Povești cu vise: Bianca Alexandra Spînu, normalitatea și frumusețea dintr-un om atipic

Povești cu vise: Bianca Alexandra Spînu, normalitatea și frumusețea dintr-un om atipic

„Îmi simt trupul obosit. Simt că am nevoie de somn. 
Pe pervazul geamului e ursulețul de la Măduț, ursulețul pe care l-am văzut împreună în mall, în urmă cu câteva zile… În vene îmi aleargă puţin din sângele meu, puţin este al altcuiva, câteva medicamente amestecate cu ser fiziologic şi multe țeluri sfărmate precum vertebra care a cedat… cea care a cedat, mi-a frânt aripile și mi-a furat abilitatea de a mai merge. Ai doar 1% șanse de a mai merge și de a mai simți ceva de la mijloc în jos!””,
scria într-o postare pe pagina ei de Facebook, amintindu-și cumplitul accident care a făcut-o să vadă lumea altfel, Bianca Alexandra Spânu, omul de fier în ochii mei, care nu încetează să ne ofere felurite lecții de viață, involuntar și zâmbind liniștită.

 

Când ne-am văzut prima dată pentru a-i afla povestea, Bianca avea 26 de ani. Se întâmpla în urmă cu trei ani, iar pe atunci era absolventă a Universității de Medicină „Gr.T.Popa”. Astăzi, Bianca își trăiește visul- acela de a fi medic, în pofida faptului că puțini au crezut că va avea puterea necesară să accepte că nu va mai fi niciodată ca toți ceilalți. Îmi amintesc cum Bianca a fost mai punctuală decât mine și m-a așteptat liniștită în parcarea din fața Cinematografului Victoria, locul unde ne-am dat întâlnire pentru a petrece câteva ore bune împreună, la un ceai. N-a venit singură, ci însoțită de sora mai mică, elevă a Colegiului Pedagogic „Vasile Lupu” din Iași. Bianca m-a emoționat încă din prima clipă în care am ales să fac interviul cu ea, să o descos într-un mod plăcut, așa cum îmi place mie să văd omul, adică în profunzimea lui emoțională. Mi-a dat o energie aparte, recunosc, greu de descris în cuvinte. Prefer să o păstrez în suflet și să mi-o amintesc mai ales în propriile-mi momente de slăbiciune. Dacă nu mă înșel, Bianca a fost primul meu invitat al rubricii de interviuri pe care o adăposteam pe blogul personal. Azi, conversația e redată în pagini.

Bianca e un om cald, o persoană extrem de pozitivă și mereu cu zâmbetul pe buze. Îi este greu să spună când nu zâmbește, căci pe Bianca o fac să zâmbească oamenii dragi, lucrurile mărunte făcute din inimă, naturalețea cu care își amintește că a fost crescută în familie, naturalețe care i-a transmis verticalitate. Nu a avut întotdeauna totul, însă părinții au făcut întotdeauna eforturi ca fetele să nu simtă anumite lipsuri. Adoră ciocolata cu mentă și nu se poate abține până nu termină o cutie întreagă. Iubește oamenii. Îi este teamă de singurătate. Urăște mincinoșii și manipulatorii. Au fost răspunsuri la care i-am citit în ochi tăria cu care-și stăpânea lacrimile. Eu n-am mai reușit să mi le stapânesc când am revenit în mașină, după ce ne-am îmbrățișat strâns și ne-am promis că ne vom revedea cât mai curând… E drept, au trecut aproape doi ani de atunci, iar azi, Bianca îmi spune că nu mai e la fel de naivă ca atunci când ne-am întâlnit prima dată, dar încă iubește oamenii cărora încă le oferă fragmente din sufletul și încrederea sa.

Singurul lucru pe care l-am schimbat a fost faptul că am renunțat la o parte din oamenii care mă faceau nefericită și nemulțumită de unele aspecte din viața mea. Iar acum sunt mai independentă. Mă încăpațânez să fiu.”

