Gabriel Bîrjovanu are o poftă de viață molipstoare. Iubește viața, mi-a spus-o și-n urmă cu șapte ani, când am povestit prima dată. Atunci, Norvegia îi era acasă. Acum, acasă e Iași. Nu pentru că aici s-a născut sau pentru că aici i-au rămas părinții, ci pentru că prim tenorul Gabriel Bîrjovanu a decis să revină pe scena Operei din Iași, după 21 de ani în care i-a încântat pe norvegieni. A fost o decizie de moment, care i-a surprins pe toți. Inclusiv pe el, dar mai ales pe părinții lui.
Nu și-a încheiat socotelile cu Norvegia, dar a cerut o permisie de studiu. Se poate întoarce oricând. E doctorand la Conservatorul din Iași. Face referate, merge la școală, pune întrebări, are opinii. Da, i se pare uimitor că acum, în fața profesorilor, poate să aibă opinii. Nu știe dacă va ajunge să predea după finalizarea studiilor, e o variantă. Nu neapărat aici, în Iași, ci chiar și în Norvegia. Discuții cu cei de acolo au și fost, s-a și găsit varianta. Doar că până acolo sunt patru ani în care Gabi e din nou cursant. Un cursant-pensionar, aș spune în spirit de glumă, pentru că în dialogul nostru s-a făcut mult haz pe seama faptului că are vechimea necesară pentru a ieși la pensie, dar n-are vârsta. De altfel, Gabi mi-a spus că în lumea cântăreților de muzică clasică, pensionarea se face cam pe la 50 de ani. Asta pentru că vocea își pierde… vocea!
„Pentru mine, să dau admitere și să intru chiar ca bursier la doctorat a fost ca o continuare firească a evoluției mele și a preocupărilor mele intelectuale. Poate sună un pic ciudat, dar eu am fost unul dintre intelectualii cântăreți. Colegii mei erau interpreți geniali, dar nu erau neapărat preocupați să afle. Eu am călătorit mult și chiar și în locuri în care mergeam ca turist, îmi luam bilete la spectacole. Dintotdeauna mi-a plăcut să fiu într-o cunoaștere continuă.”
Are emoții pentru rolul lui Gabriel von Eisenstein din „Liliacul”, de la finalul lunii decembrie. Practic, e prima revedere cu publicul din Iași, după două decenii. Și primul rol jucat în limba română după tot atâta timp. Simte presiune. Asta pentru că toată lumea vrea să vadă cum va fi. Nu îl sperie. E obișnuit cu exigența. Și cu rigurozitatea. Sunt calități pe care și le-a însușit de la nordici. Acolo, publicul plătește un bilet scump. Vrea să vadă mereu noi artiști. Nu e neapărat vorba că sunt pretențioși, doar că „își permit oricând să meargă la Viena sau la Verona doar ca să vadă un spectacol”, îmi explică Gabi.
Fost negruzzist, absolvent de mate-fizică, Gabriel Bîrjovanu a luat prin surprindere pe toată lumea când a decis că el vrea să fie interpret de operă. Își amintește și acum cum unii dintre apropriați chiar îi spuneau în spirit de glumă c-ar trebui să își ia și el o meserie serioasă. N-a fost intimidat. Gabi a fost genul de copil privilegiat să trăiască într-un oraș cultural, cum e Iașul, unde a putut să meargă de mic la teatru, la spectacole de operă. Îl fascina scena. Îl atrăgea. Se vedea și el acolo. Dacă nu ca actor, măcar ca solist. Avea 14 ani când și-a dat seama că are ceva voce. Numai că era devreme. Băieții își pot schimba timbrul cu ușurință în perioada adolescenței. Dar atunci a fost momentul în care s-a gândit că își dorește să fie artist. Și nu orice artist, ci interpret de operă. A luat lecții de canto, a făcut multe eforturi în plus față de colegii care erau poate la o școală de arte. Dar a meritat fiecare gram de efort.
„Îmi amintesc că oamenii îmi spuneau să-mi iau și eu o meserie serioasă. Mie nu îmi pare rău că am avut îndrăzneala și curajul să continui. Oamenii din jurul meu se întrebau ce înseamnă asta, să mă fac cântăreț de operă? Dar eu le răspundeam atât de sincer…. le ziceam ‹‹dar știi ce voce bună am?››. Apoi întrebau dacă o îmi permit să mă întrețin. Numai că după ce au văzut că am intrat la Conservator, au văzut că sunt serios, mi-au dat speranțe. Dacă mă uit înapoi, am ales bine!”, povestește cu umor Gabriel Bîrjovanu.
