„Ambiţioasă”,  „Nu ştiu de unde mi se trage, dar lupt până în pânzele albe pentru ceea ce îmi doresc. Dacă admir ceva la mine şi ştiu că nu voi duce niciodată lipsă de ea, asta e ambiţia. Dacă e dublată de efort susţinut şi încredere în forţele proprii, e combinaţia câştigătoare. Pot să o iau de la capăt de nenumărate ori, nu are importanţă, ştiu că la final mă aşteaptă reuşita. Este, poate, ceea ce numim în psihologie „auto-îndeplinirea profeţiei” sau „efectul Pygmalion””, mărturisește Elena.

Contents

Alexandra Gugiuman, www.insociety.ro: Nu-i clipă să nu fii activă. Ești implicată în numeroase proiecte, activităţi, programe de specialitate, interacţionezi cu foarte mulţi oameni şi nu numai. Cât de greu a fost parcursul de până acum, cu toate că ești la început de carieră?Ești psiholog, omul care trebuie să aibă răbdare, să asculte ”of-ul” fiecăruia, să-și îndrume clientul spre cele mai bune decizii. Dar când Elena-omul, nu psihologul, are o problemă, cine o consiliază? Știi că se spune că noi toți suntem buni psihologi când vine vorba despre viața și deciziile altora, însă când vine vorba despre propria viață, n-avem aceeași obiectivitate sau capacitate de analiză.Am observat că românilor încă le mai este teamă să meargă să se deschisă în fața psihologului. Reacțiile cele mai des întâlnite sunt ”crezi că eu nu știu ce decizii să iau?/ nu-s nebun/nebună!/ normal că-ți zice toate astea, doar de asta îl plătești!”. De ce crezi că oamenii se îngrijesc imediat de alte dureri, dar își lasă psihicul ca ultimă urgență? N-ar trebui să fie o prioritate? Cum ar putea fi oamenii convinși că psihologul e medicul care te ajută să îți tratezi o suferință sau, de ce nu, să o previi?Ai avut momente în care ai simțit că nu mai poți?Când ai plâns ultima dată?Vine o perioadă în care societatea te arată cu degetul dacă treci de o anumită vârstă și nu ai o familie întemeiată, parcă n-ai dreptul să trăiești. De ce ne interesează viaţa celuilalt de lângă noi?Ce părere ai… suntem buni sau răi ca indivizi?Ce planuri ai de viitor?

Psiholog clinician în formare şi supervizare, formator acreditat, lucrător de tineret, manager de proiect, fost lider studenţesc ieşean, fost promotor pentru Democraţie Europeană în cadrul Biroului de Informare al Parlamentului European în România, actual tânăr selectat în cadrul European Fellowship on Youth Leadership, militant pentru meritocraţie, ieşeanca Elena Ungureanu a dat curs invitaţiei noastre de a realiza o radiografie a activităţilor şi planurilor sale de viitor, în care ambiţia şi determinarea sunt două concepte care, în cazul ei, nu se vor afla niciodată într-un raport mutual-exclusiv, aşa cum ea însăşi afirmă.

„Simt cum orice efort suplimentar întreprins, la un moment dat, face diferenţa şi chiar cred că dacă vrei să ai şi să fii ceea ce alţii nu au şi nu sunt, trebuie să faci ceea ce alţii nu fac.”

Alexandra Gugiuman, www.insociety.ro: Nu-i clipă să nu fii activă. Ești implicată în numeroase proiecte, activităţi, programe de specialitate, interacţionezi cu foarte mulţi oameni şi nu numai. Cât de greu a fost parcursul de până acum, cu toate că ești la început de carieră?