Astăzi, președinte onorific al Asociației Naționale a Victimelor și Prevenirea Accidentelor Rutiere fiind, Bianca îi ajută pe cei care au trecut prin trauma unui accident rutier să își recapete încredere în ei și să fie conștienți că măcar în semn de mulțumire pentru Cel de Sus, care a decis că ei nu și-au încheiat misiunea, trebuie să meargă mai departe.  

„Știi, am să-ți mărturisesc, Alexandra, ceea ce tu nu știi. În acel accident și-a pierdut viața prietenul meu. Veneau toți să mă viziteze și eu am întrebat, la un moment dat, de ce nu mai vine Narcis. Când am aflat, mi-am dat seama că nu pot suferi pentru doi. Așa că am suferit doar pentru mine…”, își amintește Bianca.

*foto cocktail revista InSociety nr 3, în care Bianca este unul dintre protagoniști, împreună cu Alexandra Gugiuman

 

Am întrebat-o ce ar face dacă ar fi vreun medic care să-i spună că există un gram de șansă să poată merge din nou. N-ar risca, mi-a răspuns, n-ar mai putea trece iarăși prin chinuri. Nu mai are curajul din urmă cu câțiva ani și îi e teamă. Atâta timp cât unul dintre cei mai buni medici din țară i-a spus reținut că nu ar putea să facă o astfel de intervenție, nu crede că ar avea curajul să meargă în străinătate și să se încreadă pe deplin în medicii de acolo, indiferent de cât de multă experiență ar avea.

Bianca a reușit să depășească acele momente dificile grație oamenilor pe care i-a avut în jur și are o mulțumire aparte pentru familia ei, pe care o vede ca fiind o  binecuvântare. Spune că accidentul i-a unit mai mult ca oricând și chiar l-a făcut pe tatăl său, omul care nu era obișnuit să-și dezvăluie emoțiile, să-și exprime sentimentele. A avut noroc pentru că nu a picat în depresie, iar Dumnezeu i-a dat tăria de a-și continua drumul pe care l-a ales, acela de a fi medic. Când s-a transferat de la Medicină Dentară la Medicină Generală, Bianca avusese a doua medie pe facultate. Noii colegi au văzut în ea o concurentă pentru locurile bugetate și, poate de aceea, n-au fost la fel de amabili cu ea precum i-au fost colegii dinainte. „N-am fost uniți, cu toate că, după absolvire, fiecare își alege specializarea.”, spune ea. Ce-și dorește Bianca acum, când visul de a fi radiolog i s-a împlinit? „Visez ca într-o dimineață să pășesc în iarbă și să simt senzația rece și plăcută pe care o oferă roua pe piele.”

În 2013, Bianca a acceptat propunerea Magdei Coman, președintele Asociației Open your Heart și organizatorul proiectului Atipic Beauty, aceea de a deveni model pe podiumul Atipic. Între timp, a mai bifat câteva participări la fashion-show-ul care a schimbat-o, i-a dat și mai multă încredere și a făcut-o să se vadă ca fiind o femeie frumoasă. La început, a fost curiozitatea, după cum ea recunoaște. A dorit să simtă pe propria piele ce înseamnă un eveniment fashion și, mai ales, un eveniment fashion pentru persoanele cu dizabilități. Asta a fost la început, căci acum, Bianca participă la Atipic Beauty pentru că își dorește ca femeia cu dizabilități să fie privită ca o femeie aptă, ca o femeie ce nu merită să fie discriminată în vreun fel.

Alexandra Gugiuman: Bianca, văd o tânără extrem de radiantă, un om frumos care, dincolo de a fi altfel decât ceilalți, dacă îmi permiți să mă exprim astfel, zâmbește și se bucură de viață. Cum reușești?

