Din plictiseală. Așa a început Vlad Mercori să creeze site-uri la vârsta la care mulți n-aveau habar ce vor face după ce vor termina liceul. Avea 17 ani, administra în mod voluntar forumul de discuții de la Gazeta Sporturilor și a fost curios să afle mai multe chiar de la IT-istul care gestiona totul. Internetul era pe la început în România. El, elev la Colegiul „Costache Negruzzi”. S-a gândit că din moment ce un site duce în alt site și dacă scrii orice pe internet ai multe surse de informare, sigur e ceva mult mai interesant în profunzime, sigur cineva face bani din treaba asta. Bine, Vlad este și foarte sincer și mărturisește că avea foarte mult timp liber de când se transferase la filologie și se plictisea de-a binelea. Avea nevoie să facă ceva pentru a-și umple timpul.

„Dacă ești curios din fire, e cel mai mare dar pe care îl poți primi ever. Uitându-mă în urmă, pe mine m-a prins internetul și căutam în disperare… acum îmi dau seama că nu pierdeam timpul, așa cum credeam și eu, dar și ai mei, ci a fost o cultivare a curiozității, care m-a ajutat foarte mult după aia.”, e convins Vlad Mercori.

 

A căutat informații, a întrebat și așa a pornit totul, așa a început să optimizeze site-uri. Așa a aflat despre pastilele chipurile miraculoase pe care le comercializa o companie din India. Erau pastile de potență, pastile care rezolvau tot felul de probleme din sfera aceasta. Acum, când își amintește toate astea, spune că nu s-a gândit nicio clipă că astfel de produse vor ajunge să fie la mare căutare și în România. A început să lucreze pentru acești indieni. Făcea bani, îi bea, îi cheltuia oricum pe tot felul de prostii. Mama sa intrase la bănuieli de-acum, i se părea că face cam mulți bani pentru un puști de 17 ani. A înțeles cu ce se ocupă de-abia în momentul în care i-a arătat efectiv site-urile respective.

„Îmi spun și scriu în fiecare zi în jurnal să rămân cu picioarele pe pământ! Trăiesc cu senzația că toate s-au aliniat la un moment dat chiar și fără motiv. Aud alte povești și îmi spun că am fost tare norocos. Bulănos!”

 

Avea 22 de ani când a plecat prima dată din țară. Tocmai în India. Era deja printre cei care vindeau suficient de bine, numai că voia să afle cum fac cei care-s în primii zece. Era în stare să se ducă și voluntar la compania din India. Din nou, curiozitatea l-a făcut să evolueze. Când a ajuns acolo, nu și-a imaginat că afacerea cu pastilele era așa mare și nici că familia care o deținea era putred de bogată. A plecat cu avânt și încrezător. În scurt timp, era și el în primii zece din lume. Își atinsese obiectivul. Doar că… iar a ajuns să se plictisească. De-acum visa imaginile porno cu pastilele pe care le comercializa pe toate site-urile pe care le crea. Era anul 2017. A devenit omul din umbră, a lăsat o echipă care și-acum își face treaba foarte bine.

„Nu există nicio investiție mai bună decât în tine însuți. Iar investițiile variază de la timp la citit, stat de vorbă cu oameni care știu lucruri. Să faci lucruri mocca pentru oameni de la care vrei să afli lucruri. Toate lucrurile astea cumva, pe care ți le enumeram ca investiție în tine însuți, la un moment dat… trebuie să ai credința oarbă că se vor întâlni și te vor ajuta.
N-ai cum să vezi ce va fi peste o săptămână. Progresul se întâmplă liniar și deodată este exponențial. Așa se întâmplă la sportivi și așa se întâmplă și în viață. La un moment dat te vede cineva, te expui tu undeva. La un moment dat vine vremea ta. Ideea e atunci când îți este strigat numele, ai valoare sau nu ai valoare. E fix ca la orice sport. Ai 18 ani, te bagă 5 minute: în alea cinci minute faci treabă sau nu!”

