Cancer. Un cuvânt atât de greoi, încărcat cu o puternică emoție negativă, încât ai impresia că e mai bine să eviți să-l și rostești. Un diagnostic care a spulberat speranțe și a curmat destine. Sau, pentru supraviețuitori, s-ar putea traduce prin bucuria de a fi.

„Nu l-am blamat pe Dumnezeu, chiar am în carte o poezie prin care îi mulțumesc pentru că nu am întrebat ‹‹De ce eu? De ce mie?››. Am înțeles că trebuie să trec prin asta și că nu e un sfârșit, ci e o experiență care mi-a dat putere să fac și alte lucruri, să ajut. Cred că nimic nu e întâmplător, mereu mi-am acceptat acest diagnostic ca pe o schimbare a tot ceea ce înseamnă viață proprie, nicidecum ca pe o cruce. Pentru mine, diagnosticul a fost o reorientare și cred că mi-a fost scris în destin să trec prin experiența aceasta… și dacă tot e să ne referim la misiuni, la ceea ce lăsăm în urma noastră, cred ca aici mă regăsesc eu… cartea aceasta e doar un mesaj, cartea pe care urmează să o scot e despre tehnici  pe care eu le-am experimentat și ca pacient, și ca psihilog.”, mărturisește Mihaela Palade Gheran, psiholog și autor al cărții „Există viață după cancer”, dar, cel mai important, unul dintre pacienții care au învins temuta boală- cancerul la sân.

            Știam că în momentul în care am să-mi dau întâlnire cu doamna Mihaela Palade Gheran voi avea în față o poveste, nu doar un destin. Aflasem despre cartea pe care a lansat-o în primăvara acestui an și mi-am dorit să stau de vorbă cu un învingător, chiar dacă era o oarecare teamă ca nu cumva să răscolesc răni sau chiar emoțiile lunilor în care doar cei care au trecut prin experiența cancerului le-ar putea descrie. De fapt, „Există viață după cancer” e mesajul pe care a vrut să-l transmită celor care astăzi se află în situația celor care au acceptat să-și povestească experiența care i-a marcat pentru totdeauna și i-a făcut să înceapă să-și prioritizeze existența, bucuriile, viața în sine. A învățat să își facă timp pentru sine, momentul său de liniște fiind în pat, cu copiii, uitându-se la o comedie sau, mai nou, la desene animate. De Hunedoara o leagă locurile natale, dar și amintirea copilăriei cu toate aventurile demne de „Cireșarii”, romanul care le-a fost, ei și prietenilor, un adevărat îndrumar de năzbâtii.

Psiholog de profesie, cu o carieră de două decenii, Mihaela Palade Gheran se definește simplu: om. Mamă a doi copii, o fată în vârstă de 23 de ani și un băiețel de 7 ani și jumătate, nu pune pe seama experienței trăite decât lucrurile pozitive, amintind că e un om obișnuit, cu o experiență de viață nici mai bună, nici mai ușoară, nici mai grea, căci „pentru fiecare, problemele pe care le avem sunt la fel de importante și la fel de complicate.”, completează Mihaela Palade Gheran. Este implicată în mai multe proiecte despre care veți afla în rândurile care urmează, pregătește o a doua carte, bazată pe tehnicile pe care chiar ea le-a testat pe parcursul tratamentului, dar și un curs de dezvoltare personală. Face parte dintr-un grup de 14 specialiști din toată lumea, care lucrează la elaborarea Planului Mondial de Cancer, de prevenție și screening, și nu se ascunde să spună că își ridică mai multe semne de întrebare atunci când revine acasă și-și dă seama cât de greu se mișcă lucrurile în România. Dorință există, spune ea, discuțiile purtate în acest sens confirmând, însă de la „a dori” la „a face” e un pas enorm, e vorba de acțiune. Predă cursuri de comunicare cu pacientul și de management emoțional pentru cadrele medicale, cunoscut fiind faptul că sindromul burnout al cadrelor medicale e destul de ridicat. Cursuri de comunicare cu pacientul va începe să susțină și la Institutul Regional de Oncologie din Iași, fiind admisă într-un program pe care îl va desfășura în următorii trei ani.

Foto: emag.ro

Alexandra Gugiuman, revista Insociety: Vorbeați despre amărăciunea cu carereveniți în țară după acele întâlniri de lucru cu specialiștii din toată lumea… de ce credeți că există aceste diferențe între ceea ce se face acolo și ceea ce se întâmplă aici, la noi? Ce îngreunează implementarea aici a ceea ce e bun acoloface la noi și ca pacient, și ca specialist, îmi dau seama că șansele noastre sunt foarte mici pentru a ajunge la un nivel m?

