Patricia Iacob, o poveste pe acorduri de vioară: „Am trăit experiențe unice, în care am simțit cum o energie aproape inexplicabilă mi-a dat senzația că degetele și mâinile mi se mișcau singure pe vioară!”

                 „A ales vioara și vioara a ales-o pe ea.”, s-ar putea scrie, în doar câteva cuvinte, povestea Patricia Iacob, „fata cu vioara” din Iași, care-mi mărturisește că nu știe cu certitudine ce alt drum al carierei ar fi ales dacă n-ar fi făcut întâmplător „cunoștință” cu vioara. Și spunem întâmplător pentru că norocul a făcut ca, după ce părinții unui bun prieten din copilărie au văzut anunțul de înscriere la liceul de arte și au crezut că ar fi chiar drăguț ca ei să meargă la aceeși școală, Patricia să ia admiterea, tatăl său luându-și, în acest sens, extrem de în serios rolul de preparator- „Așa a început totul. Vioara am ales-o eu, dar și ea pe mine. Alături de mine au fost părinții, în special tatăl meu care a studiat chitara… și datorită căruia am mâncat teoria muzicii pe pâine în primii ani.”.

                Timpul și-l împarte între postul de profesor la liceul „Octav Băncilă” din Iași, cel de marketer al Ateneului Național Iași și postura de artist, dar nu-i pare rău nicio clipă, întrucât toate domeniile sunt extrem de ofertante și o împlinesc. „Acasă”, în această vară, îi va fi și terasa restaurantului Fenice Palas, unde concertează alături de Alex Huțanu (saxofon) și Cătălin Huțanu (pian), o șansă pentru Patricia, după cum ea spune, de a învăța și mai bine „arta improvizației”. Dincolo de scenă, se definește drept o persoană dornică să evolueze și să se dezvolte, să învețe și să afle lucruri noi, să se descopere, să petreacă timp de calitate alături de oameni dragi și să călătorească în toată lumea! O caracterizează o sinceritate tranșantă, dezvoltată încă de când era un copil și nu îi era teamă deloc să comenteze, să spună franc ceea ce gândește inclusiv în fața profesorilor. Încăpățânarea și curiozitatea tot de pe atunci le-a moștenit. Visează și nu-i deloc rău că face asta, Beyonce, Bruno Mars, Sam Smith sau Nicole Scherzinger fiind artiștii internaționali pe care mi-l nominalizează atunci când o întreb cu cine i-ar plăcea să urce pe scenă. Dintre artiștii români, se rezumă la Delia, Florin Ristei, Irina Rimes și Feli. N-ar putea trăi fără oamenii dragi, muzică și dulciuri, primul lucru pe care-l face dimineața e să își bea cafeaua, iar „mulțumesc” spune, cu drag, oricui, dar mai ales părinților.

„Foarte rar mă las dusă de val, iar atunci, cel mai probabil, o fac pe scenă. În viață sunt destul de pragmatică, nu mă încadrez în tiparul artistului boem decât prin prisma faptului că, într-adevăr, mă regăsesc și-mi pun ordine în gânduri în inima naturii. Lacurile, râurile și cascadele mă ajută să creez, mă inspiră. E foarte important ca artistul să transmită emoție, să stârnească emoție, dorință poate, un sentiment. Atunci și-a atins scopul!”, spune violonista Patricia Iacob.

Alexandra Gugiuman, revista InSociety: După toți acești ani de pregătire, în artă, cât de mult e talent, cât studiu și cât sacrificiu?

Patricia Iacob: Consider că despre talent poate fi vorba la începutul unei cariere… apoi, dacă nu apare munca, conștientizarea și exploatarea unor calități sau abilități, talentul își pierde din valoare. Între un copil talentat (dar delăsător) și unul muncitor, îl aleg oricând pe cel muncitor. Pe termen lung, cel din urmă va avea mai mult de câștigat. Cât despre sacrificiu, depinde mult cum privești această idee. Eu văd idee de alegere, care în mod firesc, are consecințe (pozitive sau negative, imediate sau într-un viitor mai îndepărtat). Dacă poți să îți asumi alegerea și, prin urmare, consecințele, nu ar mai trebui să fie un „sacrificiu”. Și dacă nu simți că agelerile sau consecințele nu te îmbogățesc în vreun fel, poate ar fi mai bine să nu te „sacrifici”. It’s all about choices!

Cum a fost prima repetiție sau prima reprezentație?

Patricia Iacob: Recunosc că nu îmi amintesc foarte clar pentru că evenimentele de acest tip curg și cresc dintr-una în alta aproape fără să îți dai seama. Azi ai învățat cum să ții arcușul în mână, apoi te trezești că interpretezi un prim cântecel („O vioară mică”) în fața familiei și apropiaților, înveți ușor, ușor să fii acompaniat de un pian, să cânți într-o formație de muzică de cameră și„puf!”, ai ajuns în fața unui dirijor!

Ce te învață scena și nu te învață viața?

Patricia Iacob: Te învață un fel de disciplină care vine din necesitatea de a-ți concentra emoțiile, senzațiile, gândurile, atenția/ focusul foarte bine pe moment… o formă de autocontrol. Mă refer la faptul că de multe ori studiem ore în șir pentru 15-20 de minute de spectacol. Studiem concerte sau piese șase luni sau chiar un an, dar stăm în fața publicului câteva clipe.