Vlad s-a transferat la filologie de nevoie. Disciplinar, mai exact. Asta confirmă că de mic a făcut ce-a vrut el. Deși bunicul său a fost director la Colegiul „Costache Negruzzi”, n-a considerat în vreun fel că ar trebui să nu fie el. N-a simțit pentru că așa a vrut el, nu pentru că mama sa nu ar fi încercat să-i insufle oarecum pe ocolite ideea că nu are cum să facă chiar cum vrea el. Era rebel fără să vrea să fie rebel. Ușor amuzat, acum, când își amintește toate astea, spune că el era chiar convins că era cel care avea dreptate în orice ar fi făcut. „A fost o oarecare presiune faptul că bunicul a fost director la Negruzzi, dar din presiune ies diamante!”, concluzionează Vlad.

Cu toate că mama sa era bibliotecară la Colegiul „Costache Negruzzi”, Vlad n-a citit nicio carte până în clasa a XII-a. Nu era obiceiul lui atunci, întrucât astăzi, lucrurile stau taman pe dos. El citea Prosport și Gazeta Sporturilor. Era rapidist. Cine era rapidist pe-atunci? E și motivul pentru care a luat bătaie pe stradă. Avea fularul Rapidului la gât și atât i-a trebuit. Nu s-a dus la poliție, îl și bufnește râsul când îl întreb asta. Acum, într-adevăr, pare de neconceput. Dar în anii ’90-2000 nu era ceva neobișnuit.

„În anii ’90 nu luai bătaie și te duceai la poliție. Luai bătaie și te duceai acasă. În imaginarul nostru de băieți de 12-13 ani nu exista să iei bătaie și mergi la poliție. Efectiv nu exista. Dacă puteai, te duceai și îl băteai și tu după. Nu am fost niciodată la poliție ca să reclam pe cineva pentru prostii de-astea. Aia e, ai luat bătaie. Data viitoare poate ai să fii mai șmecher. Dar îți tăbăcește fundul și te face special.”

Vlad Mercori e cunoscut publicului larg pentru platforma Stakeborg și informațiile pe care le oferă despre crypto. Numai că puțini știu faptul că până la Stakeborg, Vlad Mercori aproape că nu exista în online. N-avea nicio poză la profil cu sine însuși. Puteai să vorbești cu el luni întregi și habar nu aveai cum arată. În plus, în momentul în care a decis să plece în Spania, a dispărut de pe orice rețea de social media. Și va dispărea din nou din social media. La timpul potrivit.

„Patru ani nu am avut cont de Facebook. Nu aveam nimic. Nu am băut șapte șapte ani. Nu am mâncat carne șapte ani. Cât am stat în Spania, nu am mâncat carne și nu am băut. Am zis să văd ce se întâmplă, să văd dacă pot să trăiesc cu toate limitările astea. Era foarte simplu pentru mine: dacă pot să trăiesc cu toate limitările astea, pot să trăiesc oriunde, oricum, oricât. Nu am nevoie de foarte multe…”

 

Spania a fost ca o cură pentru el. A luat decizia să plece pentru că era de-a dreptul obosit mental. Obosit de tot zgomotul. Și-a pus viața pe pauză, a căutat să nu mai alerge la fel de mult. Dar chiar și așa, a fost o decizie pe care a luat-o tot cu gândul la business. În anul 2017, făcea alt tip de site-uri. Lucra deja cu Amazon, realiza site-uri care promovau produsele de pe Amazon . Și i s-a părut oportun să se mute într-o țară în care poate vorbi față în față cu cei de la Amazon, nu doar online. A vrut neapărat o capitală. A ales Madrid. În scurt timp, Vlad și echipa sa erau printre cei mai tari afiliați pe care Amazon îi avea în Europa. Și au rămas în top zece cam până după pandemie.