Elena Ungureanu: A fost şi este provocator. Prin provocator înţeleg o suită de trăiri, de experienţe prin care am trecut şi care m-au modelat în omul care sunt astăzi. Făcând o analiză retrospectivă a tuturor proiectelor în care am fost implicată şi un bilanţ al numărului de oameni cu care am interacţionat până acum, întrebarea care survine inopinat şi care mă sperie totodată e: „cum, după toate acestea, sunt abia la început?” . (râde)  Am muncit mult, într-adevăr, când eram acasă, în Iaşi, ţin minte şi acum că întotdeauna mă culcam foarte târziu, citeam sau stăteam până îmi terminam toate sarcinile pe care le aveam de îndeplinit şi, câteodată, venea mama la mine în cameră şi mă ruga să mă culc, iar tata, ca orice bărbat, nu apela la prea multe rugăminţi, el îmi zicea de vreo două, maxim trei ori, după care, dacă vedea că tot nu înţeleg, îmi învârtea siguranţa la curent şi mă lăsa pe întuneric. Ştia că nu aveam cum să o pun la loc pentru că habar n-aveam ce trebuie făcut şi astfel trebuia, în cele din urmă, să mă culc. (râde) Acum sunt conştientă că toate zilele şi nopţile în care am investit în mine, dau roade. Simt cum orice efort suplimentar întreprins, la un moment dat, face diferenţa şi chiar cred că dacă vrei să ai şi să fii ceea ce alţii nu au şi nu sunt, trebuie să faci ceea ce alţii nu fac.

Ești psiholog, omul care trebuie să aibă răbdare, să asculte ”of-ul” fiecăruia, să-și îndrume clientul spre cele mai bune decizii. Dar când Elena-omul, nu psihologul, are o problemă, cine o consiliază? Știi că se spune că noi toți suntem buni psihologi când vine vorba despre viața și deciziile altora, însă când vine vorba despre propria viață, n-avem aceeași obiectivitate sau capacitate de analiză.

Elena Ungureanu: Am şi eu destule momente de derută, perioade în care nu deţin controlul pe anumite situaţii, când simt că anumite variabile m-ar putea lua prin surprindere. Atunci îmi imaginez că sunt într-o barcă, că trebuie să vâslesc pentru a ajunge la mal şi, astfel, conştientizez faptul că lucrul cel mai important e să nu mă opresc din vâslit, indiferent de direcţia pe care barca mea o va lua. La un capăt se află malul. Întotdeauna. În ceea ce priveşte consilierea, există oameni care urcă în barcă şi decid să luăm decizii împreună, să împărtăşim aceeleaşi viziuni, şi alţii care să stea pe margine şi să fie observatori activi sau pasivi. Acel „consilier” poate fi în fiecare zi altcineva. Trebuie doar să găsesc în el „acel ceva” care să rezoneze cu mine la un moment dat.

Am observat că românilor încă le mai este teamă să meargă să se deschisă în fața psihologului. Reacțiile cele mai des întâlnite sunt ”crezi că eu nu știu ce decizii să iau?/ nu-s nebun/nebună!/ normal că-ți zice toate astea, doar de asta îl plătești!”. De ce crezi că oamenii se îngrijesc imediat de alte dureri, dar își lasă psihicul ca ultimă urgență? N-ar trebui să fie o prioritate? Cum ar putea fi oamenii convinși că psihologul e medicul care te ajută să îți tratezi o suferință sau, de ce nu, să o previi?

Elena Ungureanu: Iubesc psihologia şi, implicit, oamenii. Mă fascinează psihicul uman fapt pentru care, cu siguranţă, în răspunsul meu se va putea observa o notă crescută de subiectivism. Cred, de fapt nu, nu cred, sunt sigură că toate problemele şi soluţiile la problemele noastre îşi au nucleul în acest „psyché” care, de altfel, este şi obiectul de studiu al psihologiei. Nu pot să spun că „trebuie să fie o prioritate” însă pot recomanda ca „acesta să fie o prioritate”, asta dacă ne dorim un stil de viaţă sănătos, în care să existe o armonie între gânduri şi acţiuni. Referitor la unele accepţiuni conform cărora din psihologie NU se câştigă, tind să infirm acest aspect. Dacă eşti bun în ceea ce faci, indiferent dacă eşti psiholog, medic, inginer, instalator, educator etc., remuneraţia nu va întârzia să ajungă şi să fie pe măsura aşteptărilor. Dar câţi suntem dispuşi să depunem efortul de a fi foarte buni în ceea ce facem?!

