Se vehiculează un clișeu în zilele noastre, cum că femeile, după vârsta de 30 de ani au o altă criză de identitate, după cea adolescentină. Nimic mai fals! Iar asta vă vom demonstrez astăzi, când veți putea citi un interviu cu o femeie ambițioasă.
S-a născut în aceeași zi cu Mihai Eminescu, marele nostru poet, iar soarta părea să-i fi scris un viitor deja. La finalul facultății a intrat în sistemul ce credea că-i va asigura viitorul, mai exact a lucrat în administrația publică locală, a cochetat și cu rugby-ul, și nu ca simplă jucătoare, ea a fost căpitan de echipă și se gândea că va face performanțe în lumea sportului până la pensionare. Aceste îndeletniciri, să le spunem așa au fost curmate în momentul în care era mama a doi copilași. A pus pe primul loc nevoile lor și astfel a decis că timpul trebuia dedicat cu preponderență celor mici.
Vă las să o cunoașteți, dar mai înainte, consider că trebuie să vă arăt și reacția ei la vederea acestor întrebări: “Oau! Chiar de pe vremea când eram căpitan la naţională nu am mai simţit aşa emoţii! Întrebări care fac ordine în sentimente şi mă fac mai conştientă de ceea ce urmează!”
Acum Antoci, înainte era Mandric. Acest transfer de nume a fost clar în numele iubirii, dar noi dorim să ştim astăzi despre o altă iubire a dumneavoastră: Gastronomia. De la rugby, la make-up, aţi lucrat şi în administraţia locală, atâtea arii, şi culmea, acum poposiţi în bucătărie. De unde a pornit totul?
Da rugby – prima mea iubire! Am fost convinsă că voi face carieră în acest domeniu până la pensionare! Dar….am devenit mamă, şi după ultimul turneu internaţional la care am participat în calitate de manager, unde am fost însoţită de soţul meu şi de fiica mea care avea doar 2 luni, mi-am dat seama că dragostea faţă de pruncul meu şi nevoia de a o îngriji ( mi se părea că nimeni nu o poate îmbrăţişa, hrăni, adormi, mai bine decât mine – nici măcar tatăl ei), nu mă vor lasă să-mi îndeplinesc obligaţiile faţă de jucătoare şi faţă de federaţie, iar „fetele” mele meritau un devotament total! Şi aşa am trecut la rolul de mamă fără alte angajamente! În administraţia locală am lucrat din dorinţa de a profesa imediat după absolvirea facultăţii! Aşa am simţit că trebuie! Termini şcoală şi apoi te angajezi!
Revin la rolul de mama….a doi copii! După ce a venit pe lume băieţelul, am realizat că vreau să lucrez, să ies , să fac mai mult pentru ei! Orice job aş fi avut nu mi-ar fi oferit flexibilitate în program! Copiii necesită o atenţie deosebită, iar un angajator nu ar fi fost dispus să accepte ca eu să-mi iau liber oricând. În concluzie, era necesar ca eu să fiu propriul şef!
De bucătărie am fost atrasă de mică, mama mea făcea săptămânal prăjituri şi mâncăruri delicioase, iar eu eram în extaz când mă ruga să-i separ gălbenuşurile de albuş, dar perioada în care am făcut sport de performanţă nu mi-a lăsat timp pentru a-mi dezvoltă abilităţile în gătit. Doar în facultate, la sărbătorile mari (Paşte, Crăciun) împreună cu prietena mea Loredana Atomei, ne făceam de cap în bucătărie făcând ceea ce învăţasem de la mamele noastre (care erau plecate în Italia). Şi aşa, a fost singura afacere la care m-am gândit: Catering (de restaurant nu am avut suficiente fonduri – dar cine ştie pe viitor).
Când aţi decis să amestecaţi ingrediente şi să aşteptaţi lângă cuptor delicatesele?
Am decis când am văzut că toţi prietenii noştri sunt încântaţi să ne viziteze şi că abia aşteptau să vadă ce am mai pregătit eu de mâncare sau ce desert am mai încercat. Tot prieteni apropiaţi au început să mă roage să le fac câte un tort sau să-i ajut să conceapă un meniu pentru o petrecere la ei acasă. M-au încurajat! Dar cel mai important rol în luarea acestei decizii l-a avut soţul meu, fără sprijinul său nu aş fi reuşit să îndeplinesc acest vis.
Cine a crezut în acest talent, fiindcă până la urmă este un talent? Susţinători?
Toată FAMILIA, toţi prietenii, credeau ei în mine mai mult decât o făceam eu! Talent? Da, e multă muncă depusă, dar urmează şi mai multă! Pe măsură ce înaintez în afacere am impresia că nu ştiu nimic! Şi mă întorc la „cercetare”, la „experimente”, la cursuri de perfecționare.
Urmăriţi frumosul, e vizibil, dar cât de greu a fost pentru dumneavoastră să vă puneţi în practică ideea de dulciuri?
Greu? Nu, a fost o provocare. Primele încercări la dulciuri au fost „dezastru”! Dar, perseverenţa din sport a fost atuul meu şi nu m-am lăsat intimidată de primul eşec! Am luat-o ca pe o experienţă din care am învăţat ceva!
Vreau să aud cel mai mare compliment primit vreodată vis-a-vis de ceea ce gătiţi şi vreau să ştiu şi cine vi l-a oferit.
Există, dar nu se poate face public, ţi-l spun când ne vedem. Dar totuşi, un răspuns: soţul meu lucra mereu în diferite localități ( Bucureşti, Sibiu), şi când se întorcea acasă şi îi serveam masa exclama: Ce bună e mâncarea ta! Oriunde ar fi mâncat (oricâte stele ar fi avut restaurantul) nu simţea aceeaşi plăcere! Şi acum el este cel mai mare critic, părerea lui este foarte importantă pentru mine! Îţi voi poveşti ceva legat de primele mele brioşe!
Aţi urmărit blog-uri sau site-uri cu dulciuri? De unde vă inspiraţi?
O, da! Multe! Şi cărţi am enorm de multe! Fac concurenţă cu prietena mea, Loredana care și cum descoperă ceva nou, mai interesant, ne vedem la o cafea şi facem dezbateri culinare! Menționez că bucătăria noastră de catering e la noi acasă, în Hălăucești. Este la standarde. Am investit mult in asta.
Apropo de inspiraţie, v-a trecut prin gând să scrieţi o carte cu reţete de dulciuri?
Da! Mai târziu, să mai crească copiii şi să am timp să o scriu!
