Antrenor de baschet emerit, recompensat de curând de Federația Română de Baschet drept una dintre  „Legendele Baschetului”, Dumitru Lecca a făcut pace de multă vreme cu istoria și mai ales cu cei care au încercat să îngroape valoarea numelui pe care îl poartă. Descendent al familiei boierești Lecca, despre care chiar Nicolae Iorga pomenește prin „Condica familiei Lecca de la Bacău”, Dumitru Lecca reușește să ne vorbească despre înaintașii săi în cartea „Cronica unei familii băcăuane, boierii Lecca” și, astfel, să lase mărturie tuturor povestea străbunilor care au contribuit inclusiv la făurirea României de azi.

Prezent la Iași, la începutul lunii iulie, la Muzeul „Mihail Kogălniceanu”, pentru lansarea cărții, am profitat de ocazie și am povestit câteva minute cu Dumitru Lecca. Mai puțin cu scriitorul Dumitru Lecca ori descendetul familiei Lecca, și mai mult cu omul Dumitru Lecca și ce a reprezentat el pentru baschetul românesc.

Să nu credem că viața i-a fost ușoară, purtând numele Lecca și trăind vremurile comuniste. Din contră. Până la Revoluție, aproape că era nevoit să-și ascundă originile. A fost inclusiv deținut politic. Unul norocos, îmi mărturisește, gândindu-se doar la faptul că a stat numai câteva luni în închisoarea în care în fiecare zi murea cineva.

A găsit refugiu în sport. Nu pentru că asta și-ar fi dorit, ci pentru că a fost șansa de a avea un loc de muncă în care numele nu l-ar fi incomodat prea tare. A început cu fotbalul, dar hazardul a făcut să ajungă la baschet. Accidentat, cu mâna ruptă, mai mult să umple banca de rezerve a colegilor care deja își făcuseră echipă. Numai că i-a plăcut. Și așa a început aventura în baschetul românesc, care, potrivit lui Dumitru Lecca, i-a oferit totul.

„Există un hotar. Adică în viața mea, până în 1990, apartenența la numele Lecca a făcut să mă influențeze răul. Pentru că până atunci a trebuit să ascund pe cât posibil originea familiei pentru că originea familiei însemna că nu aveam dreptul la nimic. N-aveam dreptul la un serviciu, la nimic. După 1990, s-a întors invers. M-am bucurat de respect, în mare parte datorită strămoșilor mei.”, mărturisește Dumitru Lecca.

Resimte singurătatea până în măduva oaselor, mai ales după moartea soției. Doar că are momente în care nu i se mai pare atât de apăsătoare tot datorită sportului. Sau, mai bine zis, datorită prietenilor pe care și i-a dobândit din sport. Prieteni care-l caută, îl scot în oraș sau pur și simplu vor să povestească cu el. Unul dintre fii e stabilit în Elveția de câțiva ani. A fost și el pe urmele tatălui, în baschet. Acum, îi urmează nepoata. I se luminează chipul când povestește despre ei. Nu știe cu precizie ce ar putea răspunde la întrebarea „ce au moștenit copiii de la el?”, însă vrea să creadă că pasiunea pentru ceea ce fac e unul dintre principii.

Poate n-a fost să urmeze o carieră diplomatică pe linia relațiilor internaționale, asemenea tatălui, pe care îl numește „idolul vieții sale”, dar ambasador tot a fost. Unul al sportului românesc.

Alexandra Gugiuman, www.insociety.ro : Îmi spuneați că apartenența la numele Lecca a fost ca un hotar care a separat două perioade, înainte și după 1990…

DUMITRU LECCA: Da, iar hotarul acesta a însemnat și o modificare radicală a vieții mele. Conform tradiției familiei, dragostei uriașe pe care am avut-o pentru tata, eu am fost destinat sau mă hotărâsem pentru diplomație. Când au venit comuniștii, a fost exclus. Nu mai aveam dreptul să dau la facultate, n-aveam dreptul să ocup niciun serviciu și singura modalitate apărută din senin a fost sportul. Am avut șansa să avem la școală un profesor extraordinar, care ne-a îndrăgostit de sport și eram copii care băteam toată ziua mingea, Interesant este că mi-am schimbat viața din acel moment datorită sportului. Până în 1990 am putut exista pentru că așa pe atunci, că jucam, primeam un salariu. Dar am avut și aici o barieră.

Ce fel de barieră?