„Părinții care doresc să-și îndrume copiii înspre vioară trebuie să știe că este un drum greu, dar frumos, un drum care-i va dezvolta foarte mult pe cei mici. Trebuie să știe că vor fi momente când vor da de greu (atât ei ca părinți, dar mai ales copiii) și își vor dori să renunțe… ideea e să nu renunți, ci să iei o pauză!
I-aș ruga, totuși, să facă o diferență clară între ‹‹a îndruma›› și ‹‹a obliga›› copiii să studieze vioara sau oricare alt instrument!”

E o perioadă stranie pentru artiști, ce se întâmplă cu Essenza Quartet?

Patricia Iacob: Așteptăm restartul, dar am profitat de această perioadă pentru a filma un videoclip și pentru a ne extinde repertoriul.

Ce te-a făcut să accepți provocarea Ateneului din Iași?

Patricia Iacob: Echipa a contat foarte mult. Pe unii dintre actori îi știam cu mult înainte să lucrez acolo pentru că mergeam des la spectacolele lor. Eram una dintre „fane”. Pe de altă parte, am văzut-o ca pe o oportunitate de a învăța lucruri noi, de a fi alături de oameni frumoși, talentați, dar mai ales dornici să realizeze lucruri superbe. Provocările sunt la ordinea zilei, dar și satisfacția realizării lor este una pe măsură. Ateneul e într-o continuă dezvoltare, face lucruri remarcabile pentru ca arta, acestă „hrană pentru suflet”, să ajungă la cât mai mulți oameni. Am avut turnee inclusiv în țară și chiar ni s-a spus să revenim.

Cum e să treci de partea cealaltă a catedrei, să faci față unei clase cu atât de multe personalități?

Patricia Iacob: Ca profesor, ar fi de preferat să găsești o modalitate să captezi atenția și poate chiar să creezi o formă de prietenie cu elevii. Dacă faci asta, nu cred că este nevoie „să te impui”. Aveam o profesoară de matematică care reușea dintr-o privire să liniștească toată clasa și o alta care pleca plângând de la oră. Idei de năzbâtii aveam tot timpul! Avantajul de a preda un instrument este că orele se fac individual. Lucrez cu câte un singur elev și atunci devine mult mai ușor de gestionat, iar atenția este cât se poate de concentrată atât a elevului, cât și a profesorului. O doză de fermitate se impune… cui nu-i place să tragă puțin de timp sau să se alinte? Oricum, e o provocare să îi înveți vioara, zilnic învăț și eu, la rându-mi, câte ceva de la ei.

De ce nu ai rămas la București și ai revenit acasă?

Patricia Iacob: Nicăieri nu e ca acasă… Bucureștiul este un oraș frumos și plin de oportunități, dar te poate schimba și nu întotdeauna în bine. Prefer „liniștea” din Iași, calmul de aici e mai potrivit pentru mine, cel puțin în acest moment. Nu se știe niciodată. Lucruri frumoase poți face de oriunde.

„Îmi amintesc cu drag cele trei concerte pe care le-am avut alături de Pink Martini. Experiențe unice, pe care sper să le repet curând. O energie aproape inexplicabilă, în care aveam senzația că degetele și mâinile mi se mișcau singure pe vioară și totul suna perfect!”

Aș putea spune că ai un public nișat, deși te-am ascultat „chillout”, dacă pot spune astfel. Cum reușește Iașul să-i primească pe artiștii locali?

Patricia Iacob: Iașul are un public dornic să asculte muzică live, un public din ce în ce mai curios și mai interesat nu doar de muzica în sine, ci și de fenomenul creației sau al interpretării, un public care se documentează din ce în ce mai mult. Cred că te referi la artiștii locali, adică cei care nu-s cum sunt vedetele… cunoscuți sau nu, în privința artiștilor, dacă actul artistic îți transmit ceva, atunci e de toată aprecierea ta. Și artiștii renumiți au avut un „început”. Am observat că publicul din România nu mai are o problemă în a pleca din mijlocul spectacolului dacă ceva îi displace, indiferent de cât de cunoscut este artistul de pe scenă.

Ce ar fi fost dacă nu ar fi fost vioara?

Patricia Iacob: Nu cred că m-am gândit vreodată. Dar e un exercițiu bun… probabil tot ceva în domeniul creativ: marketing, design.

Cum e cu fotografia? Te-am avut protagonistă a unui pictorial, pozezi nativ…

Patricia Iacob: Majoritatea propunerilor u venit din partea prietenilor și oamenilor dragi cărora le apreciez munca. Îmi place să pozez, recunosc, dar la un metru și un zâmbet nu prea te gândești la așa ceva. (râde)

Ce nu ai mai face dacă ai putea da timpul înapoi?

Patricia Iacob: Nu aș mai amâna să fac lucruri pe care mi le doresc, nu mi-aș mai pune limite și nici nu m-aș mai lăsa descurajată, nu mi-aș mai căuta scuze, nu m-aș mai complace în situații… aș retrăi toaaaate călătoriile, aș revedea toate locurile din țară și din afară de care am senzația că nu m-am bucurat la maxim pe moment.

Visezi?

Patricia Iacob: Noaptea, rar și uit dimineață, oricum, dar cu ochii deschiși, chiar visez. Visul de a călători, de a investi mai mult în această plăcere care mă deconectează mai mereu e chiar printre priorități.

La ce nu ai renunța niciodată?

Patricia Iacob: Grea întrebare… dar de ce să renunț?

„Îl ascult des și recitesc deseori pasaje din cărțile lui Tony Robbins, al cărui fană mă declar. Să mă caracterizez într-un citat? Îmi vin în minte două citate de-ale lui: ‹‹It’s not about the goal. It’s about growing to become the person that can accomplish that goal.›› și ‹‹Where focus goes, energy flows!››.”