Observ că lipsa timpului a devenit o modă printre cele mai la îndemână scuze atunci când ni se cere o explicație. Pentru Elena, proiectele fac parte din viața ei, după cum ea însăși afirmă, însă recunoaște că are momente în care se gândește la principiul horaţian „fugit irreparabile tempus”  și își face o analiză a modului în care îl valorifică însă, de cele mai multe ori, e bucuroasă de ceea ce vede în urma sa, fapt pentru care vrea să creadă că e pe drumul cel bun.

Ai avut momente în care ai simțit că nu mai poți?

Elena Ungureanu: Da. În momentele în care simţeam că nu mai pot, ştiam însă, în sine mea, că mai pot şi că nu trebuie să renunţ. Din punctul meu de vedere, expresia „Nu mor caii când vor câinii, nici când câinii când vor stăpânii” e foarte adevărată, caii fiind simbolul nobleţei, al eleganţei, al Binelui, iar câinii reprezentanţii invidiei şi ai răutăţii. 

Fericită o face autenticitatea: ”Atâta timp cât pot fi eu însămi, sunt fericită”, spune Elena.

Femeia puternică, în accepțiunea Elenei, este femeia care vrea mereu să se autodepăşească, care ştie că poate, merită şi cere mai mult de la viaţă. E femeia care se ridică cu zâmbetul pe buze de fiecare dată când trece printr-o perioadă mai dificilă. E cea pe care francezii cu siguranţă ar descri-o ca având  „l’air à l’aise”. Te consideri o femeie puternică, Elena? În construcție…!, răspunde râzând.

Când ai plâns ultima dată?

Elena Ungureanu: Bună întrebare. Recent, zilele trecute! Nu am plâns, am lăcrimat uşor, post-factum, într-o seară, după ce am ajuns acasă, amintindu-mi cum mi s-a îngrădit libertatea de expresie în faţa unei surse de autoritate şi cum a trebuit să mă conformez, să nu spun ceea ce cred. Au fost lacrimi de ciudă mai mult. M-au consolat însă cuvintele unei prietene bune care, mai în râs, mai în serios, după ce i-am povestit situaţia, a conchis apoftegmatic: „Lasă Ungureanu, la ce viitor fabulos ne aşteaptă, astea-s nimicuri”. (râde)

Vine o perioadă în care societatea te arată cu degetul dacă treci de o anumită vârstă și nu ai o familie întemeiată, parcă n-ai dreptul să trăiești. De ce ne interesează viaţa celuilalt de lângă noi?

Elena Ungureanu: Societatea suntem noi. Nu arăt pe nimeni cu degetul şi vreau să cred că nu sunt arătată cu degetul pentru faptul că am 27 de ani şi nu am întemeiată o familie. De ce ne interesează viaţa celuilalt de lângă noi? Păi nu ştii că întotdeauna capra vecinului e mai grasă?! (râde) Acum, trecând peste perspectivele ludice asupra problematicii consider că aceste aspecte ţin de fiecare individ în parte. În ceea ce mă priveşte, viaţa de familie, pentru mine, e sfântă, unul dintre lucrurile esenţiale în viaţă, fapt pentru care sunt sigură că, atunci când se va concretiza, va trece în topul priorităţilor mele cotidiene.

Ce părere ai… suntem buni sau răi ca indivizi?

Elena Ungureanu: Carl Gustav Jung, întemeietorul psihologiei analitice, are o percepţie foarte bună şi pertinentă asupra modului în care percepem viaţa, el afirmând că „eu nu sunt ceea ce mi se întâmplă, eu sunt ceea ce aleg să devin”. Aşa şi în acest caz, un om nu este bun sau rău prin natura sa, el este ceea ce alege să devină.

Ce planuri ai de viitor?

Elena Ungureanu: Iubind cu ardoare limba franceză şi, de fiecare dată când eram întrebată, în contextul acestei materii studiate la şcoală ce vreau să fac mai departe, ţin minte şi acum că răspundeam astfel: „mon rêve a toujours été  d’ aller loin, toujours plus loin, de trouver quelque chose de nouveau”, o perspectivă optimiştă şi, bineînţeles ambiţiosă, de a privi viitorul. Continui să îmi doresc asta! Am obiective stabile şi precise pe care, cu muncă şi dăruire, le voi atinge!

„Dacă iubiţi viaţa, preţuiţi timpul!”, ne transmite Elena, la final de conversație.

Sursa foto: arhiva personală