„Femeile trebuie să știe că frumusețea vine din zâmbet și lumina interioară. Doar astfel poate fi o femeie irezistibilă și fermecătoare o viață întreagă.”
Oricine vede „o mână de om”se-ntreabă de unde poate avea o așa energie pozitivă care să te-ncarce chiar și-n cea mai haotică zi pe care ai avut-o… Carmen Barbu, căci despre ea e descrierea, e un OM simplu și modest, de care iremediabil te atașezi atunci când o cunoști. Povestește mult, îi place vorba, mai ales că vorba ei e una caldă, fix pe tiparul acelor povestitori pe care voiam să-i auzim când eram mici, înainte de a merge la somn. Omul acesta despre care vreau să vă vorbesc azi e un învingător prin definiție pentru că a luat moartea la trântă la propriu și a învins cancerul, o suferință pe care n-a vrut s-o facă știută de alții doar pentru a nu-i face să se gândească și mai mult la ea. A trecut peste, și-a reluat viața și activitatea și azi, mai mult ca oricând, muțumește pentru a doua șansă. O a doua șansă pe care, din nefericire, un nepoțel de-al ei, în vârstă de doar 9 ani, n-a mai primit-o și s-a stins după o îndelungată luptă cu această necrutățoare boală care ne dă atâția fiori…
„Mi-a fost cel mai greu în acele momente… Și a fost greu pentru că atunci nu am spus nimănui durerea mea. Când doctorul îmi spunea despre stadiul diagnosticului, mă gândeam la tata. Pe el, nu l-a durut deloc. De durere mi-era cel mai frică. Durerea sufletului am reușit să o înving când am început să mă încurajez. Zâmbind-plângând, mi-am zis așa: ‹‹Eu o dărâm, boala asta nu-i mai tare decât mine!›› Și uite-mă, am trântit-o de nu s-a văzut! A fost o mare încercare pentru că, pe fondul unui sistem imunitar slăbit, au apărut tot felul de piedici, iar ultima încercare era cât pe ce să fie fatală! Cineva, acolo sus, mă iubește foarte mult! Ca să nu mai zic de băieții mei…Oamenii trebuie să înțeleagă că viața e atât de frumoasă și nu trebuie să uite să trăiască!”
Originară din Bucovina, sat Dolhasca, sătucul în care și-a petrecut copilăria într-un mod pe care și-l amintește cu nostalgie, „într-un sătuc cu ulițe șerpuite, la poalele codrului din Dealul Mare, într-o familie cu rădăcini din Maramureș. Am fost ‹‹cuminte›› ca în poveștile lui Creangă: am furat cireșe de la mătușa Mărioara, m-am scăldat în Siret, mergeam cu colinda și cu uratul. Moș Crăciun venea în fiecare an, tata ne citea povești în timp ce trosnea focul în sobă și mama ne făcea poale în brâu la cuptorul de cărămidă încălzit cu lemne de fag. Aș putea scrie o carte despre copilăria mea…”. E un pui de moroșan, fericită că acasă, adică în căsuța părintească, încă o mai așteaptă mama de care îi e atât de dor în această perioadă de pandemie în care stăm de vorbă, tocmai pentru că nu se poate duce la ea și să o îmbrățișeze cu o dragoste nemărginită pe care încearcă să o reverse azi și asupra lui David, copilul său de la care a învățat atât de multe și ea, și soțul ei.
S-a îndrăgostit iremediabil de Iași după o vizită în orașul celor șapte coline, pe când era copil. Și-a spus că aici va locui și va avea o căsuță cu cerdac, pe o colină și chiar așa a fost. A clădit totul prin muncă și mereu cu zâmbetul pe buze. Energia, spune Carmen Barbu, a moștenit-o de la tatăl său și străbunica, „o șugubeață plină de viață”, cum a caracterizat-o.
„Când nu mă vede nimeni, caut aripi, stau de vorbă cu mine, învăț să mă reinventez pentru a ține pasul cu noile provocări. Învăț să îmi acord timp, răbdare, înțelegere, să pot răspunde unor schimbări, priorități, pentru a ști exact de ce trebuie să mă ocup.”
Afacerea pe care o are aproape de centrul Iașului, un salon de frumusețe, îi e ca o a doua casă, iar aici, colegii îi sunt ca o a doua familie. Salonul îi e, oarecum, și-un vis din copilărie, atunci când fura creioanele colorate ale surorilor și-și colora unghiile, ochii, apoi defila ca o moțată prin fața oglinzii. Ba mai mult, improviza din eșarfe fel și fel de coafuri, își punea pantofii mamei în picioare și se plimba fredonând diferite melodii. „Picta” până și bijuteriile. Ca profesionist, mereu a dat totul pentru cei pe care i-a avut în preajmă, iar atunci când a avut ucenici, nu s-a ascuns, ci le-a împărtășit din toate secretele meseriei. Din prea multă naivitate, spune ea, plânge deseori când faptele bune îi sunt luate nu neapărat peste picior, ci ca și cum ar trebui să se întâmple așa. Dar încearcă să-și revină și să continue să fie așa cum este ea, copilăroasă, dar puternică. Mult prea puternică…
„Am învățat, când am primit a doua șansă, că trebuie să le arăt oamenilor cât e de frumoasă viața, așa cum este ea, cu bune și cu rele. Că trebuie să învățăm să ne hrănim sufletul de la soare, cu iubire. De atât avem nevoie: de iubire și avem tot!”, Carmen Barbu
I s-au materializat aproape toate dorințele, iar visul de a avea propriul salon a venit în urmă cu mai mulți ani, atunci când răsfoia o revistă și a găsit acolo câteva poze dintr-un salon din New York. Mai în glumă, i-a zis unei cliente „uite, vezi, așa aș vrea și eu să-mi fac un salon, într-o casă cu scară interioară!”. Atunci, își amintește că a zâmbit, dar într-o seară, după, a început să așterne pe hârtie toate gândurile, pe toate! Și uite-așa, încet-încet a reușit la Iași, într-o casă cu scară interioară, să-și contruiască un salon. Mereu a fost câte cineva care să o ajute, să-i dea un sfat, iar pentru asta, le mulțumește, în special Adrianei Păduraru, un înger de om. Nu-i tocmai ușor să răzbești în domeniul frumuseții, dar ea a avut norocul că l-a avut alături pe Filaret, soțul său, cu care s-a cunoscut în urmă cu 30 de ani, în timp ce ea lucra la un alt loc de muncă și făcuse o încurcătură cu niște cabluri de a oprit activitatea tuturor colegilor din birou. A doua zi, a invitat-o la cofetărie, deși nu se aștepta ca un băiat de oraș să se uite la o fată de la țară. David e o binecuvântare pentru amândoi și Carmen Barbu nu uită să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru că e mereu acolo unde e și ea.
„Cred că toate mămicile ar trebui să se gândească la femeile care nu pot deveni mame. Așa că bucurați-vă de gălăgia copiilor, de râsul sau plânsul lor, de isprăvile lor, dar, mai ales, bucurați-vă că vă strigă MAMA! Eu știu de ce spun asta… pentru că știu de ce, în ceea ce mă privește, e un miracol să pot fi mamă.”
