Am ajuns în satul Saschiz după ce am plecat din Sighișoara spre Brașov. La prima oră a dimineții, într-o zi de luni, satul părea cufundat într-o liniște care pălea… aveam în minte câteva obiective de atins după ce îmi făcusem temele înainte, însă tot n-am ajuns până la Cetatea Medievală, construită în secolul al XIV-lea.
Motivul e oarecum stupid acum, când scriu: am lăsat mașina în fața primăriei și am pornit la pas. Dacă lătratul unui câine nu m-a speriat, faptul că tot urcam pe un drum care avea de ambele părți pădure, m-a făcut să mă gândesc la animale sălbatice și m-am întors pe la jumătatea șoselei. Cetatea are șase turnuri care amintesc de importanța de odinioară a Școlii, Preotului, Voievodului, Muniției, Pazei și Porții. A fost construită ca loc de refugiu pentru toți localnicii, nu doar pentru cei care proveneau din anumite clase sociale. Acest lucru spune multe despre comunitatea de atunci.
Se pare că Cetatea a fost refăcută de curând, cu fonduri europene, iar atmosfera care te cuprinde imediat ce ai trecut de poarta principală chiar reușește să-ți creeze impresia că ai pășit în vremuri de odinioară…
Am remarcat arhitectura caselor, autenticul acestora și m-am întrebat care le e povestea…
În drum spre Cetatea Medievală, privirea mi-a căzut asupra caselor. Aproape trase la indigo, extrem de îngrijite. Păreau pictate. Aveau semnul crucii pe ele și, cel mai probabil, anul în care au fost construite. Nu era nimeni la nicio poartă pentru a pune câteva întrebări, dar am înțeles că tocmai acesta e specificul locului- locuințele păstrate cu sfințenie și poveștile care nu s-au șters, ci doar au făcut loc altora, cu fiecare nouă generație.
Comparativ cu construcțiile de azi, satul pare ca un muzeu în aer liber. Numai că pentru mine, un iubitor de arhitectură veche și povești, aceste căsuțe banale în ochii multora, au un suflet care numai nu vorbește… și sunt convinsă că de pe dealul Cetății, farmecul arhitecturii vechi ar fi ieșit și mai bine în evidență.
Biserica Evanghelică Fortificată din Saschiz și turnul bisericii
Construită la final de secol XV, Biserica păstrează același stil specific timpurilor de atunci. Chiar dacă e un lăcaș de cult simplu, fără cine știe ce decorații, îți dă senzația de liniște. De reculegere. De nevoie de a te opri din orice gând preț de câteva minute doar pentru a mulțumi. Cred că o astfel de senzație poți experimenta în orice spațiu religios, întrucât ține doar de noi modul în care reușim să ne conectăm cu prezentul și cu divinitatea, indiferent de loc și timp…
Am urcat în turnul în care se află clopotul bisericii. Un spațiu destul de rece, lipsit de orice posibilitate de a admira împrejurimile de la înălțime. Mult lemn, ziduri fără vlagă, care nu-ți transmit mare lucru. Urci pe scări de lemn și din când în când ai câteva panouri informative. Totuși, dincolo de această tăcere a zidurilor, poveștile de secole sunt mai vii ca niciodată… trebuie doar să îți dai voie să îți imaginezi totul.
E foarte probabil că atunci când cauți să te rupi de orice preț de câteva zile, satul Saschiz să fie o opțiune ideală. Astfel, nu doar că explorezi obiectivele turistice, alea de le bifează orice curios să vadă despre ce e vorba în acest sit rural UNESCO, ci ai șansa să cunoști localnicii, să afli poveștile locului. Și să te pui pe pauză cât timp e nevoie.
Și dacă tot mi-am zis că-mi doresc să ajung și eu pe Via Transilvanica, marcajele drumului care unește, văzute în satul Saschiz, mi-a amintit acest obiectiv pe care sigur am să-l pun pe lista lui 2026.