Niciodată nu s-a gândit că va rămâne în Spania pentru totdeauna. Planul a fost de la bun început știut: cinci ani. După, el și Ștefana, soția sa (cu care am făcut un interviu în urmă cu câțiva ani- îl aveți aici), vor vedea ce și cum. De ce România? O decizie pur personală, legată de copil și bunici. Când au plecat, au plecat trei: el, Ștefana și Clovis, labradorul său. Între timp, Clovis a murit. Doar că Vlad nu uită lecția pe care i-a dat-o câinele: indiferent ce fel de om ai fi, câinele tău vede ceva bun în tine și te iubește- „uită-te la boschetari, îi vezi mereu cu câțiva câini după ei. Și-ți spui… o fi având și oamenii ăștia ceva bun, de vreme ce câini nu îi abandonează!”. Și tot de Clovis e legat și momentul în care Vlad a renunțat la băutură. Venea de la o petrecere, iar Clovis era plimbat de un prieten. Fiind băut, n-a putut să se furișeze suficient de bine încât câinele să nu-l vadă. Clovis a alergat spre el și a fost lovit de o mașină. A supraviețuit, doar că Vlad s-a gândit atunci că dacă ar fi fost treaz, nu s-ar fi întâmplat așa.

Povestea cu bitcoin a pornit cumva suspect la început. Știa de bitcoin de prin 2015, dar nu și-a bătut capul. De-abia în 2017, când a văzut creșterea spectaculoasă a monedei, a început să se documenteze mai mult. Era deja în Spania și chiar avea mult timp liber. Și a săpat, a săpat, a săpat… pasionat fiind de istorie și politică, și-a spus că e interesantă o monedă pe care politicul n-o poate controla. Atunci și-a dat seama că pentru el se deschidea o lume cu adevărat nouă. Și când a fost într-adevăr pregătit, a ieșit public. Cumva… a îmbinat partea aia de educație, pe care și-o dorea de când era student la Istorie, și ideea de a-i ajuta pe alții.

„Când am început să sap despre crypto, atunci s-a deschis a fucking new world pentru mine. Primul moment a fost când am făcut prima sută de dolari din pastile. Atunci mi-am zis că unde faci o sută poți să faci și o mie! Mi-am dat seama relativ repede că se intră într-o nouă epocă a internetului. Mi-am zis că vreau să povestesc și altora. Și asta fac de cinci ani.”

 

Ai decis că e timpul să te arăți în momentul în care ai simțit în mod real că stăpânești domeniul, că ai background-ul necesar să îi înveți și să fii inspirație și pentru alții?

VLAD MERCORI: Ideea e că eu, cât am stat în Spania, nu mi-am dat seama dacă sunt prost, dacă sunt deștept, ce știu interesant, ce vorbesc interesant… trebuia să fiu expus lumii ca să îmi dau seama dacă spun lucruri interesante. Am avut nevoie de validarea publică. Indiferent cât ești tu de self confident, ai nevoie de validarea publică ca să trăiești cu senzația că „da, măi, merg mai departe”. Și la un moment dat o să dispar din nou. Cât am stat în Spania, am văzut multe podcasturi.

„Mi-am dat seama că uitându-mă la mai mulți oameni de care îmi plăcea, văzând efectul lor asupra mea, am avut un sentiment foarte puternic de ‹‹mi-ar plăcea să am și eu efect asupra lui Vlad Mercori tânăr››. Mi-ar plăcea ca oamenii să mă vadă cum îl vedeam eu la 25 de ani pe Gary Vee sau pe Tom Bilyeu sau pe cine mai urmăream eu la vremea respectivă. Acela a fost momentul în care am zis că dacă pe mine m-au ajutat oamenii ăștia să devin mai bun, pot să fac și eu la fel pentru alții, ceva de genul like next in life.”

Îți amintești vreo reacție negativă de genul „uite, măh, cine mai e și ăsta să ne dea sfaturi?”?