Bianca Alexandra Spânu: Te-ai întrebat vreodată ce ai face dacă într-o dimineață te-ai trezi și viața ta ar fi diferită față de cum o știai până atunci? Eu nu am făcut-o niciodată, dar am fost pusă în fața faptului împlinit. În momentul respectiv am avut de ales între a mă complace și a încerca să îmi depășesc limitele. Am ales a doua variantă pentru că mereu m-am considerat a fi o luptătoare. Așa am reușit atunci și așa reușesc în fiecare zi în care mă simt copleșită de situația în care mă aflu.

Cu siguranță, povestea ta este cea a unui învingător, categoric. De regulă, noi, oamenii,  avem obiceiul de a ne plânge, de a vedea și a ne dori fix ceea ce ne lipsește, fără să ne dăm seama cât de bogați suntem doar pentru că suntem sănătoși. De-a lungul timpului ai întâlnit oameni care te-au privit altfel? Cum ai reușit să depășești toate aceste priviri, nu neapărat răutăcioase, ci care ascundeau urme de compătimire?

B.A.S:  Aș fi ipocrită dacă aș spune că eu nu am privit ciudat o persoană care nu se încadrează în tipar. Toți o facem. De-a lungul anilor, am învățat să nu mă mai las afectată de privirile curioase, compătimitoare sau admirative. De cele mai multe ori, ofer un zâmbet acelei persoane care mă privește insistent. Ai observat vreodată ce efect are un zâmbet dăruit de o persoana despre care crezi că nu are puterea să zâmbească? Ăsta e un experiment pe care trebuie să îl faci. Vei fi surprinsă de rezultat.

Ești o sursă de motivare. Nu doar pentru mine, cu siguranță…

B.A.S.: „Alexandra, tu esti o femeie puternică!”– este ceea ce îmi spune un prieten cu ocazia fiecărei discuții. Este singurul om care îmi folosește al doilea prenume. Cred că asta e povestea mea! Nu cred că momentul în care am devenit „altfel” poate să fie descris mai bine decât ceea ce îmi amintește de fiecare dată prietenul meu.

Dar pe tine, Bianca, ce te motivează cel mai mult și la ce nu ai renunța niciodată?

B.A.S.:  Asta e cea mai simplă întrebare. Puterea, motivația și curajul izvorăsc din familie.

Ce ai simțit în momentul în care ai intrat în spital ca medic rezident, când ai avut un prim contact cu pacienții din noua postură?

B.A.S.: A fost unul extrem de emoționant. Treptat am realizat responsabilitatea pe care o implică acest statut, dar și volumul de muncă. După un an de rezidentiat pot să spun cu extremă sinceritate că nu cred că aș fi putut face o alegere mai potrivită pentru mine, atât fizic, cât și intelectual și emoțional. Și simt că această alegere pare atât de potrivită și datorită colectivului în care muncesc. Un medic radiolog are un contact mai redus cu pacientul comparativ cu medicii de pe celelalte specialități, dar rulând pe holurile spitalului, întalnesc suficienți pacienți pe chipurile cărora se citește curiozitatea. Eu o numesc „curiozitatea de halat alb”. Îmi doresc să reușesc să obișnuiesc pacienții cu un medic în scaun rulant și să transform această curiozitate într-o normalitate.

Dar de emoționat, ce te emoționează?

B.A.S.: Uf, e greu de spus. Cel mai probabil, gesturile mici. Le vedem foarte rar în ultima vreme.

Când le vorbești oamenilor cu zâmbetul pe buze despre experiența ta, ce le spui? Nu știu dacă neapărat celor care au trecut printr-o experiență similară, care cu siguranță te înțeleg mai bine ca oricine altcineva…

B.A.S.: Orice ai face în viață, trebuie să faci cu pasiune. În 2011, parcă a trecut o veșnicie de atunci, eram studentă în anul întâi la Medicină Dentară. O decizie stupidă, un moment în care nu mi-am folosit rațiunea, un accident rutier, un traumatism vertebro-medular și un prognostic sumbru- incapacitatea de a mai merge vreodată- au fost faptele care mi-au schimbat existența. În momentul în care a trebuit să hotărăsc ce urmează să fac în ceea ce privește viitorul meu universitar, am păstrat o singură poziție: medicina sau nimic. Decizia mea a fost considerată absurdă, nepotrivită, greșită. Am ales medicina pentru că eram fascinată de toate informațiile pe care le oferea acest domeniu, de modul în care funcționează organismul, de toate legăturile dintre molecule, celule, organele și sistemele care ne fac un tot unitar. Poate nu a fost alegerea corectă, dar cu siguranță a fost cea mai potrivită pentru că adăpostea pasiunea.