Mihaela Palade Gheran: Nu știu cât de mult e vorba despre bani, cât e vorba despre dorință, interesul politicienilor, al oamenilor din Minister care ar trebui să facă lucrurile să se întâmple pentru că pe plan mondial, în Europa cel puțin, suntem pe loc fruntaș în mai multe tipuri de cancer…

Alexandra Gugiuman: Statisticile îngrijorătoare vorbesc despre eșec. Care ar fi, practic, prima etapă, în combaterea acestui fenomen? E vorba despre lipsa informației sau teama de a nu fi diagnostic? Există programe de prevenție… ce ne împiedică să mergem să beneficiem de o facilitate pe care o oferă statul?

Mihaela Palade Gheran: Să facem o clarificare. Nu, nu vorbim de stat aici, ci de Uniunea Europeană, întrucât aceste campanii care există deja la noi sunt susținute prin fonduri europene, accesate de Institutele de Oncologie. Deci, ține de interesul managerului instituției pentu a accesa acești bani europeni, de un întreg proces de la scriere a proectului până la implementare. Sincopele apar din cauza lipsei informării, persoanele habar nu au ce înseamnă un screening, cât de importantă e prevenția în tratarea bolii, căci cancerul, în multe forme ale sale, depistat în primele faze, e tratabil. Apoi, teama de a nu descoperi- „mai bine nu știu”. Dacă ai norocul să depistezi cancerul în primele faze, poți vorbi de ani de viață. Studii arată că o persoană se duce la un specialist în momentul în care conștientizează că ceva nu e în regulă. Personal, am descoperit nodulul în luna septembrie și m-am diagnosticat în luna decembrie pentru că mi-am spus că poate e o simplă dereglare hormonală, chiar dacă toate persoanele diagnosticate cu cancer cu care am vorbit mi-au spus că au știut că au cancer din clipa în care li s-a părut că e ceva în neregulă. Ceva din interior spune, doar că e nevoie de timp și acceptare.

Alexandra Gugiuman: Dacă tot ați menționat despre diagnosticare, ce ați simțit în momentul în care vi s-a spus că aveți cancer? Care a fost primul gând?

Mihaela Palade Gheran: Ca orice părinte, te gândești prima dată la copii. E un haos în minte. Mie nu mi-a spus nimeni că am cancer. În momentul în care am făcut ecografia și medicul de imagistică îi spunea asistentei despre formă, mi-am dat seama că este cancer pentru că citisem foarte mult înainte și înțelesesem din descriere. M-am gândit imediat la copiii mei și chiar îmi amintesc că asistenta, în acel moment, m-a întrebat dacă am copii, ceea ce a făcut aproape imposibilă continuarea evaluarii pentru că, întâmplător sau nu, și medicul, și asistenta aveau copii de-o vârstă cu fiul meu. Am început să plângem toate trei.

Alexandra Gugiuman: Sunteți psiholog. Când ați fost diagnosticată și în timpul tratamentului, v-ați fost propriul psiholog?

Mihaela Palade Gheran: Am vorbit și am lucrat cu patru colegi, cu fiecare lucram o altă secțiune, deși recunosc că psihologul de serviciu, non-stop, mi-am fost eu însămi, mai ales în prima perioadă de după diagnosticare, în care știam din lucrul cu pacienții cu care lucrasem anterior că acel șoc- este aproape imposibil să realizezi- e un sentiment de irealitate, ca și cum ai fi spectatorul vieții tale. Atunci e foarte multă frică, anxietate. Știam că pentru a-mi menține echilibrul, pentru a nu cădea emoțional, aveam nevoie de foarte multe exerciții de relaxare, de scădere a anxietății.

„De exemplu, în primele două luni, din 24 de ore, cam 20 făceam exerciții pentru că aveam insomnii crunte. Iar pentru a nu-mi lăsa mintea să se sperie, să nu-mi văd sfârșitul vieții, preferam să o ghidez, să îi dau de lucru eu, ce anume și cum vreau să se întâmple, cum respir, să-mi raționalizez gândurile de panică. A fost o muncă continuă timp de trei luni pentru a nu cădea, iar dacă se întâmpla să cad, trebuia să conștientizez imediat totul.”, își amintește Mihaela Palade Gheran.