VLAD MERCORI: În fiecare zi. Doar că dobândești… gândește-te că în momentul de față am între 400 și 600K vizualizări pe zi. La tot ceea ce fac- short, long. Inevitabil, la un așa volum de oameni care cască gura la tine, ajungi la tot felul de indivizi. Citesc toate comentariile personal și răspund la toate comentariile eu, personal. Pentru asta am timp. Îs ăia cretini, sunt ușor de văzut, care indiferent ce ai face, ei o să spună orice pe dos. Nici nu ai cum să te superi pe ei. Sunt block instant. Sunt inutili. Apoi sunt cei care te laudă foarte mult. Mă bucur că apreciază, dar e un alt feedback, nu e tocmai genul de feedback care mă face să îmbunătățesc ceva. Și mai sunt ceilalți care contează, acel feedback relevant. Pentru că acolo mai sunt oameni care te fac mai atent, îți recomandă ceva. Tuturor le sunt recunoscător. Dacă ești tu nesigur după două luni, te poți opri. Cum poți să te superi când tu știi ce parale faci?

Spuneai că te uitai la podcasturi și chiar ți-ai făcut unul. The Stakeborg Talks aduce oameni la care nu mulți au acces. Te-ai gândit pe cine ai vrea să îl ai ca invitat?

VLAD MERCORI: Mie mi s-au mai îndeplinit niște visuri. Eu am făcut podcast cu Tom Bilyeu. Și i-am și zis… „îți zic dinainte, îs c*cat pe mine. Băh, tu nu înțelegi ce înseamnă ca un om să te asculte în fiecare zi timp de șapte ani și apoi tu să vii la el în podcast, să te întrebe ce vrea el!”. Din acel moment, gata, nu mai am emoții pentru oricine va mai veni. Din lume, ca invitat, nu m-am gândit niciodată. Din România, da. Aș vrea cu Kovesi, Coldea și cu Dan Șucu. Din motive diferite. Șucu schimbă istoria Rapidului. Iar ceilalți doi au schimbat istoria României, dar nu știu dacă în bine sau nu.

Că tot ai adus în discuție Rapidul… cum a fost să fii rapidist într-un liceu de steliști?

VLAD MERCORI: Fascinant. Ți-am zis, am luat bătaie pe stradă pentru simplul fapt că purtam un fular cu Rapid. Eram într-un liceu în care eram o mână de rapidiști și în rest numai steliști și puțini dinamoniști. Eu știam că sunt de partea bună a străzii și că ei sunt proști. Eu știam că frumusețea e să fii rapidist. Să fii printre ăia puțini, ăia care țin cu o echipă care nu a fost ajutată de securiști. E o echipă care se clasează pe 4, 5, 9… găseam frumusețea în a fi diferit față de toți muppetsii care țineau cu Steaua. Acum se întoarce roata și să fii rapidist e cool. Atunci simțeai că ești special.

Toată pasiunea pentru sport, că ai o afinitate și pentru baschet, cum a venit? Oricum văd peste tot materiale cu Jordan, în biroul tău…