DUMITRU LECCA: În momentul în care am promovat cu sportul, am avut și șansă. Am avut de ales să fac sport de performanță ca sportiv sau ca antrenor sau antrenor-formator. Am renunțat imediat la sportul de performanță din cauză că nu aveam voie la niciun club mare din cauza apartenenței la așa familie. Iar la echipa națională, în momentul în care eram selecționat ca jucător, mi se spunea clar să nu mă supăr, dar cu biografia asta nu pot să fac parte dintr-o echipă. E o poveste lungă… Dar această schimbare a fost de necrezut inclusiv pentru părinții mei. Astăzi, dacă aș mai reveni la anii ăia și m-ar mai întreba tata dacă merg pe drumul lui sau aleg altceva, aș alege sportul fără nici cea mai mică îndoială.

Și cu baschetul cum a început totul?

DUMITRU LECCA: Aici e altă poveste interesantă: eu nu am ales baschetul. Eu am ales să fac sport datorită profesorului meu pentru că îi plăcea. Și noi am avut la Colegiul Caragiale din București o convenție cu clubul Dinamo, care avea voie să vină să ia de la liceu sportivi pentru clubul Dinamo. Și am avut generația de aur a polo-ului românesc, cu Zahan, Cornel Oțelea și alții. Și eu la fel. Doar că la fotbal. De ce? Pentru că eram ca toți copiii care băteau mingea pe stradă. Am jucat doi ani fotbal, la juniori, la Dinamo. Apoi, am avut un accident. Unul copilăresc, nu la vreun antrenament. Mi-am rupt mâna. Și, culmea ironiei, așa am trecut de la fotbal la baschet. De ce? Pentru că ai mei colegi de clasă au făcut o echipă de baschet. Eu, fiind cu mâna ruptă, nu puteam să merg la antrenament la fotbal și stăteam pe bancă la antrenamente la baschet și mă uitam. Și când am început să-mi mișc un pic mâna, mă luau cu ei. Nu știam mai nimic, dar mai dădeam o minge înapoi, mai făceam ceva cu mâna stângă. Când mi-am scos mâna din gips total, m-au convins și nu m-am mai dus la fotbal, am continuat cu baschetul. Și aici iarăși e o premieră națională- echipa de elevi din liceul Caragiale a promovat din campionatul municipal până în divizia A. Am jucat în divizia A cu o echipă de elevi, de prieteni. Nu am avut importuri, n-am luat niciun alt jucător de nicăieri. Așa am jucat doi ani. Apoi, am retrogradat. După, am avansat din pasiune.

Privind în urmă, care e cea mai frumoasă amintire legată de baschet și ce v-a dat acest sport?

DUMITRU LECCA: Baschetul mi-a dat tot. Mi-a dat, să mă laud, un renume. Ajungând antrenor emerit, am avut și plăcerea acum câteva luni, la lansarea cărții de la Federația Română de Baschet, să mi se acorde un premiu pentru întreaga carieră. Am o medalie pentru întreaga carieră. Baschetul mi-a dat notorietate, am avut șansa să cunosc, după 1990, să cunosc foarte multă lume din baschetul european, am fost un bun prieten cu președintele Federației Mondiale de Baschet, cunoscut antrenor francez, mulți prieteni prin Italia, datorită cărora am fost invitat la concursuri și școli de baschet… nu sunt mare colecționar de premii, dar în Italia, la un curs, am primit premiul pentru cel mai bun antrenor străin, în condițiile în care am predat acolo alături de doi antrenori din NBA, patru dintre cei mai buni antrenori italieni, un francez, un neamț, un sârb. Am avut bucuria că în România am antrenat toate echipele naționale de la juniori la seniori. Cum să vă spun… profesional, nu cred că puteam mai mult de atât!

Cum se vede astăzi, prin ochii dumneavoastră, ce se întâmplă cu baschetul de la noi?