Cum ai defini frumosul?

B.A.S.: Frumosul este un concept destul de greu de definit. Cred că în aceeași categorie se încadrează și fericirea. Cred că sunt frumoși macii într-un lan de grâu, cred că este frumoasă o după-amiază călduță de vară, petrecută alături de oameni care știu să zâmbească pur. Pentru mine, fericirea e atunci când găsești o persoana în preajma căreia nu trebuie să porți măști. Știu că fericirea mea e alături de familia care mă iubește necondiționat.

Care e amintirea pe care n-ai putea să o uiți niciodată?

B.A.S.: Neplăcută, cu siguranță, e accidentul, din care oricum nu-mi amintesc nimic de la un anumit moment dat. Însă îmi aduc aminte cu plăcere zilele în care am plecat cu gașca de prieteni la munte.  A fost prima vacanță petrecută altfel. Aveam 19 ani.

Dacă ar fi creionezi în cuvinte cum arată azi o zi din viața ta, ce ne-ai spune?

B.A.S.: Ziua începe la ora 6, cu o cafea bună, un drum până la Colegiul Pedagogic unde învața sora mea, de la 8 la 14 sunt printre tonuri de gri, iar apoi fug să îmi iau sora de la liceu. Restul zilei se desfășoară ca a unei femei normale: treburi casnice, câteva pagini citite, un episod dintr-un serial, o ieșire cu un om drag, un moment de relaxare.

 

Când vine vorba despre cartea preferată, „Invitație la vals” e răspunsul Biancăi, însă sora mai mică ține cu amuzament să îi amintească că dorm în pat cu jumătate din biblioteca UMF.  „Invitație la vals” a fost citită în perioada adolescenței, dar e printre favorite, chiar dacă are un început relativ plictisitor, din punctul ei de vedere. Și „Diana cu vanilie”, din care citește în orice moment în care simte că nu este ok și are nevoie de un refugiu. A descoperit cartea după primul eveniment „Atipic Beauty” și e o culegere motivațională. Autoarea Diana Sorescu, redactor-șef adjunct al revistei Unica, a murit la 26 ani, în urma unui edem pulmonar. Prietenii i-au publicat gândurile post-mortem. Fiecare rând din carte o liniștește, conchide Bianca.

„Poate-mi pare rău că am fost prea bună în momentele în care ar fi trebuit să fiu rea. Pentru că am renunțat la anumite persoane din viața mea, cu toate că mi-aș fi dorit să le păstrez. Poate nu am știut cum… Nu mai cred în prietenii și încă îmi e ciudă că mă deschid cu ușurință în fața oamenilor. Și mi-ar plăcea să pot face ceea ce fac tinerii de  vârsta mea fac. Cred că sunt singurul tânăr ajuns la 28 de ani care are o oră de ajuns acasă (râde).”

*sursa foto: Asociatia Nationala a Victimelor si Prevenirea Accidentelor Rutiere

*sursa foto principala: www.ovidiugrovu.ro

Condiții preluare articol

Fiecare articol al www.insociety.ro este muncit. Respectăm munca fiecăruia și drepturile de autor. De aceea, credem în regulile fair-play-ului. Dacă nu avem încheiat un acord scris în care să specificăm explicit forma de colaborare, vă dăm posibilitatea de a prelua din articolele noastre în limita a maxim 500 de caractere , cu următoarele obligații:
1. specificați în articolul dumneavoastră sursa clar și concis;
2. inserați linkul articolului nostru și faceți trimitere vizibil către acesta.