VLAD MERCORI: M-am apucat de baschet dintr-o întâmplare. Dar să joc, mi-a plăcut mai mult baschetul decât fotbalul. Și cred că e chestie de dexteritate. Am jucat și fotbal. Dacă m-aș fi ținut de ambele sporturi, aș fi fost decent. Cu baschetul a fost o chestie strict legată de echipa de baschet a Iașului. Mergeam la meciuri la Moldrom. Eram singurul care mi-am luat minge de baschet dintre prietenii cu care jucam fotbal. Și am reușit să îi infectez și pe ei, încât am ajuns să jucăm mai mult baschet decât fotbal. De acolo a plecat totul. Inclusiv acum mă uit la NBA, am echipă preferată, am fost la meciuri în NBA. Pasiunea a rămas în continuare. Iar legat de Jordan, e o chestie foarte târzie. E fascinant cum sportivii americani, ăia care ajung foarte buni, au o inteligență aparte. Stai și te gândești… sunt 82 de meciuri pe sezon în NBA. Dacă ajungi să joci și finale, ai 100 de meciuri. Când mai au timp să ajungă și deștepți? Te uiți apoi la ai noștri și sesizezi diferențele clare. Zici că ceva se întâmplă acolo. Or fi niște antrenori care le dau cărți. Din punctul meu de vedere, Kobe rămâne cel mai bun jucător pe care l-am văzut eu jucând. Dar dacă ai văzut The Last Dance și ai citit autobiografia lui Jordan, n-ai cum să nu rămâi impresionat de ambiția lui. La propriu îți dai seama că puterea mentală te duce departe. Vezi Kobe, când și-a rupt tendonul lui ahile. Și a aruncat liberele și le-a marcat. Și apoi s-a dus pe bancă. The job has to be done! Dacă aș avea și eu mentalitatea asta, pe pătrățica mea?!?

Dar știi că sportul ne dă niște lecții pe care le conștientizezi mai târziu… ai simțit cumva, din tot ce însemni tu, că ți-ai luat ceva și din sport?

VLAD MERCORI: 100%. Nu ai cum altfel. Este un lucru pe care dacă îl folosești cum trebuie, e un mare skill- AMBIȚIA. Dacă nu folosești cum trebuie, de duci în altă parte. Dacă faci un sport, gândește-te la toate antrenamentele… ești perseverent. Dacă azi bagi cinci libere, creierul îți spune să bagi șase mâine. Sportul stimulează ambiția în direcția pozitivă. Dar există și ambiția cealaltă- și mă refer la acei copii care nu vor ca alții să fie mai buni. Și atunci tu, ca antrenor, trebuie să direcționezi ambiția în partea bună. Și asta a făcut sportul cu mine- mi-a disciplinat ambiția. Și asta e foarte important. Adică mie, acum, dacă îmi spui să bag scobitori într-o gaură, vreau să te bat, să câștig. Vreau să joc, să te bat, să îți iau banii. Vreau să suferi că te bat.

Ce anume visai când erai mic?

VLAD MERCORI: Să am o echipă de fotbal. O să am. O să se întâmple. Și de baschet, și de fotbal. Cum e la Real Madrid, la Barcelona. Cum a vrut și BT la Cluj. Așa ar trebui să fie.

Tu și scrii multe chestii pe social media, inclusiv îți arăți vulnerabilitățile. O faci pur și simplu că așa crezi sau că vrei să vadă și alții că e ok să fii vulnerabil? Adică te-ai gândit vreodată că ar putea fi un imbold pentru ceilalți sau o faci doar pentru tine?

VLAD MERCORI: E foarte valoros să faci ceva ce inițial ar fi perceput că te faci de rahat în public. Era înt-o carte o povestioară în care ți se explica ceva… cumva, ca să dobândești o chestie, trebuia să faci niște lucruri atât de extreme, încât la un moment dat ți se pare floare la ureche să faci ce îți era teamă să faci (gen să vorbești în public). Și la un moment dat, ca exemplu, era să te duci într-un mall și să te așezi pe spate și să faci îngerași. Ideea era că din moment ce te duci să faci asta, îți dai seama că… și ce dacă? După ce ai făcut asta o dată, îți garantez că nu te mai interesează. Iar când scriu pe Facebook, chiar cred că ar fi bine dacă am fi mai deschiși în mod public fără să trăim cu senzația că va fi cineva care ne va judeca pentru ceea ce facem noi. Dintr-un motiv foarte simplu- oamenii care chiar contează, nu o vor face.

Crezi că treaba asta e și ca o consecință a generației noastre și a celor de dinainte, când era cumva ciudat să te arăți vulnerabil?