DUMITRU LECCA: Mă bucură că de vreo trei ani încoace, Carmen Tocală, președintele FRF, încearcă o treabă care, în mod normal ne poate ajuta: se uită în jos. Și am văzut că există foarte multă preocupare pentru ridicarea unor generații. Pentru că defectul, după mine, stă în instruire. Eu am avut prieteni oameni importanți din baschet. Care, după vizite prin SUA, mi-au scris așa: „știu că ai să te aștepți să îți dau vești din NBA. Dar lucrul care m-a impresionat cel mai mult în America, e o echipă formată din băieți de 10-12 ani care nu mai au nimic de învățat de la baschet!”. Așa că m-a preocupat școala americană. Am fost prieten cu mari antrenori sârbi, și ei au școală bună. Dar la americani este secretul de a face performanță în baschet: la ei, regula e precisă- vine un copil, unul e mai înalt, altul mai gras. La ei nu există diferențe. Toți învață perfect ABC-ul perfect. Nu ai să vezi copil de 1.90 m înîlțime sau mai gras să nu știe exact la fel de mult mâna stângă-dreaptă, aruncare, pas, prindere, tot ce vrei, care să nu știe demarcaj, apărare individuală. Și până pe la 16 ani nu ai să vezi un copil american cu vreo cunoștință de tactică- de genul „băi, trecem zonă, iei om la om”. Nu, ei știu individual tot. Trebuie să fie mai bun decât adversarul pe individual și pe urmă, când au ajuns pe la 18 ani, intri cu tactică etc. Din cauza asta, ce am văzut eu la București, e altfel. Vezi copilul, unul e mai înalt, deja îi spui „tu, sub coș, înveți cârlig dreapta etc”. Nu există așa ceva la alții. Asta e școala adevărată și e exact ce ne lipsește nouă- să stâpânești perfect chestiile individuale.

„Eu am avut o altă teorie: cheia succesului în sport este grupul. Sigur, o vedetă mare sau două te scot, dar am avut credința că grupul te duce la victorie. Motiv pentru care am și dat afară pe cei care mi s-au părut că din punct de vedere comportamental și psihic nu se încadrează în grup. Și am avut mereu un grup puternic. Și asta am făcut și vis-a-vis de imaginea României… am căutat ca prin comportarea noastră, să spună toți . Am ținut enorm la treaba asta.”

V-ați gândit vreodată că sportul v-a dat șansa să fiți ambasadorul României, asemenea tatălui, deși nu ați putut fi ambasador, așa cum e definit termenul din punct de vedere diplomatic?

DUMITRU LECCA: Întotdeauna. Nu m-am gândit ca idee, că sunt diplomat român, dar îmi iubesc foarte mult țara. E și motivul pentru care n-am acceptat niciodată nici măcar oferte mari să plec în străinătate. Și am considerat întodeauna că, oricât de greu era pe vremea comunismului, m-am gândit să fac o foarte bună propagandă României pe oriunde m-am dus. În condițiile de mizerie de la noi, niciodată n-am zis asta. Am zis că suntem bine, trăim bine, e țara mea, o iubesc. Și chiar am avut satisfacții. Am considerat că e țara mea, mi-am dorit să am o contribuție.

Ce e România pentru dumneavoastră?

DUMITRU LECCA: Enorm. Adică știu tot ce se întâmplă, trăiesc alături de toți românii drama, această dezbinare între români, faptul că foarte rar ajunge la locul potrivit omul potrivit, multe lucruri care lipsesc și dor din educație, dar totuși… România este o chemare, iar după anii 90, nu contează câte drumuri făceam în Europa, abia așteptam să mă întorc în România. Când m-am întors la Bacău, după 1990, de unde am fost expulzați 40 de ani, mi s-a părut extraordinar, ceva ce îți încarcă sufletul… pentru mine, România a rămas o icoană!

„Pentru mine, România a rămas o icoană!”, spune Dumitru Lecca, cu toată convingerea.

Spuneți asta în condițiile în care ați cunoscut inclusiv ororile de a fi deținut politic. Citeam în carte că v-ați șters din minte acele amintiri grele… fără a intra în detalii, în ce mod v-a schimbat acea experiență dureroasă și, mai ales, n-ați simțit vreo clipă nevoia de răzbunare pentru tot ceea ce ați trăit atunci?

DUMITRU LECCA: A fost un moment groaznic. Am scris și în carte și nu îl detaliez pentru un singur motiv: mă consider, totuși, un deținut politic avantajat. În sensul că față de 15-20 de ani, cum am avut cunoștințe aproapiate care au fost deținuți politici, cum a fost Corneliu Coposu, eu am stat câteva luni… acolo sunt martirii! Dar, așa cum am menționat, acele câteva luni au fost la una dintre cele mai nenorocite închisori din vremurile alea, unde pe timpul cât am fost eu acolo, în celula în care am fost, se murea zilnic. Nu am vrut să detaliez, dar îți dai seama care era regimul dacă se murea zilnic acolo. A fost enorm de greu de suportat. Dar vreau să cred și cred, probabil datorită tatălui meu și educației primite de la el, că ți-am zis că este idolul vieții mele, niciun moment nu am avut vreun gând de răzbunare. Crede-mă că dacă m-aș fi întâlnit cu un ofițer care m-a chinuit acolo sau cu vreun paznic, nu m-aș fi gândit niciodată să o fac. Efectiv am încercat, când am ajuns acasă, să șterg cu buretele un moment nefericit.