În spatele unui rol sunt multe ore de repetiții, multă muncă. Un regizor bun știe cum să-și scoată în evidență artiștii și să dea piesei acea tușă personală. Dacă înainte mai avea câteva nume de artiști alături de care Gabriel spunea că i-ar plăcea să fie pe aceeași scenă, azi nu mai poate fi impresionat cu ușurință. Dar asta a venit odată cu maturitatea. Și-a dat seama că toți sunt oameni normali. Apoi, tot Gabi precizează că vrea să fie pe aceeași scenă cu colegii săi de acum, de la Opera din Iași, pe care îi admiră pentru profesionalismul cu care se dedică fiecărui rol. L-au primit cu căldură. Gabi era chiar oarecum sceptic, se gândea că va ridica multe semne de întrebare. N-a fost deloc așa. Ba chiar au căutat să-l integreze cât mai bine. Toată lumea e curioasă să vadă ce va fi. Inclusiv Gabriel Bîrjovanu, după atâta experiență la cel mai înalt nivel…
„Opera e un gen efemer. A fost, s-a dus. Perioada repetițiilor ne rămâne în memorie.”
ALEXANDRA GUGIUMAN, www.insociety.ro: Gabi, de la conversația de acum șapte ani și până în prezent, ce ți s-a mai întâmplat?
GABRIEL BÎRJOVANU: Am mai iubit niște femei, am mai călătorit în niște țări. Eu am încercat să îmi păstrez prospețimea. Nu fac nimic special. Am mai făcut niște roluri, am mai făcut niște investiții, am mai citit niște cărți și acum … îmi aștept pensia! (râde cu poftă)
Atunci când ai plecat, te-ai gândit că vei reveni pe scena acasă?
GABRIEL BÎRJOVANU: Când recapitulez, îmi dai seama că nu m-am gândit nicio clipă că voi sta așa mulți ani. Dar intri într-o vâltoare. Ți se tot propun contracte, proiecte… eu am fost luat de val. Nu regret nimic, îmi pare foarte bine că am ales calea asta și am ajuns la un nivel la care îmi permit luxul să nu fac nmic și să mă ocup de școală. Eu am destulă vechime ca să ies la pensie, dar nu am încă vârsta de pensionare. Dacă aș mai lucra, tot la fel de mare ar fi pensia mea. Dar pentru că am posibilitatea să îmi iau permisie fără salariu de studii, am aplicat la doctorat. Eu mă bucur și chiar sunt mândru că am intrat și sunt și bursier al statului român. Eu mă simt extraordinar, încă am voce, mă simt puternic și tânăr, onorat să cânt aici, acasă. Pentru mine, întoarcerea acasă e o confirmare că încă sunt valabil!
Dar părinții tăi, cum au privit întoarcerea ta acasă?
GABRIEL BÎRJOVANU: I-am luat prin surprindere, dar s-au bucurat. Eu am fost un privilegiat poate, am venit mereu acasă cam o dată la trei luni. Oricum, îți spun un lucru, Alex. E ceva ce am observat eu în ultimii ani din călătoriile mele și nu numai… țări precum Germania, Țările de Jos, Norvegia, Danemarca, aceste state europene sunt state care trec printr-o peioadă de recesiune. Crește șomajul. Scade puterea de cumpărare. Scade moneda. Nivelul de trai în Occident va scădea. Și țările care se vor dezvolta sunt țările din Est. Fac o predicție. Se ridică țările de aici, din zona noastră. Ai să vezi.
„Am avut o copilărie foarte frumoasă și e normal ca fiecare adult să-și amintească cu nostalgie de vremea copilăriei, mai ales de acele zile de sărbătoare, când peste tot mirosea a cozonaci, când mergeam cu colinda și eram răsplătiți cu bănuți și bunătăți. Anii copilăriei sunt anii ăn care ne-am format și ni s-au pus bazele ca personalitate. Am avut noroc de părinți extraordinari. Mergeam la teatru, la operă, la filarmonică. De la ei mi-a fost insuflat spiritul onest care mă caracterizează, cinstea, corectitudinea și mai ales să am drag de muncă. Mi-au dat o educație bună, le mulțumesc!”, povestește prim tenorul Gabriel Bîrjovanu.
20 de ani pe scena Operei din Oslo. Poate e un pic forțată comparația, dar cum vede un artist ca tine paralela Norvegia- România, raportat strict la operă?
GABRIEL BÎRJOVANU: Față de Iași, sala e mai mare. Are 1400 de locuri. Apoi, soliștii sunt angajați per spectacol. Per proiect. Soliștii care sunt angajați permanent sunt foarte puțini. Vreo nouă la număr. Și nu depășesc vârsta de 52 de ani.
Doar nouă artiști angajați permanent. Acest lucru îi motivează să fie tot mai buni pentru a fi solicitați?