VLAD MERCORI: 100% e așa. Și mai depinde și de felul fiecăruia de a fi. Pentru un extrovertit ca mine, să mă fac de c*cat în public a devenit like second nature. De asta filmăm aici, bem. Atunci mă simt fucking alive. Când fac ce vreau eu și nu-mi pasă de altceva. Sunt oameni despre care ți-ai închipui că vor spune nu știu ce și tocmai ăia spun „uite ce chestie, ăsta chiar e șmecher”.

Când ai început să scrii în jurnal?

VLAD MERCORI: Am început în 2015. Am tot ce am scris, sunt niște dosare colorate. Și la finalul anului îmi iau timp și recitesc absolut tot. Mi-am dat seama că nu poți să fii onest la tine în cap. În momentul în care îl scrii, ești onest. Cumva îți vine să continui pe acel fir. Scriu des în jurnal că trebuie să rămân cu picioarele pe pământ.

Ce-ți spui seara, când stai tu cu tine?

VLAD MERCORI: Că trebuie să mă culc mai devreme, că trebuie să dorm mai mult. Dacă e o chestie reflexivă, aceea e că îmi zic să rămân cu picioarele pe pământ. Scriu asta dimineața, când fac morning journaling. Dar dacă ar fi să mă gândesc mai bine… e foarte ușor să devii atotștiutor, paranoic sau arogant în momentul în care mulți oameni îți spun ce deștept ești, când ajungi să cunoști oameni importanți. E foarte ușor să crezi că totul ți se cuvinte. Trebuie să îți placă în continuare să mănânci acel noroi, de asta stau să răspund la comentarii. Nu trebuie să pierzi contactul cu realitatea.

„Cartea pe care o recitesc în fiecare an este ‹The 48 lows of power›. Nu cred că există o carte mai bună ca să înțelegi oamenii, cine mână lucrurile pe care le vedem, să te înțelegi pe tine și să îți dai seama de ce faci anumite lucruri. E o carte care te ajută să înțelegi că oamenii fac uneori lucruri nu neapărat pentru că sunt răi, ci pentru că pur și simplu așa s-au dezvoltat. Și cumva treci mai ușor cu vederea când cineva îți face o mizerie, când faci tu o mizerie. Că mai facem…”

Întoarcerea în țară a fost mai mult de dragul părinților voștri. Ai spus că vrei ca Marc să crească alături de bunici și să simtă dragostea lor. Copilăria ta e legată de bunici… ce ți-au insuflat ție bunicii și e ceva ce ți-ai fi dorit să le zici și nu ai apucat?

VLAD MERCORI: Eu am fost crescut mai mult de bunici. Toți cei patru bunici erau extrem de diferiți. Asta era fascinant. Bunicii de pe tată erau mai clasa muncitoare. Bunicul cfr-ist, bunica era contabilă la o companie comunistă. Cei de pe mama, intelectuali: bunicul era profesor de franceză, fost director la Negruzzi, iar bunica era bibliotecară la BCU. Am început să simt destul de repede aceste două lumi. Le am pe ambele. Îmi place și viata aia mai dură, de om al muncii. Dar îmi place și boemia asta intelectuală. De la bunicul de pe mamă, cu care am avut cel mai puțin contact din păcate, pentru că a murit când eram prin clasa a doua, mi-a plăcut mixul de inteligență efectiv nativă combinată cu blândețe. Bunica de pe mamă, care încă mai trăiește, e singurul om pe care eu nu l-am văzut vreodată să vorbească de rău pe altcineva. Adică e cel mai bun om. Bunicul de pe tată era fix tipul haiducului. Good fun, îi plăcea să bea, am petrecut multe clipe mișto cu el. Iar bunica de pe tată, care a murit de curând, era un om, cum să zic… mi-am dat seama foarte târziu. Treceau multe lucruri pe lângă ea, pe care nu că nu le observa, dar își construise un stil de viață prin care efectiv o durea în c*r de multe lucruri care treceau pe lângă ea. Trăia într-o bulă a ei. La vremea respectivă mi se părea destul de limitată, dar uitându-mă înapoi, mi-am dat seama că nu cred că era rău. Cât despre a nu le spune ceva, nu cred. Zic multe prostii. Nu cred că au rămas lucruri nespuse.

