele care ne spune destul de răspicat că nu prea se poate fără efort. Și așa e. Nu te cară nimeni în spate. Nu depinzi de nimeni. Nu există scurtături ori fente din moment ce ai intrat pe traseu și începi să urmezi marcajele. Unii s-ar putea întreba de ce să te chinui pentru câteva clipe în vârf, că doar poți trăi și fără asta. Să-ncerce să vadă ce înseamnă întreaga experiență și-și vor răspunde singuri.

Lecțiile muntelui: oamenii pe care îi întâlnești pe traseu

Dacă prinzi o zi aglomerată, cum mi s-a întâmplat mie, vezi pe traseu tot felul de oameni. Unii, pentru prima dată și entuziasmați, dar cu sudori pe frunte care parcă le ziceau să se întoarcă ori că nu vor reuși. Alții, obișnuiți ai muntelui, veseli și cu un „bună ziua!” pe buze pentru fiecare om întâlnit. E o formă de respect care se cultivă între iubitorii muntelui. Unii, echipați adecvat, dar și oameni care au plecat pe munte în sandale…

Lecțiile muntelui: liniște, deconectare, timp pentru tine și sentimentul că ai reușit

Muntele e terapie pură. Nu doar că te bucuri de aer curat, dar te învăluie o liniște aparte. Muntele te obligă la pauză și reconectare cu sine. Pur și simplu să stai. În mijlocul naturii, fără zgomote. Tu și gândurile tale, cât timp e necesar. Ah. și e prilej numai bun să îmbrățișezi copaci. Așa cum am făcut și eu pe traseu.

Iar în momentul în care ai ajuns în vârf, deja îți dai seama că ce părea imposibil e cât se poate de posibil. Că ai reușit. Că ți-ai învins fiecare gând care-ți spunea că nu poți, că mai bine renunți, că oricum nu te pune nimeni să faci asta și câte și mai câte.

În loc de încheiere…

Nu e musai ca muntele să placă tuturor. Doar că într-o lume în care intrăm în panică la prima adiere care ne ia semnalul de la internet sau chiar și de la rețeaua mobilă, treaba asta este și un exercițiu…
În timp ce urcam și telefonul arăta „în afara oricărei rețele”, m-am gândit la anii în care am crescut doar cu telefonul fix. Cum ne găseam? Cum reușeam să fim mai prezenți ca oricând în viețile noastre și ale altora?Astăzi, când avem totul, s-ar putea să ni se pară că suntem mai săraci emoțional, spiritual, social.

Îmi povestea cineva că la o urcare pe nu știu ce munte, a întâlnit un om singur, care se pregătea să campeze în mijlocul muntelui pentru vreo două săptămâni. „Păi nu ți-e frică?”, l-a întrebat. Iar acesta a dat un răspuns neașteptat- „Nu sunt singur, sunt cu Dumnezeu!”. N-am avut replică la așa ceva. Am zâmbit. În acest timp, deja ajunsesem la schitul de unde plecasem. Pe fundal, sunetul clopotelor vacilor care pășteau atât de senine și liniștite se împletea perfect cu muzica religioasă din difuzoarele de la schitul Stănile. De poveste, ce să mai…