 

Alexandra Gugiuman: „Există viață după cancer”, cartea care vorbește din experiențe persoane. Care a fost impulsul sau rațiunea unui asemenea proiect?

Mihaela Palade Gheran: În momentul în care am fost diagnosticată, pe lângă informațiile pe care le-am primit de la specialiști, primul lucru a fost să vorbesc cu persoanele care au trăit o astfel de experință. În viața mea chiar sunt persoane tare apropiate mie care au învins boala- nașa mea, care fusese diagnosticată cu 25 de ani în urmă, și mama prietenei mele care are deja aproape 40 de ani de când a fost diagnosticată. Am vorbit foarte mult cu ele despre fiecare etapă. Întrebasem și alte persoane care trecuseră cu alte forme de cancer, iar pentru mine a fost extrem de motivant să știu că ele există, că au trecut ani de la momentul diagnosticului, că viața lor se desfășoară normal. Asta m-a determinat să aduc un mesaj celor care se află în această situație în clipa în care am terminat tratamentul. Da, „există viață după cancer” a fost mesajul pe care am vrut să-l transmit pentru că atunci când ești diagnosticat, e similar cu faptul că gata, ești mort. Diagnosticul acesta, aici, are cea mai grea parte de digerat emoțional, dacă pot spune astfel. Pare că viața s-a sfârșit.

Alexandra Gugiuman: Cum i-ați convins pe protagoniștii cărții să vorbească? E o chestiune personală, intimă, nu oricine vrea să-și pună sufletul sau experiența pe tavă, mai ales că vorbim despre oameni simpli…

Mihaela Palade Gheran: În afară de Ligia Cosoi care îmi e prietenă și mi-a fost alături pe toată perioada tratamentului, fiind omul cu care am vorbit în permanență, tutoror le-am spus să se gândească la efectul pe care îl poate produce mesajul lor, la faptul că pot ajuta atâtea mii de oameni care se află în suferință. Nu îți poți imagina prin ce stări trec acești oameni, însă, noi trecând prin această experiență și știind ce impact major are un astfel de mesaj venit din partea celor care au trăit experiența, vreau să-și spun că au acceptat cu emoție și bucurie că pot aduce alinare și putere. Mie nu-mi place să spun „a lupta” pentru că nu e o luptă, e o pace, de fapt, o intrare într-o rezonanță a bucuriei pentru că viața se schimbă după o astfel de experiență. Viața capătă sens, persoana învață să prioritizeze, să nu mai piardă timp, face lucruri pe care a tot amânat să le facă, petrece mai mult timp cu persoanele dragi. Mesajul unui astfel de diagnostic este că viața capătă un sens și o putere, o bucurie pentru fiecare zi. Începi să te bucuri de prezent. A fost foarte simplu cu femeile, însă dificil cu bărbații, căci se știe că ei sunt mai reținuți în a-și exterioriza trăirile. Soțiile unora s-au oferit să vorbească ele despre experiența soților, dar vreau să zic că persoanele pe care eu le-am găsit, cei doi domni, sunt persoane extrem de deschise, au spus tot, mai mult chiar decât m-aș fi așteptat. Până și medicii îmi spuneau că nu cred că voi convinge pe vreun bărbat să vorbească. I-am găsit!

„Am vrut să aduc, pe lângă acest mesaj care vorbește despre o viața normală, și mărturia proprie și nu numai. Eu nu cunosc nicio persoană care să fi fost diagnosticată cu cancer și care să trăiască fără să fi făcut tratament. Poate sunt, însă eu, personal, nu le cunosc. Persoanele pe care eu le cunosc au făcut tratament, s-au dus pe recomandările medicilor și trăiesc, iar în carte vorbim despre persoane care au cel puțin 10 ani de la vindecare.”

Ei sunt poveștile din carea „Există viață după cancer”

Alexandra Gugiuman: Bucuria de a fi… e și numele asociației. Cum s-ar traduce pentru dumneavoastră „bucuria de a fi”?

Mihaela Palade Gheran: A trăi prezentul cu sufletul și cu bucurie că ești, că ți se dă șansa să fii.

Alexandra Gugiuman: Revenind la profesia de psiholog… cum poate un psiholog să primească un flux de informații de la oameni pe care nu-i cunoaște și să nu empatizeze cu pacientul?