Cum ți-a fost copilăria?

VLAD MERCORI: Foarte faină. Când ești mic, nu prea îți dai seama. Matur, vorbești cu oameni maturi care au tot felul de traume. Nu am fost un copil bogat. Nu am dus lipsă. Dar nici nu știam dacă sunt bogat sau sărac, sincer. Habar nu aveam. Am avut norocul să am. Oricum, eu trăiesc cu senzația că toate s-au aliniat la un moment dat chiar și fără motiv. Aud alte povești și îmi spun că am fost tare norocos. Bulănos.

Povesteai că ai fost aproape forțat să te transferi la filologie. Acum, te-ai duce la foștii tăi profesori, mai ales la cel despre care spuneai că te-a carotat, doar să-i zici vreo două?

VLAD MERCORI: Cu profesorii cu care am avut probleme am rămas în relațiile cele mai bune peste ani și ani. În capul meu, s-ar putea să se deruleze un film care e doar în capul meu. Posibil ca ei să-și fi dat seama că au greșit. Și de asta avem o relație ok. Dacă vine un om la mine și îmi spune că a greșit, niciodată nu îi zic să se ducă de aici. Adică atunci când omul vine cu inima deschisă și vrea să fie vulnerabil, trebuie să fii câine ca să îi dai cu piciorul. Și până la urmă, era în școală. Au trecut 100 de ani. Am chestia asta de revanșare. Dar doar dacă mă motivează pe mine. Ei chiar aveau dreptate. Chiar făceam și rahaturi.

Ce ți-a oferit Spania și nu ți-a oferit România? Nu o comparație, că oricum ai spus că e același bullshit. Dar zic pentru că ai afirmat că mereu plângi când revii în Madrid. Înseamnă că ți-a rămas în suflet. Te-a schimbat pe tine, ca om?

VLAD MERCORI: Cred că au fost cinci ani în care am avut timp să stau eu cu mine și să mă cunosc. În primul an, mă duceam la birou și până la 6-7 seara nu făceam altceva decât să citesc, să ascult podcasturi. Simțeam că mă ajută pe mine. Și de multe ori, la propriu, nu vorbeam o zi întreagă. Adică ajungeam acasă și eram răgușit pentru că nu scosesem un cuvânt de la 9 la 7 seara. Nici nu știam că e posibil până nu mi s-a întâmplat. Nu cred că aș fi putut face asta în România. Și doar pentru că aici ai prieteni, familie, e forforta mai mare. Acolo e o chestie, ești plecat, nu te stresează lumea. Ești ieșit de pe raza lor. Dupa unu-doi ani mai și uită lumea de tine. Dar la propriu, nimeni nu te mai bate la cap.

Chiar tu ai zis că-n frigiderul tău găseai doar băutură. Când și cum a venit momentul acela în care ți-ai zis că nu mai vrei sa mănânci carne și să nu mai bei deloc?