GABRIEL BÎRJOVANU: Da, clar. Mai ales că publicul norvegian vrea mereu să vadă artiști noi pentru că plătește un bilet scump, peste o sută de euro. Îi face să facă în așa fel încât să fie mai buni și mai competitivi, numai că există situații în care, din punct de vedere social, ești dezavantajat. În sensul că nu ai un contract de muncă stabil. Dacă vrei să mergi la bancă și să îți faci un credit, s-ar putea să nu prezinți încredere. Nu se întâmpla asta dacă ești solist de cor, de exemplu. La ansamblu e altfel.
„Ce se întâmplă acum în România, din ce am observat de când sunt doctorat… sunt foarte multe locuri la canto. 20 de locuri pe an. Și în țară sunt zece Conservatoare. Deci, 100-200 de absolvenți pe an. Toatele Operele sunt închise, nu mai sunt locuri noi, sunt locuri blocate. Și mă întreb… ce faci cu acești absolvenți? Ce faci cu acești tineri? Eu sunt detașat. Abia am venit și observ. Mulți încearcă să plece, dar și mai mulți nu au loc.”
Ce te-a învățat Norvegia și cum ți-a fost adaptarea? Veneai dintr-o Românie scăpată de sub comunism de puțin timp, puțin peste zece ani…
GABRIEL BÎRJOVANU: Mi-am deprins o oarecare rigurozitate. Eu m-am simțit foarte privilegiat. Adaptarea s-a întâmplat spontan. Eram vaccinat cu toate neajunsurile, nemulțumirile și frustrările din țară. Eu nu am simțit dorul de țară. Și nici nu mi-am pus problema că nu mă voi adapta sau că nu voi reuși să mă împrietenesc cu cine știe cine. Eu eram călit. Niciodată nu am simțit „vai, ce dor îmi e țara mea!”. Poate și pentru că veneam destul de des, o dată la câteva luni.
„Am avut șansa, bucuria să lucrez într-un mediu profesionist și cu muzicieni foarte importanți. La început ești foarte impresionat, dar după te obișnuiești. Nu mai ai vreun complex. Apoi, se știe că zona de Europa de Est dă mulți artiști talentați. Adaptarea, la locul de muncă, nu a fost o problemă. În schimb, în societate, trebuia o oarecare abilitate. A fost greu să învăț limba. Sunt multe lucruri la care m-am adaptat mai greu, au un alt stil de viață. Dar la Operă, acolo au reușit să adune crema artiștilor.”
Spuneai de o curiozitate a colegilor, în sens bun. Și mai spuneai că mulți te felicită pentru rigurozitatea cu care repeți și interpretezi. De ce?
GABRIEL BÎRJOVANU: Da, e o oarecare curiozitate mai mult pentru că mulți, la vârsta mea, bat în retragere. Eu încă mai am o oarecare prospețime și vin și cu acea rigoare nemțească. Mi s-a spus că sunt constant, în sensul că așa cum repet la cabină, așa fac pe scenă. E un compliment. Eu chiar mă uit cu admirație la colegii mei care improvizeză, care au flexibilitate. Eu, ca să mă simt bine pe scenă, trebuie să mă încadrez în niște limite, în niște coordonate. Și la mine e foarte mică marja de improvizație.
„E un consum emoțional mai mare la acest spectacol decât am avut în ultimele cinci stagiuni, deși am avut roluri poate chiar mai grele.”, mărturisește prim tenorul, cu privire la speciacolul Liliacul, prin care va „redebuta” acasă, pe scena din Iași.
Ai amintit de câteva ori în dialogul nostru despre mirarea unora- „vai, dar tu încă mai ai voce!”. Încă ești tânăr, sunt artiști cu cariere și la 70 de ani, de ce e această mirare?
GABRIEL BÎRJOVANU: Este o exigență maximă. Trebuie să dai randamentul maxim al talentului tău. Și e și normal că tu, fizic, îl dai când ești tânăr. Cu cât înaintezi în vârstă, se mai schimbă lucrurile. Când ești mai tânăr, ești mult mai performant. Și apoi, contează și cum arăți la exterior. Că până deschizi gura, trebuie să arăți bine. Primul e impactul vizual. Mă repet, dar încă sunt valabil, am o oarecare prospețime. Eu, dacă aș fi în public, aș avea ce să admir. Îmi voi da interesul să dau randamentul maxim al talentului meu!
Că tot ți-ai amintit că au fost câțiva dintre apropiați care te sfătuiau să-ți iei o meserie serioasă. Ce îți zic acum?
GABRIEL BÎRJOVANU: De cele mai multe ori îmi spun „băi, dar ce te-ai dezvolat, ce voce bună ai, dar tu acum trebuie să începi cariera!”. Și încă ceva, că mai au de adăugat ceva „te rog frumos, dacă poți să-mi faci și mie rost de o invitație la spectacol, că vreau și eu să vin să te văd!”. (râde)
***ARTICOLUL DIN URMĂ CU 7 ANI POATE FI CITIT AICI.***