Îi spuneți tatălui „idolul vieții mele”, dar mama dumneavoastră ce definiție primește?

DUMITRU LECCA: Pot să-ți dau o definiție excepțională de la soția mea- mama mea, normal am iubit-o și o iubesc, a fost o persoană departe de mine prin felul ei de a fi. Adică nu am avut o foarte mare apropiere și singurul lucru… ea a fost un copil alintat, fată de general, crescută în puf, luată de tata tot în puf și ajunsă în 1948, când comuniștii i-au luat pensia lui tata și practic nu avea din ce trăi. În câteva luni, mama a făcut o școală de stenodactilografie, a luat-o de super jos, muncea ca o roabă, și a fost susținătorul familiei până am început și eu să câștig bani.

V-ați gândit vreodată ca băieții dumneavoastră să aibă un parcurs la fel de spectaculos în sport? Sau nepoții. Nu neapărat în baschet, ci la nivel de performanță în orice sport…

DUMITRU LECCA: Păi chiar se întâmplă. Fiul meu, unul dintre ei, a fost mult timp lângă mine, internațional de baschet, jucător la echipa Steaua, jucător la loturi, căpitan la echipele de juniori mulți ani și jucător de bază la tineret. Pe urmă, și urmașul meu la catedra de Educație Fizică la Academia Militară. M-a moștenit complet. Și mai mult de atât, la ora aceasta, printr-o șansă despre care e mult de povestit, e de 7 ani în Elveția. Și acolo, fiul lui care are 15 ani și jumătate, este deja foarte cunoscut în fotbalul elvețian. Acum e la București și am ofertă să se antreneze două săptămâni cu echipa Dinamo. Nepoata mea, care e îndemânatică, a făcut cum e școala în Elveția la capitolul sport- multe sporturi. Acum trei-șase luni, din întâmplare, i s-a pus așa din întâmplare o minge de baschet în mână și acum e una dintre cele mai cunoscute jucătoare juvenile din Elveția. A venit acum de la unul dintre cele mai mari turnee de selecție, a venit cu echipa sa pe locul doi și ea a fost în primii 5 ai vârstei de 14 ani. Și acum, Federația Română de Baschet vrea să o cheme și aici să vadă cum poate ajuta echipa națională. Așa că… drumul continuă.

Care sunt principiile sau ce credeți că au preluat copiii și acum, nepoții, de la dumneavoastră?

DUMITRU LECCA: Sper, dar eu cred că au preluat plăcerea și pasiunea. Pentru că, după mine, dacă faci sport că taică-tu a făcut sportiv și vrea să faci sportul ăla sau că există o oportunitate că dacă îl dai la sport și faci niște bani, nu ajungi la mare performanță. Acolo, dacă nu ești cu sufletul sau nu alegi cu sufletul meseria asta… că ei au văzut cât de mult am iubit meseria… și cred că au moștenit-o.

Că suntem la finalul discuției, cum arată astăzi o zi din viața dumneavoastră, acum, că soția a plecat la ceruri și ați rămas de unul singur?

DUMITRU LECCA: Foarte greu. Adică eu am avut, pe lângă alte șanse, am avut șansa să am o soție extraordinară, sportivă și ea, internațională de volei, care m-a înțeles perfect. A fost un ajutor extraordinar în cariera mea care n-a fost ușoară, că a însemnat deplasări, cantonamente, mai mult ocupat de echipă decât de familie. M-a suportat enorm în toate… fiind și absolventă de Educație Fizică și Sport, a fost un ajutor în toate lucrările pe care le-am conceput, aveam un consultant. După dispariția ei, foarte greu… pentru că fiul e în Elveția, celălalt e aici, dar are copil mic, are preocupările lui…și sunt multe, prea multe momente de singurătate. De lipsă de activitate. Pentru că nu-mi mai permite sănătatea să fac un antrenament. Nu mi-a plăcut să dau sfaturi, cum se practică acum să fii consilier. Pentru că, după mine, eu așa am considerat: asta fac, în asta cred eu, nu vine nu știu care să îmi spună că e nu știu cum. Și dacă e rău, asta cred, asta fac și răspund pentru ceea ce fac. Marea șansă este că sportul… sportul mi-a dat cel mai mare premiu- am rămas cu mulți prieteni. Căutat la telefon mereu, tot timpul vin, stăm de vorbă, mai mă scot în oraș. Și asta este salvarea în acest moment.