VLAD MERCORI: Acum nu mai găsești băutură în frigider. Într-unul dintre momentele mele de căutare, am început să meditez. Și citeam o carte în care încercam să înțeleg de ce călugării budiști nu mănâncă carne și nu beau. Și era o chestie de timpul de meditație. Uite, cei care meditează știu că nu poți să treci de o anumită limită care diferă de la om la om. La unii e 10 minute, la alții 30 de minute. Eu meditam maxim 40 minute. Și am zis ok, dacă nu mănânc carne și nu beau, aș putea medita mai mult? Eram mult mai liniștit când meditam. Apoi, tot pe atunci am fost la o petrecere. M-am întors acasă, m-a oprit taxiul peste drum de unde stăteam. Și peste drum era un prieten de-al meu cu câinele meu, Clovis, care nu era în lesă. Am încercat să traversez fără să mă vadă. Câinele m-a văzut, a traversat și l-a călcat o mașină. Am crezut că e tăiat de la jumătate. Nu a avut decât o coastă ruptă. Dar acela a fost momentul în care am crezut în sinea mea că dacă nu eram matol, aș fi reușit să trec strada fără să mă vadă câinele. Și atunci am zis ok, nu mai beau. Și dacă nu mai beau, nu mai mănânc nici carne. Și sincer… a fost mai greu să nu mai beau decât să nu mai mănânc carne.

Că tot ai adus aminte despre Clovis, ai învățat vreo lecție de la câinele tău?

VLAD MERCORI: E fascinant cum oricât de tâmpit, ticălos, nenorocit ai fi, cumva nu-mi dau seama cum, dar câinii văd ceva în tine ce în mod sigur tu sau alții nu văd. Câinele te iubește fără motiv. Poate fi un sentiment foarte primar, acela că îi dai de mâncare și gata. Ar putea să dea din coadă de două ori și gata. Dar nu, nu știu… vezi boschetari care au șapte câini după ei. Animalele văd în noi ceva ce noi nu vedem.

Cum le îmbini toate domeniile- politic, sport, IT, blockchain… când le faci pe toate?

VLAD MERCORI: Campania de care aminteai, cea de la Roman, din 2012, a lui Liviu împotriva lui Udrea, deși s-a scris o carte, se putea face un serial. Când ne-am dus acolo cu două luni înainte de alegeri, Liviu avea 10% și Udrea 75%. Și în final, Liviu a câștigat campania cu 48,5%. Ăla a fost momentul în care am zis că vreau să plec din România. Ce am văzut în campania aia și nu am povestit niciodată- poate doar pintre picături, ăla a fost momentul în care mi-am dat seama că dacă momentul Roman se repetă în mai multe zone, la nivel macro, n-avem scăpare.

Ți-ai schimbat percepția între timp?

VLAD MERCORI: Cred că s-a mers înspre mai bine. N-am mai participat la o campanie ca aia, ca să am inside mai mult, dar stând de vobă cu politicieni, cred că e o idee mai bine. Acum o să văd, în campania asta în care stau în primul rând. Dar chiar cred că e o idee mai bine. Sunt foarte multe lucruri care nu mă intersează, unele care mă interesează mai puțin. Dar în lucrurile care mă interesează cu adevărat, îmi place să intru profund în subiect, ca să îl înțeleg cât de bine posibil- sport, politică, blockchain. Devin obsedat. Dacă mă așez pe un lucru și-mi dai timp suficient, garantat ajung în top 5 în orice domeniu!

Ce-ai vrea să preia Marc de la tine?

VLAD MERCORI: Ca părinte, îți dorești multe. Faci păcatul să crezi că vrei să preia multe. Dar acum, nah, are 6-7 ani, devine un omuleț. Nu mai este chiar copilaș. Gândește în felul lui, are trăsăturile lui. Îl am pe al doilea pe drum… cred că aș vrea să ia și a și luat, de fapt, sau așa s-a născut- optimismul. La sfârșitul zilei, pentru el, oricum a fost o zi bună. Chiar dacă l-a supărat cineva la grădiniță, tot o zi bună a fost. La el în țară nu plouă niciodată. Nu îl împing să facă lucruri, e pe drumul cel bun. Merg cu el la fotbal, face fotbal.

„Când îmi vine să-i zic cuiva ‹‹ți-am zis eu!››, fac tot posibilul să nu îi spun. Urăsc să fac asta. Dacă ți-am zis un lucru și s-a adeverit, fii mai atent data viitoare. Și așa e amărât, nu poți să-i spui tu, să îl demoralizezi și mai tare!”