Mihaela palade Gheran: În lucrul cu omul vorbim de inteligența emoțională și spirituală, în cele mai fericite cazuri. Pentru a lucra cu un om și a-l face să se deschidă, ai nevoie să devii empatic, adică să te pui în pielea celuilalt, dar să realizezi că este pielea lui, experiența lui. Te pui în pielea lui pentru a-i pipăi inteligența emoțională, dar revii în propria structură. Te ghidezi la nivel rațional cu lucrurile pe care ar putea să le facă pentru  unificarea cu sine, întrucât, de cele mai multe ori, persoanele care vin la psiholog sunt persoane care sunt în conflict cu sine. În momentul în care te identifici cu persoana, adică o problemă a sa este fix aceeași cu o problemă de-a ta, nu mai poți să empatizezi, te duci acolo și rămâi în suferința respectivă și te încarci. Atunci nu mai poți fi de ajutor acelei persoane și nici ție, pentru că preiei. Important e ca psihologul, atunci când s-a identificat cu o problemă, să recomnde un alt coleg.

Alexandra Gugiuman: Ce ne face în ultima vreme să apelăm tot mai des la serviciile de specialitate ale unui psiholog?

Mihaela Palade Gheran: Informarea. Comparând cu ceea ce era în urmă cu 20 de ani, atunci când oamenii erau temători și veneau cu gândul că sunt nebuni, între timp, s-a mai conștientizat că rolul psihologului este de a dezvolta persoana. Vin foarte mulți tineri. Problemele  sunt insecuritatea, schimbările care cauzează frică și, de exemplu, cei mai mulți dintre pacienții mei au atacuri de panică. Nimic nu mai este cert, intervine teama. O persoană care are multe frici devine o persoană vulnerabilă, ușor de manipulat. Societatea românească nu își dorește persoane stabile psihic, dezvoltate emoțional. Ne uităm la curricula emoțională, la oamenii ajunși în politică. Totul este sădit cu grijă, pentru a fi ușor de manipulat, ca o turmă, din păcate. E punctul meu de vedere.

Alexandra Gugiuman: Cât de greu este pentru un om să accepte să petreacă timp numai cu el, să-și ia, poate, rucsacul în spate și să facă o escapadă singur, fără teamă și fără alte gânduri?

Mihaela Palade Gheran: De regulă, oamenii fug de ei înșiși pentru că în astfel de momente începi să te auzi. Și nu auzi lucrurile neapărat bune, cu care te mândrești, ci lucrurile acelea pe care nu le-ai făcut, momentele de uitare, de aduceri-aminte. Timp cu tine e timpul acela pe care, într-o lume a vitezei, trebuie să ți-l notezi în agendă, de altfel, riști să treacă și 24 de ore fără să-ți dai seama că nu ți-ai alocat nici măcar zece minute. Și vorbesc de timp de calitate, acel timp în care privești cu introspecție în tine și vezi lucrurile pe care le vrei.

„Noi am uitat să mai visăm. Să ne propunem, dar să și facem. Sunt mulți oameni care se pierd doar în visare. Acțiunea face diferența.”

Alexandra Gugiuman: De ce vă e frică?

Mihaela Palade Gheran: Mi-e frică de recidiva bolii. Ca orice om care trece prin experiența aceasta, orice junghi sau strănut se traduce printr- un semnal de alarmă că „ar putea fi”. Mi-e frică de direcția în care se îndreaptă România, că ne pleacă tinerii, că vom rămâne fără specialiști și fără copii. Și mi-e teamă că nu găsesc loc de parcare în fiecare seară (zâmbește). Mi-e frică de invidia și de prostia oamenilor.

Alexandra Gugiuman: La ce nu ați putea renunța niciodată?

Mihaela Palade Gheran: La muzică. Sunt dependentă de muzică, iar dacă nu ascult muzică într-o zi, nu îmi găsesc sensul, energia de a-mi planifica lucrurile pe care le doresc. Copiii nu se pun, e  de la sine înțeles. N-aș renunța nici la dorința mea de a dezvolta persoanele care vin înspre mine pentru dezvoltare personală, pregătind, în acest sens niște cursuri, dar nici la conexiunea cu natura. Îmi place mult să mă plimb, să ies singură.

„Mi-am dat seama că înainte de boală tratam într-un anumit fel persoanele cu cancer, era conectarea cu trecutul și resemnificarea acestuia. Odată cu diagnosticarea, mi-am dat seama că trebuie să vorbim despre prezentul care dispare în momentul diagnosticării și atunci, modul de raportare în terapie este cu totul altul.”

 

*Despre campania de informare și prevenție a IRO Iași ai aflat? Detalii pe: www.previnecancerul.ro

sursa foto: www.previnecancerul.ro

 

 

 

 

 

 

Author